Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Mihail Kogălniceanu a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român, care s-a născut la data de 6 septembrie 1817 la Iași  și a decedat la data de 1 iulie 1891 la Paris. A văzut lumina zilei într-o familie de boieri moldoveni. Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, înainte de a fi de instruit de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat cu Gheorghe Șincai. A terminat școala primară din Miroslava,  unde a învățat la pensionul lui Cuénim. În acea perioadă i-a întâlnit pentru prima dată pe Vasile Alecsandri, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, Kogălniceanu și-a dezvoltat o pasiune pentru istorie, cercetând vechile cronici moldave. Ajutat de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, inițial în orașul francez Luneville și mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin. Revenit în țară a început să publice masiv în diverse reviste existente pe piață. Cu Dacia Literară, Kogălniceanu a început să-și promoveze idealul romantic al „specificului național”, care va avea o mare influență asupra lui Alexandru Odobescu și a altor figuri literare. Unul dintre principalele obiective ale publicațiilor sale a fost extinderea gamei de acoperire a culturii moderne românești dincolo de limitele ei timpurii în care fusese bazată mai mult pe traduceri din literatura occidentală. În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al Prințului Sturdza, a devenit director (împreună cu Alecsandri și Negruzzi) al Teatrului Național din Iași, după ce domnitorul a decis unirea celor două teatre din oraș, din care unul găzduia reprezentații în franceză. În anii care au urmat, la acest teatru, devenit cel mai popular de acest gen din țară, s-au jucat comedii cunoscute din repertoriul francez și a debutat și Alecsandri ca dramaturg. În 1843, Kogălniceanu a ținut o cunoscută prelegere inaugurală despre istoria națională la nou-înființata Academie Mihăileană din Iași, discurs ce i-a influențat puternic pe studenții români de la Universitatea din Paris, precum și generația pașoptistă. În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie. După declanșarea revoluțiilor europene de la 1848 Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat. Kogălniceanu a devenit membru și principal ideolog al Comitetului Revoluționar Moldovenesc Central din exil. Manifestul său, Dorințele partidei naționale din Moldova (august 1848), era, practic, un proiect constituțional ce enumera țelurile revoluționarilor români. Kogălniceanu a fost numit în diverse poziții guvernamentale la nivel înalt, în același timp continuându-și contribuțiile sale culturale și a devenit figura principală a grupului Partida Națională, care a solicitat fuziunea celor două principate dunărene sub o singură administrație. În urma alegerilor din septembrie 1857, întreaga Partidă Națională a ales să-l sprijine pe Cuza la tronul Moldovei. Prin felul să de a fi și marele său talent de negociator l-a propus și susținut pe Alexandru Ioan Cuza la domnia Moldovei și apoi și a Țării Românești, deci a Principatelor române. Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza. Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus de Cuza a reușit să promoveze o serie de reforme, introducând codul napoleonian, educația publică și monopoluri de stat asupra alcoolului și tutunului. În paralel, regimul a devenit instabil și contestat din toate părțile, mai ales după scandalul relației adultere a lui Cuza cu Maria Obrenovici. La începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care l-a demis la scurt timp. În lunile care au urmat, administrația a intrat în colaps financiar, ajungând să nu mai poată plăti salariile angajaților aparatului de stat, iar Cuza a ajuns să se bazeze doar pe camarila sa. În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o coaliție de conservatori și liberali în luna februarie 1866; după o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei și Țării Românești. După aducerea și numirea ca domn a unui prinț străin – Carol I – Kogălniceanu și-a continuat cariera politică. În anul 1880 Kogălniceanu și-a reprezentat țara în Franța, devenind primul trimis oficial român la Paris, avându-l în echipa sa și pe Alexandru Lahovary. După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu a fost președinte al Academiei între anii 1887 și 1889. A murit la Paris în urma unei operații, fiind înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași. "N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti. Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogîlnic, dar născut la Iaşi la 6 septembrie 1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist şi orator român. Şi-a făcut studiile în Franţa şi Germania (Berlin). A fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană şi membru al Academiei Române, prim-ministru în Moldova (1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865). Mihail Kogălniceanu a fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorţescu. În anul 1839, Kogălniceanu redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. Rugându-se lui Dumnezeu „să ne păstreze români.)" în aprilie 1840, în "Întroducţie", publicată în „Arhiva românească", Mihail Kogălniceanu propune să se publice o colecţie a tuturor cronicarilor Valahiei şi Moldovei, „spre a le păstra românilor", colecţie ce va fi publicată în 1841 în 6 volume. Avem, deci, o recunoaştere directă de către Mihail Kogălniceanu a apartenenţei sale la naţionalitatea română. Deja în august 1848, în „Dorinţele partidei naţionale din Moldova", M. Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu Muntenia, „o Unire care este dictată atît de vederat prin aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese". El spunea: „...Pe lîngă toate aceste radicale instituţii, singurele cari ne pot regenera Patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi ai amînduror Principatelor, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mînă au vroit să o săvîrşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului". În articolul „Profesie de credinţă" Kogălniceanu declară: „Sunt şi voi fi toată viaţa mea pentru Unirea Principatelor Române . Voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am înălţat pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor Unite, nefiind decît sublime expresie a eternei dorinţi a românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a cărui fundare am participat şi eu". La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. M. Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era şi un partizan hotărît al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi". Ghidat de aceste convingeri, crezând în idealul Unirii, Kogălniceanu declară următoarele în Adunarea ad-hoc a Moldovei: „Acelaşi popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit". Cine ar mai putea pune la îndoială, întrebăm noi, conştiinţa românească a acestui moldovean (moldovean sub aspect teritorial, regional, geografic), a acestui român moldovean cu numele de Mihail Kogălniceanu? Pe bună dreptate, marele istoric român, Nicolae Iorga, spune despre Mihail Kogălniceanu ca este un „genial bărbat de stat" care „domină ca un uriaş istoria modernă a României", că „ideile naţionale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui Mihail Kogălniceanu de la 1840 pînă la 1859". Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărîtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării independenţei de stat a României. Mihail Kogîlniceanu a decedat la Paris pe data de 20 iunie 1891 și a fost înmormântat la Cimitirul “Eternitatea” din Iași.

***

http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2021/06/cartofilie-judetu...

 

Vizualizări: 10

Răspunsuri la Aceste Discuţii

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->