Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

"...Aveam cizmele umplute cu sângele scurs din trup" (Omagiu, veteranilor de război)

Fragment din reportajul inclus, în 2012, în volumul comemorativ "Cotul Donului 1942 - eroism, jertfă, trădare" (coord. dr. Vasile Soimaru)

*

Moş Nică Paiu ni s-a arătat ca un fulg de om, cu inima la vedere. Atâta energie avea acest bătrân de 40 de chile şi numai de-un metru şi jumătate, că a trebuit să-l zgâlţâim ca să se oprească din povestire, spre a-i dirija amintirile cu ajutorul întrebărilor precise: “Moşu’ Nică, de ce divizie, ori regiment ai aparţinut? Şi zi-ne nişte localităţi de pe unde ai luptat, ca să ne dumirim că povesteşti de la Don şi nu din Munţii Tatra, ori de la… Rovine!” Şi moşul, băţos, ne-o întoarce cu oarece ţâfnă: “D-apoi ce credeţi dumneavoastră despre mine? Încă nu m-a atins damblaua, chiar dacă ar fi trebuit să se întâmple, după câte-am tras şi după câţi ani am adunat la răboj. Eu nu-s din acei care se dau viteji după război. Eu o spun pe cea dreaptă. Chiar şi pe-aceea că la-nceput mă sfiam să omor oameni, căci şi cei din cătarea puştii mele erau suflete oropsite de vremuri, ca şi noi. Îndreptam arma în direcţia ordonată şi închideam ochii. Lăsam puşca să-şi caute rusu’. După o vreme, văzând cum moare tovarăşul de arme ba în stânga, ba în dreapta, mi-am zis: Ce faci, Ioane, îţi aştepţi cuminte rându’? Şi mi-am luat inima-n dinţi, zicându-mi că la război îi musai să omori, ca să nu fii tu omorât. Ş-acu’ să vă lamuresc că nu bat câmpii.”

Şi, la măsuţa din mijlocul ogrăzii, la umbra bolţii de vie, cu strugurii gata de prefăcut în vin, veteranul de la Soci deşira, cu limbajul întregului său corp, ghemul de amintiri născut din întâlnirea sa cu Istoria vie a Neamului: “Am fost soldat în Regimentul 4 Cernăuţi, din Divizia a 8-a, cu 12 regimente în alcătuire. Eu am luptat întâi în Crimeea. La Sevastopol am fost încercuit, dar mi-o fost dat să scap cu viaţă. Am ajuns târziu, în toamnă, la Cotu’ Donului, după marşuri de două-trei sute de kilometri. Făceam şi câte 50 km pe zi. Pe 19 noiembrie 1942, când au început ruşii atacul cu tunurile, de ziceai că s-a deschis cerul, eu şi cu un alt soldat făceam de planton la bordeiul comandantului de regiment. Amândoi eram nemâncaţi de două zile, iar eu căutam prin preajmă găteje să încălzesc nişte cafea rece pe care mi-o întinse mai devreme, din gura bordeiului, dom’ colonel; că el urma să-şi facă alta proaspătă. Încă nu se făcuse ziuă. O început urgia cu tunurile. N-o trecut mult şi au ajuns la noi şi infanteriştii ruşi. Din tranşee, câteva ceasuri am înroşit şi noi puştile. După care, camaradul meu o căzut săcerat lângă mine, iar eu mi-am văzut, la lumina focului de pe cer, mâneca mantalei înroşită de sânge. N-am simţit durere şi m-am repezit spre tovarăşul împuşcat. Dar n-am ajuns la el căci am simţit o săgetare în spate şi o moliciune în corp, după care n-am mai ştiut de mine o vreme. Când m-am trezit din neştire, în jurul meu era larmă mare. Ostaşii luptau în încercuire, căutând o ieşire. M-am târât vreo două sute de metri până la o căruţă cu coviltir. Era un artilerist care acum culegea în atelajul lui răniţii. O durat o zi până am ajuns la ambulanţă, la Gromki. Aveam cizmele umplute cu sângele scurs din trup. Glonţul îmi intrase prin spate şi-mi ieşise prin faţă, partea dreaptă. La această ambulanţă eram vreo sută de răniţi. Am fost pansaţi şi lăsaţi în voia Domnului, căci toţi cei sănătosi erau în panica retragerii. Se făcuse a treia zi de când nu dădusem nimic în gură şi pierdusem atâta sânge. Nu voiam să mor şi m-am târât în sat cerşând o cană de lapte de la o rusoaică (reproduce în ruseşte propoziţia, pe care n-a uitat-o). Am primit-o cu milă omenească, de la a doua gospodină, că primei rusoaice îi omorâse vaca un proiectil, nu se ştie de-al cui. Vaca rusoaicei mi-a dat puţină putere ca să mă agăţ cu disperare de unul din cele şase tancuri nemţeşti care se retrăgeau şi ele. După vreo 20 de kilometri am recunoscut un autocamion românesc şi le-am făcut semn soldaţilor să mă ia. Nu ştiu ce s-a întâmplat între timp, că m-am trezit în alt camion, nemţesc de data asta, plin cu prizonieri ruşi. După o vreme, soldaţii nemţi care aveau prizonierii în pază i-au abandonat, cu tot cu mine. Ruşii, prizonierii abandonaţi, au intrat într-o casă, că se făcuse noapte. Îi aşteptau pe-ai lor. Pe mine nu m-au luat în seamă. Din când în când îmi aduceau aminte că am să mor curând. Îmi făceau în ciudă, se bucurau. N-am simţit milă de la ei nici cât negru sub unghie. Asta m-a întărit în sforţarea mea de-a rămâne în viaţă şi am ieşit târâş la marginea satului, unde credeam eu că e direcţia de retragere. Am avut noroc din nou de un camion cu ai noştri, care m-au dus la un spital de campanie. Saloanele erau bordeie cu paie pe jos, în care sălăşluiau păduchi mari cum îs cei de porc. Şase zile m-am luptat cu moartea aici. Răniţii mai uşor au găsit un siloz cu cartofi îngropaţi în pământ reavăn. Cum apa era foarte puţină, o foloseam numai de fiert nu şi de spălat. Au murit acolo într-o săptămână sute de răniţi. Erau îngropaţi în gropi comune, câte douăzeci de cadavre. Fiindcă printre răniţi erau şi nemţi, am avut norocul să mă ia şi pe mine, cu cei mai grav răniţi dintre români, un avion de-al lor. M-au dus într-un spital din Odessa. Acolo am aflat că eram dat dispărut pe o listă a regimentului meu. M-am vindecat greu şi doar parţial. Am fost transferat la Cernăuţi, de unde m-au şi clasat, cu pensie de invalid de război. Răsplata asta am primit-o până s-a instalat şi la noi regimul comunist. Ana Pauker şi Dej mi-au luat pensia, căci o aveam pentru fapte de arme pe Frontul de Est, nu pe cel de Vest. Nu m-am plâns. Dumnezeu mi-a dat zile şi m-a învrednicit şi cu putere de muncă. Şi acum muncesc, ce-i drept, nu la câmp, că mi-s bătrâne oasele”.

Şi moş Ion Paiu, firav cât un pai dar cu sufletul semeţ ca o stâncă, iradia de bucuria vieţii. Întâlnirea cu el ne-a făcut să ne ruşinăm că noi, generaţiile de după război, scutiţi de obolul nostru jertfelnic adus Patriei, trăim pe seama demnităţii celor din stirpea sa. Căci ei purceseră în 1941 să reîntregească Ţara, în speranţa aducerii înapoi a Basarabiei şi Bucovinei. Visul lor nu s-a împlinit, dar asta nu nu le scade meritele. În război, eroi sunt şi de partea învingătorilor, şi de partea învinşilor. Iar noi, urmaşii lor, avem datoria sacră să nu le uităm faptele, să respectăm demnitatea generaţiei lui Ion Paiu din Soci, adăugată Istoriei Neamului Românesc.

Gh. Pârlea

 

Vizualizări: 319

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Foto: Veteranii Ion (Nica) Paiu, slt. (r) si gen. de flotila aeriana Radu Theodoru (la M-rea Comana, jud. Giurgiu) 

Veteranii de razboi – marturia iubirii de tara

„Lupta cea buna am luptat,calatoria am savarsit,credinta am pazit”
(II Timotei 4,7)


Stimati veterani de razboi,

Purtand in noi bucuria si bogatia revarsarii de lumina a Invierii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, ne impartasim de bogatia iubirii milostive a lui Dumnezeu si a slavei ceresti daruite noua, oamenilor, in Iisus Hristos, ca noi sa fim partasi ai vietii si bucuriei vesnice a Preasfintei Treimi.

De aceasta bogatie a prezentei lui Hristos s-au impartasit si cei care au simtit cel mai mult ajutorul lui Hristos Cel Inviat in vreme de incercare, adica martirii sau mucenicii, eroii, veteranii, dar si toti credinciosii care lupta pentru adevar si dreptate, pentru libertate si unitate sau se ostenesc pentru a ajuta pe semenii lor in mod sincer si dezinteresat.

Puterea de a indura istoria, atunci cand nu o poti schimba, echivaleaza cu o intelepciune si cu o forta de supravietuire in fata pericolului autodistrugerii sau a sinuciderii fara rost. Poporul roman a rezistat pe acest pamant pentru ca a avut intelepciune, putere de jertfa si de rabdare atunci cand nu putea sa biruie cu armele. Prin aceasta inteleapta indurare cu speranta a supravietuit el migratorilor navalnici, imperialistilor lacomi si dictaturilor distructive, umpland istoria cu Crucile de pe mormintele eroilor jertfelnici si de pe bisericile inaltate ca pe faclii de inviere si speranta.

De aceea, cultul eroilor, adica pomenirea din neam in neam sau din generatie in generatie a celor jertfiti pentru apararea credintei si a patriei, este o adevarata cultura a sufletului romanesc care simte ca iubirea e mai tare decat moartea.

Cronicile si Letopisetele care consemneaza jertfa acestui popor sunt admirabil rezumate in textul inscriptiei de pe Arcul de Triumf din capitala Romaniei: „Dupa secole de suferinte, crestineste indurate, si dupa lupte grele pentru pastrarea fiintei nationale, dupa apararea plina de sacrificii a civilizatiei umane, se indeplini dreptatea si pentru poporul roman...”. Asadar, eliberarea noastra a fost traita tot ca experienta a puterii sau a luminii lui Hristos Cel Inviat, cuvintele imnului de biruinta a iubirii jertfelnice peste timp, „Hristos a Inviat”, fiind inscrise, ca pavaza, pe frontispiciul Mausoleului de la Marasesti.

Multimea eroilor si martirilor pe care cu smerenie ii pomenim permanent, demonstreaza ca poporul nostru a interiorizat taina Crucii si a Invierii si a trait istoria ca pe o Cruce si o Inviere, suferinta si speranta, intristare si bucurie, plinind cuvintele Sfantului Apostol Pavel: „lupta cea buna m-am luptat, (…) credinta am pazit. De acum mi s-a gatit cununa dreptatii” (II Timotei 4, 7). Taina Crucii care se inalta in slava Invierii este inscrisa pe Stema Romaniei, ca simbol al istoriei noastre, semn de mare statornicie, continuitate si unitate in cuget si simtiri de-a lungul generatiilor si program spiritual permanent.

Se cuvine, asadar, sa adresam cuvant de recunostinta si multumire pentru toti cei care si-au daruit viata lor in trecut pentru existenta noastra de astazi si, prin urmare, cu totii suntem datori sa-i cinstim cu respect si sa pomenim jertfa si lupta lor, daca vrem sa ne redescoperim pe noi insine ca neam de voievozi crestini si eroi martiri.

In incheiere, rugam pe Hristos Cel Inviat sa reverse harul Sau, al luminii si vietii vesnice, peste eroii neamului romanesc, daruindu-le lor odihna sfanta intru nadejdea Invierii, iar Dumneavoastra, stimati veterani de razboi, celor ce ne sunteti pilda de curaj si jertfelnicie, sa va daruiasca sanatate, pace si bucurie, invatandu-ne sa ne iubim poporul si patria, sa ne rugam si sa lucram pentru pace intre oameni, spre slava lui Dumnezeu si mantuirea oamenilor.

 

 

Deosebit de impresionat, Nicoleta Mija, de acest discurs înălțător al dumneavoastră! Sunt încântat și onorat că am fost factor secundar în a vi-l inspira. Cu respect!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->