Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Basarabia pamant romanesc – Partea I

de Valentin Hossu-Longin

Istoria Basarabiei

“Nu cred ca exagerez spunand ca ne aflam in fata unei mari carti de istorie, o carte menita sa marcheze o data importanta in cunoasterea si intelegerea locului si rolului Basarabiei in istoria romaneasca, dar si mai larg europeana.
Redactate si publicate intre 1965 si 1982, stranse apoi in volum, in 1985, la München, in Editura Ion Dumitru, cele 16 articole care formeaza capitolele cartii de fata depasesc cu mult, ca informatie si interpretare, problematica relatiilor romano-ruse si romano-sovietice concentrata in destinul Basarabiei si Bucovinei de Nord
Ele ilustreaza, pe de o parte, istoria diplomatica a continentului european de la Napoleon si tarul Alexandru I la Hitler, Stalin si succesorii acestuia din urma, precum si strategia de expansiune a Rusiei tariste si sovietice spre stramtorile Marii Negre si spre marile calde”. (Matei Cazacu, “Postfata” la vol. BASARABIA, PAMANT ROMANESC, de George CIORANESCU, Ed. Fundatiei Culturale Romane, 2001).



Bibliografia Moldovei (respectiv Basarabia si Transnistria) este impresionanta. Sute de tratate de istorie, manuale scolare, cronici, studii si chiar legende fixeaza inceputurile spatiului de la est de Carpati inca din mijlocul secolului al XIV-lea, cand voievozii maramureseni Dragos si apoi Bogdan trec muntii, primul pentru a crea o “marca de pavaza” impotriva tatarilor care atacau Transilvania, al doilea pentru a scapa de suzeranitatea regelui ungar Ludovic I.



Bogdan Voda de Cuhea, de pe malul raului Iza, urmat de mai multi osteni, rude si prieteni, trece prin Pasul Prislop si sprijinit de feudalii localnici din bazinul Siretului si Prutului declara independenta Moldovei, in 1359. Urmasii acestuia si-n special Alexandru cel Bun (1400-1432) isi extind domeniile pana la Nistru si tarmul Marii Negre.



In acest timp, Tara Romaneasca era condusa de Mircea cel Batran (1386-1418), in vremea caruia teritoriul s-a marit constant, pana in “partile tataresti” de la nord de Dunarea Maritima (Delta Dunarii), “adica tinuturile stapanite mai inainte de Basarab I Intemeietorul – de unde numele de Basarabia, dat initial numai acestor parti tataresti” (cf. “Istoria romanilor”, C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu).



Tot in aceasta perioada, austriecii patrund in nord-estul Moldovei (Tara de Sus), numind-o Bucovina, adica Tara Fagilor (in germana, fag = die Buche), atestata pentru prima oara in 1392.



In 1426, Alexandru cel Bun pune stapanire pe cetatile Chilia si Cetatea Alba, la limanul Nistrului, al domnului muntean Dan al II-lea.


Teritoriul Moldovei ajunge la apogeu sub Stefan cel Mare (1457-1504): intre Carpatii Orientali si Nistru, intre Ceremus (hotarul cu Polonia) si tarmul Marii Negre, incluzand Siretul inferior, Putna si Milcovul.



Deci, din vremea lui Basarab I (1310-1352) zona sudica a spatiului dintre Prut si Nistru, ocupata de tatarii apartinand Hanatului Tatar, cu sediul in Crimeea, cucerita de voievodul muntean, purta numele de Basarabia, intrata in patrimoniul Moldovei lui Stefan cel Mare.
In afara acestei “parti”, Moldova de Rasarit cuprindea “tinuturile” (de la nord la sud): Tetina, Hotin, Soroca, Orheiului, Lapusna, Tighina, Chigheciu, Ciubarciu (ultimele doua in campia Bugeacului).
Pierderea Chiliei si a Cetatii Albe, in vara anului 1484, in favoarea lui Baiazid, insemna o mare lovitura pentru domnia marelui voievod. Turcii se asaza pe pamantul tarii, asa cum facusera mai inainte dincoace de Milcov, si vor ramane aci mai mult de trei veacuri, facand sa se simta din ce in ce mai tare stapanirea lor. Cetatea Alba devine Akkerman.


Am apelat la aceste date, realitati si fapte ale inceputurilor istorice ale Moldovei, pentru a intelege mai usor ce se intampla in zilele noastre cu Basarabia si Transnistria (despre romanii din Ucraina, in regiuni care nu au apartinut niciodata acestei tari – nordul Bucovinei, Tinutul Hertei, nordul Maramuresului istoric si sudul Basarabiei, pana la Odessa – vezi ZIUA, 15 martie 2005, pagina intitulata “Toti de la Ram ne tragem!”)


Cu amputari si cedari, mai mult de nevoie (!), Moldova si-a urmat un destin nu tocmai prielnic, deoarece, la fel cu celelalte doua provincii romanesti Muntenia si Transilvania, era “in calea tuturor rautatilor”.
Din Evul Mediu pana de curand si-au pus ochii pe ea, sau parti ale ei, polonezi si unguri, austrieci si rusi, turcii chiar stapandind-o multa vreme. Razboaie, cotropiri si pierderi la “masa verde” n-au reusit sa-i faca pe moldoveni sa renunte la limba si credinta, carturarii lor afirmand sus si tare latinitatea noastra si unitatea de neam a romanilor: cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce, precum si domnitorul savant Dimitrie Cantemir pun pe hartie tot ce insemna romanitate in acel spatiu de cuget si simtire (sec. XVII-XVIII)…


Trec alte si alte decenii. Luptele dintre marile puteri se dau si pentru Principatele Romane.
Se ajunge la anul 1806, cand a izbucnit un nou razboi ruso-turc, la “insistentele” lui Napoleon.



“Ca si in razboaiele precedente, rusii fortara Nistrul si lovira intai cetatea Hotinului, care cazu prin surprindere in mainile lor, in ziua de 19 noiembrie 1806. Aceeasi soarta avura si celelalte cetati turcesti: Benderul, Akkermanul, Chilia, Ismailul si Reni (…) Prin cucerirea acestor cetati, rusii infransera forta de impotrivire a turcilor la nordul Dunarii si ocupara nu numai Moldova intreaga, ci si Tara Romaneasca (cf. Ion Nistor, “Istoria Basarabiei”, Cernauti, 1923).
Victoriile rusilor, ale “liberatorilor pravoslavnici” (stim noi cum s-au purtat liberatorii sovietici!), purtau marca unei stapaniri mai rele si mai vexatorii decat a turcilor pagani.“Cine nu mergea cu rusii era privit ca vanzator de patrie si executat” (peste un secol si ceva, Stalin va proceda la fel, pe considerentul ca cine nu-i cu noi e impotriva noastra).



Drept care, foarte multi moldoveni trec Prutul, intr-o bejenie neintalnita pana atunci. Loviturile generalului Kutuzov, in numele tarului Alexandru I, ii determina pe turci sa inceapa tratativele de pace (la Giurgiu), care se incheiasera la Bucuresti, in ziua de 16 mai 1812, prin cedarea Moldovei dintre Prut si Nistru, rusii numind-o Basarabia, pentru a-l “pacali” pe Napoleon, care nu ar fi consfintit ocuparea…Moldovei!



De atunci, Prutul ramane rau blestemat si despartitor de neam!
De atunci dateaza cantecul popular, care incepe asa
“Prutul esta ni disparti,
Prutul esta n-are moarte?
Dar ne-om pune noi candva
Si cu gura l-om seca”…


Apa ca apa nu are nici o vina. Romanii moldoveni (fara basarabeni) si munteni au “secat dintr-o sorbire” Milcovul, in ianuarie 1859 consfiintind Unirea Principatelor, raul curgandu-si istoria ca simbol al romanismului dintotdeauna.
Numai Prutul ramanea “despartitoriu”, ocupantii incepand rusificarea noii oblastie Basarabia (provincie), pastrand totusi vechea impartire administrativa in 12 tinuturi: Hotin, Soroca, Iasi, Orhei, Lapusna, Hotarniceni, Tighina, Cetatea Alba, Chilia, Ismail, Greceni si Codru.
“Pana si vechea stema a Moldovei, capul de bour cu stelele intre corne, fu pastrata pentru Basarabia.
Marca Basarabiei era un scut impartit, sus se vede pajura ruseasca, jos pe camp auriu este capul de zimbru, stravechiul herb al Moldovei”, Basarabia avand capitala, din 1818, la Chisinau .



Si trec iar cateva decenii. Dupa o cvasiautonomie, “in 1871, Basarabia pierdu caracterul de oblastie, sau provincie privilegiata, si deveni o simpla gubernie a imperiului tarist”, in care rusii “sa se poata bucura de toate prerogativele unei natiuni stapanitoare in Basarabia”; in cativa ani, fusesera stramutati aici peste 20.000 de tarani rusi, din partile centrale ale imperiului, acordandu-li-se mari privilegii. Asta insemna un nou pas pentru deznationalizarea basarabenilor.


Pana in 1856, cand, in urma unui nou razboi ruso-turc, prin pacea de la Paris, Rusia este obligata sa restituie Moldovei sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad si Ismail), populatia acestor tinuturi bucurandu-se de binefacerile domniilor lui Cuza (1859-1866) si ale lui Carol I.
In 1878, la Congresul International de la Berlin s-au recunoscut independenta Romaniei si drepturile ei asupra Dobrogei, in schimb pierzand cele trei judete inapoiate Moldovei in 1856.


Cu toate insistentele organelor tariste de rusificare a noului teritoriu si de deportare a romanilor basarabeni in alte gubernii, populatia Basarabiei atingea la 1918 cifra de 2.725.000 de oameni, din care
1.810.000 erau romani (66,5%)
330.000 rusi (12%),
270.000 evrei (9,8%),
210.000 bulgari si gagauzi (7,7%),
75.000 nemti (2,7%),
30.000 greci, armeni si altii (1,3%).
Era anul in care basarabenii au secat Prutul dintr-o sorbire… S-a crezut, pentru totdeauna!
Dupa ce, la 27 martie 1918, Sfatul Tarii de la Chisinau, for reprezentativ al Basarabiei autonome, care adoptase, la 2 decembrie 1917, Declaratia de constituire a Republicii Federative Moldovenesti, a hotarat unirea cu Regatul Romaniei.
Prin acest act, se revenea la Moldova seculara, a lui Stefan cel Mare, la el adaugandu-se hotararea Consiliului National Roman din Bucovina, pentru unirea cu Tara-Mama, la 15 noiembrie 1918. Peste numai doua saptamani, Adunarea Nationala de la Alba Iulia, cu o suta de mii de participanti, consfintea, prin semnatura celor 1228 de “alesi”, unirea Transilvaniei cu Romania:



1 decembrie 1918 devine ziua de nastere a Romaniei Mari, tara “dodoloata”, cum avea sa-i spuna copilul Lucian Blaga, condusa de regele Ferdinand I “Intregitorul”.


Dar viata ca viata si lumea ca lume nu-s totdeauna pe placul unor mari puteri si al dictatorilor.
Asa se face, de exemplu, ca noua Romanie trebuia sa tina piept agresiunii Ungariei bolsevice, a lui Bélla Kun (Abel Kohen), in 1919, si a bolsevicilor rusi, care atacau peste Nistru, in zona Ataki, sprijiniti de populatia rusofona din Basarabia.
Fara a intra in detalii, spunem ca si unii si altii, de sorginte comunista a lui Lenin, au fost infranti de armatele romane.
Timp in care se desfasurau lucrarile Conferintei de pace de la Paris, unde delegatia Romaniei era condusa de Ion I.C. Bratianu, care devenise atat de incomod, in pledoariile sale pentru tara, fata de reprezentantii celor “4 Mari”, incat premierul Frantei Clemanceau i-a reprosat ca “sunteti aici pentru a asculta, nu pentru a comenta!” (cf. conf. univ. dr. G. D. Iscru, “Istoria moderna a Romaniei”, Bucuresti, 1998).



Un rol deosebit in aceasta situatie/ disputa l-a avut regina Maria, “sora noastra de pe front”, cum o numeau ostasii romani din “triungiul de foc” Marasti-Marasesti-Oituz (1917).


Savarsita prin vointa romanilor de la Tisa pana la Nistru si din Maramures pana in Dobrogea, si implinita prin Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), Unirea cea Mare nu mai putea sa fie pusa la indoiala de Ungaria si nici de Rusia Sovietica.
Ramanea punerea in ecuatie a unor diversiuni, izvorate parca din Testamentul lui Petru cel Mare, care preconiza Rusiei, printre altele, “A se intinde neincetat catre Nord pe marginea Marii Baltice si catre Sud pe marginea Marii Negre”, pentru a infrange Turcia si a ajunge la Mediterana.



Se stie ca din antichitate, triburile dacice si getice, ca parte a marii familii a tracilor, se stabilisera in spatiul carpato-danubiano-pontic, dar asezari de-ale lor au fost semnalate documentar si descoperite arheologic dincolo de Nistru, pana la Bug si mai departe, in estul continentului
Romanizarea Daciei, dupa cucerirea traiana (106 d.H.), si incepturile limbii straromâne, in contact cu migratorii slavi din veacurile urmatoare (VI-VIII), au fost indelung studiate de numerosi cronicari si istorici.


Despre felul in care au supravietuit anumite comunitati daco-romane si straromane in Campia rusa avem stiri inca de la cumpana primelor doua milenii si mai ales din secolele XIII-XVI.



Printre “cazacii romani” dintre Nistru, Bug si Nipru se aflau urmasi ai domnitorilor Moldovei, precum hatmanul Ioan Nicoara Potcoava si inca multi alti demnitari, care au nume pe de-a intregul romanesti, precum Ion Grigore Loboda, Samoila Chisca, Ion Sarcu, Timotei Sgura, Danila Apostol. Si in veacurile urmatoare sunt atestati numerosi polcovnici “ucrainieni” de origine romana, ca si multi comandanti cazaci dintre “dacii transnistreni” avand aceeasi obarsie



Mai mult, in 1574, Ion Voda Armeanul pomenea de “tara noastra a Moldovei de dincolo de Nistru”, iar Gheorghe Duca devenea “Despot al Moldovei si Ucrainei”, in 1681, actele de cancelarie
“Daca pana acum doar hotarul etnic depasise Nistrul, Duca va duce si hotarul politic in zona transnistreana, avand in stapanire toate teritoriile dintre Carpati si Nipru”.
El a ridicat curti domnesti la Tiganova, pe Nistru, si Nimirov, pe Bug; astfel ca “Moldova continua pana la 1765 sa administreze si malul stang al Nistrului”.
Se dezvolta importante localitati romanesti (comune, targuri, cetati), in zona primind pamant multe familii de boieri moldoveni; intr-un recensamant din 1793, intre Nistru si Bug, din 67 de sate, 49 erau exclusiv romanesti” (cf. Viorel Dolha, ZIUA, 14 august 2004, “Transnistria – tara nimanui”).


Din aceeasi sursa aflam ca biserica transnistreana era subordonata bisericii romane, procesul de colonizare a romanilor in tinuturile nepopulate ucrainiene si ruse fiind sustinut de tari, indeosebi de catre Ecaterina a II-
In timpul acesteia, din Muntenia, Moldova si Transilvania s-au asezat, la 1783, “chiar dincolo de Bug, 2000 de familii cu 15 biserici romanesti (…).

Basarabia pamant romanesc – Partea II

Ciobanii din Ardeal s-au asezat in Crimeea, de la Marea de Azov pana in Caucaz sau in Dombas”, colonistii romani fiind scutiti de armata, primeau pamant si nu dadeau taxe, timp de 50 de ani.Cu asemenea facilitati, nu-i de mirare, de exemplu, ca la ridicarea Odessei au contribuit multi romani din zona, cu Banulescu in frunte si arhitectul Manole, ei punand temelia viitorului oras…


Comunistii rusofoni de astazi, ai presedintelui Voronin si ai lui Smirnov, ar trebui sa stie ca in 1796, la Dubasari ori Movilau s-a tiparit primul volum de versuri in limba romana (versuri originale si traduceri de I. Cantacuzino), pentru populatia majoritara din Transnistria acelor vremuri.



Poate nici nu au auzit de Petru Movila, devenit mitropolit al Kievului si intemeietorul Academiei rusesti; de calugarul Paul Beranda, creatorul lexicografiei rusesti; de Spatarul Milescu, diplomat, om de stiinta si invatatorul tarului Petru cel Mare; de savantul Dimitrie Cantemir, consilierul intim al acestuia; de literatul Herascu, primul curator al Universitatii din Moscova; de… inca multi, multi alti romani moldoveni – basarabeni si transnistreni – care au pus bazele culturii ruse!


Iata si recunoasterea academicianului sovietic L.S. Berg: “Moldovenii ce locuiesc in Moldova, Basarabia si pana in guberniile invecinate, Podolia, Herson, iar intr-un numar mai mic in gubernia Ecaterinoslav sunt români”.


In sprijinul celor care studieaza istoria acestui pamant este si toponimia, marea majoritate a numelor de localitati si ape de dincolo de Nistru fiind romanesti.



Pregatirea Unirii celei Mari i-a gasit pe transnistreni intr-o situatie grea, ei dorind sa fie asimilati basarabenilor, sa nu mai fie supusi Ucrainei, pentru a avea aceeasi soarta cu fratii de dincoace de Nistru.
Dar bolsevicii ucrainieni si rusi au impiedicat acest act de reparatie istorica.


Fapte necunoscute puterii sovietice si mai nou comunistilor de de-o parte si alta a Nistrului? As! Numai ca diversiunea de care pomeneam a dat roade, precum neghina rosie in lanurile de grau basarabene.
Cert este ca, dupa “pierderea” Basarabiei, ca parte a Moldovei, sovieticii au injghebat ad-hoc (octombrie 1924) o regiune (oblastie) la est de Nistru, pe care Stalin a transformat-o in Republica Autonoma Socialista Sovietica Moldoveneasca (RASSM), dand-o plocon Ucrainei.
La inceput, capitala noii republici a fost la Balta, pentru ca din 1928 sa fie mutata la Tiraspol. In 1934 “tara” avea 8434 km patrati si 615.500 de locuitori, dintre care insa 80% erau romani!



Si, pe buna dreptate, aici se vorbea romaneste, si nu moldoveneste; functionau 145 de scoli romanesti gimnaziale, 18 licee romanesti, institute agronomic, pedagogic si politehnic, cu o populatie scolara romaneasca de 24.200, din care 800 studenti.
Din 1933 s-a introdus in scoli si publicatii alfabetul latin, existand o statie de radio la Tiraspol, un institut de cercetari stiintifice, Corul de Stat “Doina”, Teatrul de Stat si o sectie romana la scoala teatrala din Odessa.


Dar “luna de miere” nu avea sa mai dureze mult. Cum-necum, “autonomii” aflau de felul in care traiesc fratii lor readusi la Tara-Mama, de progresele inregistrate de Romania Mare in perioada interbelica, mai ales dupa criza economica din 1930-1933, in plan social, politic si cultural.
Asa incepe prigoana stalinista: intelectualitatea era acuzata ca face jocul “dusmanului de clasa”, autoritatile sovietice trecand la exterminarea acesteia, in frunte chiar cu membrii guvernului republicii si terminand cu oamenii de stiinta, cultura si arta.



Sunt ucisi sau deportati in Siberia sute si sute de intelectuali, atrocitatile vizandu-i si pe taranii care se opuneau colectivizarii (in colhozuri) si inchiderii bisericilor.
Toate aceste masuri distructive au avut ca rezultat un exod masiv peste Nistru, chit ca granicerii rusi trageau fara mila in refugiati (ca si granicerii romani de mai tarziu, cand romanii incercau sa treaca Dunarea spre Occident via Iugoslavia!).


Semnarea tratatului politico-militar dintre Germania si URSS, cunoscut prin Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), a dus la ultimatumul guvernului sovietic din 26 iunie 1940, prin care se cerea/ impunea Romaniei renuntarea la Basarabia si la nordul Bucovinei.
Peste doua zile, guvernul roman a acceptat conditiile Moscovei. Aceasta urmareacrearea unei Republici Confederative Socialiste Sovietice Moldovenesti, prin “unirea” Basarabiei cu Transnistria si cedarea unor judete Ucrainei, printre care nordul Bucovinei, cu Cernautiul si Hotinul, si raioanele transnistrene Balta si Pesceansc.Asa a inceput sfasierea Transnistriei.


Incepuse insa si razboiul. Peste un an, armata romana trece Prutul pentru redobandirea teritoriilor furate si la 25 iulie 1941 cucereste Cetatea Alba, ultimul bastion in calea eliberarii Basarabiei si nordului Bucovinei.
A trecut si Nistrul, infiintand in Transnistria un guvernorat, cu capitala la Odessa, ajungand, alaturi de armata hitlerista, pana la Stalingrad, unde a avut o soarta tragica; apoi au urmat, incet, dar sigur, retragerile si din nou pierderea acestor teritorii, de data aceasta ocupanta fiind Armata Rosie (dupa 23 august 1944).
Prin crearea R.S.S. Moldoveneasca si “alipirea” Transnistriei la aceasta, s-a ajuns la o situatie fara precedent de-o parte si de alta a Nistrului.



“Daca ne-am conduce dupa frontierele politico-geografice actuale (raioanele din stanga Nistrului din Republica Moldova si din regiunea ucraineana Odessa), Transnistria ar avea o suprafata de 25,1 mii kmp si o populatie de 2760 de mii de persoane, din care 11% romani.
Sub aspect geoistoric, Transnistria este o entitate geografica fara personalitate, toponimul fiind mai mult statistic decat istoric” (cf. Oleg Serebrian, “Va exploda Estul? Geopolitica spatiului pontic”, Ed. Dacia, 1998). Acest fapt se datoreaza incorporarii in RSS Ucraineana a celei mai mari parti din Transnistria (inclusiv regiunea Odessa), in componenta RSS Moldoveneasca ramanand raioanele Camenca, Rabnita, Dubasari, Grigoriopol, Tiraspol si Slobozia.



Sa ne intoarcem la Basarabia propriu-zisa, devenita republica sovietica. Din 1945 pana in 1989, autoritatile sovietice au continuat procesul de rusificare de pe vremea guberniei tariste, prin arestari si deportari succesive ale populatiei romanesti, in cele mai indepartate colturi ale URSS, totodata aducand rusi, ucrainieni si alti alogeni din “imperiu”.
Pe de alta parte, se intensifica propaganda antiromaneasca si se stabilesc liniile principale ale teoriei “moldovenismului”, care insemnau, nici mai mult nici mai putin, decat directiva academic-politica de a demonstra ca limba moldoveneasca este intr-adevar romanica, dar de un tip aparte, cu preponderenta ruseasca, iar vorbitorii ei, moldovenii, sunt de origine slava!
Asa se face ca aceasta limba se scria cu litere chirilice si istoria acestei tari nu avea nimic comun cu a restului romanilor, chiar daca in manuale erau pomeniti Stefan cel Mare, Eminescu si Creanga, ei si altii ca ei fiind doar moldoveni…


Trec iar cateva decenii si apar perestroika si glasnostiul lui Gorbaciov, care inseamna, pe langa altele, si destramarea URSS.
La 31 august 1989, Sovietul Suprem al republicii sovietice proclama limba romana ca limba de stat si legifereaza revenirea la grafia latina. Romanofobia incepe sa piarda teren, mai intai in randul intelectualilor si al tineretului instruit, care afirma ca “limba noastra-i cea romana”.



Dupa primele alegeri libere pentru Sovietul Suprem al Moldovei Sovietice (25 februarie si 10 martie 1990), la 27 aprilie 1990 drapelul de stat devine tricolorul rosu, galben si albastru, cu stema in mijloc, foarte asemanatoare cu a Romaniei, numai ca pajura tine pe piept doar zimbrul, nu si insemnele celorlalte provincii romanesti.
Un prim semnal ca se dorea Unirea?
Peste un an, la 23 mai, RSSM devine Republica Moldova, al carei Parlament proclama independenta la 27 august 1991
Printre obiectivele noului stat suveran si independent, se cere Guvernului Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste sa inceapa negocieri cu Guvernul Republicii Moldova, privind incetarea starii ilegale de ocupatie a acesteia si sa retraga trupele sovietice de pe teritoriul national al Republicii Moldova, anexat de URSS, in 1944.


La Marea Adunare Nationala din Chisinau, tinuta in dupa-amiaza aceleasi zile, romanii basarabeni si-au exprimat dorinta de eliberare din timpul dominatiei straine, de renastere nationala. “A sosit timpul sa facem dreptate si poporului nostru”, a spus atunci Mircea Snegur, primul presedinte al republicii.
Chiar daca ulterior Romania a fost prima tara care a recunoscut independenta R. Moldova, n-au trecut neobservate “gafele” lui Alex. Barladeanu, presedintele Senatului nostru, fost nomenclaturist comunist, care in loc sa exprime, la aceasta sfanta festivitate, o atitudine clara de sprijinire a fratilor de peste Prut, a subliniat mai cu seama rolul sau in FSN si rafuiala iliescienilor cu Alianta Civica din Romania!…
Cat despre Unire, nici vorba. Numai “poduri de flori”…



Asa se face ca golgota basarabenilor nu se sfarsea. A spus-o fostul prim-ministru Mircea Druc, aflat intr-o vizita particulara prin Romania.
Cunoscut ca fiind un acerb unionist, premierul fusese inlocuit in primavara cu Valeri Muravschi, un om instruit, dar patriotard, apropiat ca gandire si actiune de presedintele Snegur, cel ce asculta mai cu seama sirenele Kremlinului, propunand conceptul “Doua popoare inrudite care vin imbratisate din adancul secolelor”.
Cat despre consecintele actului arbitrar Ribbentrop-Molotov, nu s-a mai discutat, Druc avertizand ca “linia Snegur” adopta pozitia Moscovei, conform careia “in 1940 Moldova a fost eliberata de sub ocupatia romaneasca”!
Si nu-i de mirare ca nici despre retragerea trupelor sovieto-ruse nu s-a mai pomenit.
Ramaneau versurile
“Furata, tradata mereu
Esti lacrima neamului meu,
Basarabie”…
Consecinta fireasca, la 21 decembrie 1991, Snegur semna aderarea Moldovei la CSI (in perspectiva reinvierii Uniunii)!



Si iar trecut-au anii. Dupa ce presedintele Iliescu s-a grabit sa semneze la Moscova tratatul de “amicitie” cu URSS (1991), neputand fi insa ratificat, si care n-a intrat in vigoare, deoarece peste putina vreme Uniunea Sovietica s-a desfiintat, negocierile cu statul succesor, Rusia, s-au reluat.
In aprilie 1996 textul proiectului noului tratat era gata, guvernantii romani si rusi nefacand insa vreo referire la Pactul Ribbentrop-Molotov.
Opozitia parlamentara de atunci, in frunte cu PNTCD, in Consiliul Consultativ de pe langa MAE, a respins parafarea lui, ministrul de Externe rus, E. Primakov plecand de la Bucuresti trantind usile si foarte iritat (gest obisnuit al sovieticilor, cand nu le convenea ceva, precum al generalului Vasinschi, dupa intalnirea cu Regele Mihai, din 1945).


Netinand cont de realitatile istorice, acelasi Primakov, devenit prim-ministru al Rusiei, avea sa sustina, in 1999, ca nu va semna niciodata un tratat cu Romania, daca se vrea condamnarea acelui Pact!
In schimb, presedintele Emil Constantinescu a semnat Tratatul cu Ucraina (1997), cu o usurinta de-a dreptul condamnabila, nescotand o “vorba” despre raptul prin care ni s-a luat nordul Bucovinei si sudul Basarabiei, teritorii de veche traditie romaneasca, precum si Tinutul Hertei, care nici macar nu fusese prevazut in faimosul-odios tratat din 1939.


Tot la initiativa presedintelui Snegur, nemultumit ca dimineata, cand se trezeste, aude imnul “Desteapta-te, romane!”, ca si seara, la culcare, Parlamentul hotaraste, in 1994, cu o majoritate agrariano-socialisto-rusofona, sa schimbe imnul, cu altul, pe versurile lui Alexei Mateevici – “Limba noastra”!
Numai ca si poetul Mateevici tot la limba romana se referea, numai ca n-o spunea explicit.
De-aceea l-au si acceptat deputatii rusofoni sau mancurti (dintr-o declaratie a lui Ion Hadarca, pe atunci prim-vicepresedinte al Parlamentului de la Chisinau). Si tot atunci, parlamentarii agrariano-socialisti (comunisti deghizati) adoptau noua Constitutie, care legifera aberatiile despre “limba moldoveneasca” si “poporul moldovenesc”, iar premierul Andrei Sangheli se intreba: “De ce ne-am uni noi cu Romania si nu s-ar uni Moldova din dreapta Prutului cu noi?”.
Se preconiza, chiar imediat dupa declaratia de independenta a Basarabiei si recunoasterea ei de catre Romania, a unui tratat politic intre cele doua tari.



Dupa alegerile prezidentiale castigate de Petru Lucinschi, negocierile s-au reluat, acesta catadixind sa admita tacit existenta “limbii romane” si a “poporului roman”, de pe ambele maluri ale Prutului.
In schimb, necesarele modificari in Constitutie n-au fost operate (!), deoarece alegerile parlamentare din 1998 au dat castig de cauza comunistilor. “In aceste conditii, s-a ajuns la formula actuala a unui proiect de tratat, negociat – de la Bucuresti – de ministrul Andrei Plesu si parafat ulterior de ministrul Petre Roman.
Chisinaul, cu acelasi ministru de Externe la carma, Nicolae Tabacaru, a admis, in final, compromisul actual. Care, ca orice compromis, este atacat din toate partile” (cf. C. Lupu, articol intitulat “Tratatul de baza romano-…roman, pe toate fetele”, 21 octombrie 2000).


Acest “act inutil”, cum l-au caracterizat multi comentatori romani de pretutindeni, poate doar sa fie o ciorna a viitorului Tratat de baza intre cele doua entitati statale, cu referiri exacte la relatiile specifice de “fratietate” si la condamnarea “intelegerilor” dintre Hitler si Stalin, in interesul poporului roman, unic si indivizibil. Demn de semnalat este faptul ca intr-una din primele luari de pozitie, ale noul presedinte Traian Basescu, in ianuarie 2005, a declarat ca va relansa relatiile Romaniei cu R. Moldova.


Vladimir Voronin este un român rusificat, numele sau real fiind Cioara (in rusa = vorona). Din C.V.-ul sau aflam ca s-a nascut la 25 mai 1941, intr-un sat din raionul Dubasari.
Studii: liceale la “tehnicum cooperatist” din capitala republicii, apoi Institutul Industriei Alimentare de la Moscova si Academia de Stiinte Sociale de pe langa CC al PCUS, in final absolvind cursurile Academiei MAI a URSS.
A fost crescut si pregatit sa devina un “cadru de rezerva” al Moscovei, care i-a urmarit si dirijat intreaga cariera profesionala si politica. Dupa un scurt directorat al unui combinat de panificatie, ascensiunea sa inseamna: presedintele Executivului raional Ungheni, prim-secretar al Comitetului de partid Bender (Tighina) si apoi ministru al Afacerilor Interne, cu grad de general-maior.
Activitatea parlamentara: deputat in Sovietul Suprem al RSSM (1980-1990); din martie 1998, deputat in Parlamentul Moldovei, membru al Biroului Permanent. In 2001 este ales presedinte al Republicii Moldova, din partea Partidului Comunistilor, al carui lider era.


Comunistul KGB-ist a devenit repede un capitalist notoriu, el si fiul sau Oleg, impreuna cu alti apropiati, conducand o adevarata mafie a zaharului, alcoolului si tutunului, cu o retea de firme in Basarabia, Romania, Elvetia si Gibraltar. In actiunile sale, incepand din 1997, a fost sprijinit de China si Cuba, prin bunuri si bani, cu acordul Moscovei.
Asa se explica faptul ca, in anul 2000, planul de “federalizare”, atribuit lui E. Primakov, gaseste in Voronin un adept perfect, proiectandu-l spre cea mai inalta functie in stat. Printre altele, acest truc de sorginte sovietica insemna pierderea Transnistriei si oficializarea Gagauziei, solutie draga Moscovei.



N-au mai trecut decat cateva luni de la inscaunarea lui Voronin si iata ca acesta incepea “razboiul” cu limba romana.
Primul atac, la adresa Teleradio Moldova, prin care se interzicea denumirea “romana” a limbii vorbite in acea tara!
Al doilea, se refera la ministrul Invatamantului, comunistul Ilie Vancea, acuzat ca nu face nimc pentru introducerea in programa de studii a limbii moldovenesti si a Istoriei Moldovei, in locul Istoriei Romanilor.
Al treilea atac se indreapta impotriva actului de reactivare a Mitropoliei Basarabiei, permanent nedreptatita, afirma P.F. Teoctist, Patriahul Bisericii Ortodoxe Romane, si, in aceasta situatie, nevoita sa apeleze la instantele de judecata interne si internationale, care i-au dat castig de cauza!”
Presedintele Voronin a incercat sa intervina in procesul de la CEDO (Strasbourg), dar fara succes, pe el deranjandu-l chiar utilizarea cuvantului Basarabia, ce desemneaza o unitate administrativa care nu exista”!



Tot el afirma ca asa-zisa Mitropolie a Basarabiei este o “formatiune schismatica in cadrul Mitropoliei Moldovei”, care tine de Patriarhia Moscovei (cf. ZIUA, 8 octombrie 2001).


Dincolo de marile probleme economico-sociale cu care se confrunta tara (o treime din “oamenii muncii” plecasera in Occident sa-si castige painea), preocuparea presedintelui Voronin era limba romana si istoria romanilor, uitand de democratie, nivel de trai si, mai ales, de lupta anticoruptie (cu ea laudandu-se in campania electorala).
Acum tinea mortis ca alaturi de limba moldoveneasca sa fie oficializata limba rusa, ca o chestiune prioritara a guvernarii de sub conducerea sa.


I-au venit in ajutor tot felul de pseudo-istorici si lingvisti, printre care cel mai notoriu se cheama Vasile Stati, care, dupa ani si ani de “studiu”, publica in 2003, la Chisinau, un DICTIONAR MOLDOVENESC-ROMANESC, avand girul Ministerului Culturii al Republicii Moldova.
Autorul (autorii?) recunoaste comunitatea originii si a structurilor gramaticale ale limbilor romanice de rasarit, ferindu-se sa spuna limba romana (ca in epoca sovietica), si nu accepta existenta subdialectului moldovean al limbii noastre.
Este perioada cand anumiti lingvisti se straduiau sa descopere “autonomia” limbii moldovenesti fata de limba romana.
Si n-au gasit-o! A aflat-o “lingvistul si istoricul” V. Stati, care gaseste vreo 19.000 de cuvinte si forme, care-i dau dreptul sa afirme ca asta-i limba moldoveneasca, incercand sa transforme un subdialect din limba literara romana, intr-o alta limba.
Adevaratii specialisti din Basarabia, precum Ion Barbuta, directorul Institutului de Lingvistica din Chisinau, acuzand aceasta aparitie, spunea ca “nici sub Stalin nu a indraznit nimeni sa publice un dictionar bilingv roman-moldovenesc”, dar admitea ca-i vorba de o incercare cvasi oficiala, prin care moldoveneasca sa fie “mai usor de inlocuit cu rusa”!
Mai mult, in aceasta facatura stiintifica, Roman=Tigan!… Iata de ce prezidentul moldav, in iulie 2002, cand se anunta un nou miting al organizatiei democratice, dedicat limbii romane si indepenedentei de sat, a preconizat aplicatii militare comune cu rusii, numite “scutul albastru”, langa Chisinau, cu participarea si a peste 2000 de politisti din toate subunitatile Ministerului de Interne.
In ultimul moment, conflictul armat a fost dezamorsat…
N-a fost insa dezamorsata ideea, mult draga comunistilor, a federalizarii Basarabiei.
O “tara” impartita in trei-patru parti era si pe placul lui Voronin, la inceputul primului sau mandat de presedinte.
Era urmarea (fireasca?!) a evenimentelor din toamna lui ’90, cand separatistii transnistreni, sustinuti de vechea putere sovietica, s-au autoproclamat independenti fata de inca RSSM, dupa un referendum, deputatii lor proclamand Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca Nistreana (2 septembrie 1990), devenita ulterior Republica Moldoveneasca Nistreana, condusa de Igor Smirnov, autoproclamat si el presedinte.
La acea data, Transnistria avea circa 750.000 de locuitori, in majoritate rusi si ucraineni, 80.000 avand si cetatenia rusa. “Tara” nerecunoscuta de nici un stat, dar care a fost sustinuta de inca URSS, deoarece pe teritoriul ei se afla Armata a 14-a, bastion al …pacii spre vestul Europei.
In afara refuzului basarabenilor de a consfinti aceasta ruptura, s-a declansat un razboi fratricid intre cele doua parti, care a durat aproape 5 luni (martie-iunie 1992), Tiraspolul avand, in ultima instanta, castig de cauza.
Dincolo de varsarile de sange, avea sa fie consemnata, de atunci pana azi, arestarea, judecarea si condamnarea “Grupului Ilascu”.


Aberante sau nu (!), sustinute de fostul presedinte Lucinschi si preluate, partial, de urmasul sau, Voronin, asemenea idei/ proiecte au facut si fac casa buna cu intentiile Moscovei de a avea in subordine teritoriul dintre Prut si Nistru, Transnistria devenind o “marca de presiune” asupra Basarabiei, dar si ca singurul cap de pod catre Europa de Sud-Est, mai ales in situatia admiterii Romaniei in NATO si-n perspectiva aderarii la UE.
De altfel, Duma de Stat a Federatiei Ruse declara, in 1999, Transnistria ca “zona de interes strategic”, la care imediat Tiraspolul se arata gata sa-si puna la dispozitie teritoriul pentru actiuni militare menite sa apere toate statele slave din apropiere, inclusiv R. Moldova (se avea in vedere conflictul din Kosovo-Serbia).
Reactia Chisinaului nu s-a lasat asteptata, prin zisa lui Vasile Sturza, presedintele Comisiei de Stat a republicii pentru reglementarea diferendului transnistrean, care pretindea ca in cateva luni, maximum 2 ani (!), problema aceasta va fi solutionata.


“Planul Primakov” era sustinut de intreaga suflare comunista; preluat si imbogatit, de catre Dimitri Kozak, prim-adjunctul sefului Administratiei prezidentiale ruse, aceasta proiectata federalizare a fost brusc anulata de presedintele Voronin, dupa ce OSCE, UE si SUA aratasera rezerve fata de initiativa rusa.
Sa nu se uite ca in ziua de 27 noiembrie 2003 fusesera reluate la Chisinau demonstratiile impotriva federalizarii si aplicarii memorandumului rus privind solutionarea conflictului transnistrean.
Intr-un interviu televizat, V. Voronin a explicat motivele pentru care a renuntat la semnarea memorandumului initiat de Rusia
1. administratia transnistreana a refuzat sa accepte autonomia gagauza;
2. in text se folosea sintagma “Republica Moldoveneasca Nistreana”, in loc de Transnistria, ceea ce ar fi echivalat cu recunoasterea statului transnistrean;
3. in documentul propus nu se tinea seama de opinia UE, NATO si OSCE.
Presedintele Voronin a reamintit faptul ca, totusi, R. Moldova intentioneaza sa continue eforturile pentru reglementarea problemei transnistrene, alaturi de Rusia, Ucraina si Transnistria.
Pe de alta parte, Consiliul Europei dorea ca acest diferend sa tina seama de opinia publica din Basarabia si numai daca exista o sustinere a majoritatii sa se pronunte in favoarea federalizarii.
Rusia si-a dat seama ca vointa moldovenilor este alta decat si-a dorit; in prag de iarna, la 1 decembrie 2003, a decis reducerea cu 50% a livrarilor de gaze catre centralele de termoficare din Chisinau (prin Gazprom).


Prin santaj, credea/crede presedintele Putin ca poate incaleca Basarabia, dorindu-si in mod expres controlul asupra Transnistriei; doar permanentizarea Armatei a 14-a acolo le mai da rusilor o speranta.
Numai ca si ucrainenii voiau/vor acea fasie de tara, pentru ca acolo traiesc vreo suta de mii de conationali, iar granita de est a acesteia este in totalitate cu Ucraina.
De romanii de acolo, care nici macar nu-si spun moldoveni (!), nu se tine cont.



Basarabia pamant romanesc – Partea a II- a
Problema Basarabiei in perioada interbelica

de A.Savin



Actul de la 27 martie 1918 a trezit reactia furibunda, dar, deocamdata neputincioasa a Rusiei Sovietice. Arestarea lui Diamandi si confiscarea tezaurului României aflat la pastrare la Moscova (masuri inspirate de catre comandamentul german si personal de generalul Hoffman) nu au putut schimba ceva in pozitia României vizavi de problema basarabeana.
Incercarile de a rezolva conflictul pe cale armata (asa-zisele “rascoale populare” de la Tighina, Hotin si Tatarbunar) au demonstrat slabiciunea militara a puterii sovietice, chiar si fata de o asa tara de marime mijlocie ca România, precum si hotarârea Bucurestiului de a pastra cu orice pret provincia reunita.


Adevaratele scopuri ale politicii Sovietelor vizavi de Basarabia si România au fost dezvaluite de catre diplomatul sârb Spolaikovic care a fost martor ocular al evenimentelor din 1918 legate de arestarea misiunii diplomatice române si confiscarea tezaurului national al României. El explica atitudinea violenta a guvernului sovietic prin planul acestuia de a provoca “…o revolutie in România si intrarea sa impreuna cu Basarabia, ca republica româna – ca un tot unitar, in componenta Republicii Federative Ruse”.



“Rosii” (asa erau numiti bolsevicii in timpul razboiului civil – n. a.) si-au revenit dupa socul provocat de rusinosul tratat de la Brest-Litovsk.
Reamintim ca in anul 1918, Germania i-a silit pe bolsevici sa plateasca pentru ajutorul acordat in timpul puciului din octombrie 1917.
Or, asa zisa “mare revolutie socialista din octombrie” condusa de Lenin a fost facuta pe banii “Nachrichtendienst”-ului (serviciile secrete ale Germaniei kaizerului ale caror sef era renumitul Walter Nikolai – n. a).


Rusia a fost rasplatita pentru nesatioasa pofta de putere a lepadaturilor proletare (cer scuze pentru repetare, caci din limba latina cuvântul “proles” cam tot “lepadatura” si s-ar traduce – n. a.) cu cele mai bogate si dezvoltate din punct de vedere economic regiuni: Ucraina, Bielarusia, Tarile Baltice, Transcaucazia, Polonia si Finlanda.
In afara de cesiunile teritoriale, bolsevicii s-au obligat sa plateasca fostilor “sponsori” o uriasa contributie de razboi in aur, precum si livrari de produse agricole si materie prima la preturi derizorii.


Noile cuceriri insa nu au mai putut salva situatia. Germania a pierdut razboiul si a fost nevoita sa ceara pace. Imediat dupa armistitiul de la Compiegne, sovnarcomul (guvernul Rusiei sovietice – n. a.) lui Lenin a declarat caduc tratatul de jaf de la Brest-Litovsk. Imbarbatati de victoriile pe fronturile razboiului civil si reiesind din teoria trotkista a revolutiei permanente, bolsevicii au luat cursul spre raspândirea comunismului spre Apus. Lenin spera, ca facând jonctiune cu “forta de soc a revolutiei mondiale – proletariatul german”, se va indeplini prorocirea lui Karl Marx care declara ca o revolutie proletara poate birui numai concomitent in toate tarile dezvoltate, pentru ca peste putin timp sa cucereasca intreaga planeta.



Am facut aceasta aparenta abatere de la tema, deoarece atitudinea Apusului fata de regimul comunist din Rusia si, respectiv, de granitele ei postbelice, s-a schimbat in functie de situatia de pe fronturile razboiului civil din aceasta tara. Sa nu uitam si de faptul ca acest regim a ajuns la putere numai datorita suportului financiar din partea cercurilor masonico-sioniste occidentale.Numai prin aceasta se poate explica nedorinta Apusului de a inabusi din fasa revolutia bolsevica.



Toate stipulatiile, precum ca Antanta s-ar fi temut sa nu-i fie bolsevizate armatele – sânt povesti de adormit copiii. Este destul sa ne amintim cum o singura divizie alcatuita din veterani voluntari germani (asa zisa “divizie de fier” a lui von der Goltz) a tinut la distanta Armata Rosie in provinciile baltice, Bielorusia si Ucraina pe tot parcursul anului 1918, cum unitatile create din fosti prizonieri de razboi cehoslovaci au curatat de bolsevici Transsib-ul de la Samara pâna la Vladivostok sau cum legiunile lui Pilsudski au savârsit “Minunea de pe Vistula” din anul 1920. Daca ar fi fost altfel, atunci englezii ar fi salvat familia tarului, cehii nu l-ar fi dat in mâinile bolsevicilor pe amiralul Kolciak, iar finlandezii si estonienii – l-ar fi ajutat pe generalul Iudenici sa ia cu asalt Petrogradul.


Occidentul a ramas in expectativa, sperând, ca dupa ce vor prelua puterea, tandemul Lenin-Trotki se va astâmpara, lucrurile vor reveni la normal si Rusia va incepe achitarea politelor. Antanta a asteptat de la bolsevici ca dupa preluarea puterii ei vor respecta regulile jocului politic. Lenin si compania, insa, nu erau niste politicieni in sensul obisnuit al cuvântului. Aceasta a fost o banda de criminali pentru care cuvântul dat nu era decât un truc ieftin menit sa insele vigilenta filistinilor.


Toate avansurile Antantei fata de bolsevici s-au dovedit a fi zadarnice. Situatia a scapat de sub control.
Cu ajutorul aurului si armamentului sovietic, Ataturk a reusit sa-i invinga pe greci si armeni si sa-i sileasca pe francezi si italieni sa evacueze Istambulul, Cilicia si vilaietele de frontiera cu Siria.
In Afganistan, care era un protectorat englez, Sovietele au provocat o miscare antibritanica sub conducera lui Ammanulah-Han.
Pe data de 10 februarie (28 ianuarie) 1917, Lenin a declarat ca nu va plati datoriile facute de guvernele anterioare si milioane de rentieri francezi s-au ruinat. Mai mult decât atât: declarând nule tratatele si intelegerile internationale secrete incheiate de catre Rusia presovietica, bolsevicii, incepând cu data de 8 noiembrie (26 octombrie) 1917, le-au dat publicitatii. Scandalul produs de aceasta publicatie a avut efectul exploziei unei bombe. Toata lenjeria murdara a diplomatiei secrete internationale a fost expusa la vedere spre marea stupefactie a marilor puteri.
�n plus la toate, Lenin a �mbracat toga aparatorului dezinteresat al tuturor popoarelor oprimate din lume, chemându-le la lupta armata impotriva asupritorilor straini. A fost declarat dreptul inalienabil al acestora la autodeterminare care includea si pe cel la independenta de stat. Ordinea de drept internationala a fost asigurata cu perturbatii pentru multi ani inainte (ultima dintre ele – Kosovo).


O pozitie foarte duplicitara au ocupat si acele mari puteri care, in anul 1916, au impins Rom̢nia in razboi, promit̢ndu-i cel mai mare sprijin posibil (pe care, insa, sub diferite motive si scuze, nu i l-au acordat Рn. a.).
Este vorba, desigur, de Franta si Marea Britanie. Promisiunile lor au intrat in contradictie cu noile realitati aparute dupa terminarea Marelui Razboi.


Puterile Antantei au incercat sa impace drepturile istorice ale României cu nedorinta partilor beligerante din Rusia de a ceda Basarabia. Astfel, amiralului Kolceak, guvernul caruia a fost recunoscut de catre statele apusene, i s-a propus sa recunoasca drepturile românesti asupra a cel putin patru judete basarabene unde populatia româneasca era majoritara.
Dam citire acordului incheiat intre Puterile Aliate si guvernul lui Kolceak:
1) Recunoasterea independentei Finlandei si Poloniei
2) Solutionarea problemelor referitoare la Estonia, Letonia, tarile Caucazului si regiuni Transcaspice, in consultare si colaborare cu Societatea Natiunilor.
3) In ceea ce priveste Basarabia, “dreptul Conferintei de Pace de a hotari soarta partilor românesti ale Basarabiei (de parca ar fi exista si parti neromânesti! – n. a.) va fi recunoscut”.


Interesanta abordare – regiuni intregi cu populatie preponderenta velikorusa erau cedate noilor formatiuni statale (Finlanda, Estonia si Letonia) care nu au avut nici un fel de trecut istoric (din punct de vedere statal).in ceea ce priveste Basarabia, care a fost si este un indiscutabil pamânt românesc, atât din punct de vedere istoric, cât si etnic – doar… “partile românesti”. Nu ramâne decât sa mentionam faptul ca populatia rusa propriu-zisa nu a constituit niciodata mai mult de 12% din populatia tinutului.



Planurilor de instaurare la putere a guvernelor albgardiste, insa, nu le-a fost dat sa fie realizate. La mijloc au fost mai multi factori:
1) Lozincile demagogice bolsevice, de genul: “Pamânt- taranilor!”, “Pace – popoarelor!”, “Fabricile si uzinile – muncitorilor!”, “Razboi – palatelor!” s. a. m. d. au reusit sa atraga de partea bolsevicilor masele largi ale poporului.
Impuscarea tarului si a familiei sale a insemnat prabusirea tuturor zagazurilor morale. Albii, cu lozincile lor de reintoarcere la vechiul regim, nu au mai avut nici o sansa. 2) Ajutorul acordat de puterile Antantei albgardistilor nu a fost nici indestulator si nici dezinteresat.
Un suport mai substantial era conditionat de asemenea prevederi injositoare, incât, albii, care, cu toate neajunsurile lor au fost, totusi, patrioti ai Rusiei, nu l-au putut accepta.
Apusul nici in aceste momente de grea cumpana, nu numai pentru poporul rus, dar si pentru el insusi, nu a putut lasa la o parte interesele sale mercantile.
3) Catre anul 1917, guvernul tarist a pregatit atâtea stocuri de armament si echipament militar pregatite pentru ofensiva preconizata, incât ele au fost mai mult decât suficiente nu numai pentru doi ani de razboi civil, ci si pentru exportul in tarile adiacente, unde bolsevicii sperau sa aprinda pojarul revolutiei mondiale.
4) Miscarea comunista, care, initial, putea fi usor inabusita cu forte si eforturi minimale, a dat metastaze nu numai in Rusia, dar si departe peste hotarele ei. Tot felul de “republici sovietice” sau “populare” si “raioane sovietice eliberate” au rasarit ca ciupercile dupa ploaie in Ungaria, Germania, Slovacia, China, Mongolia, Finlanda, tarile baltice etc.
Catre anul 1920 a devenit clar, ca bolsevismul a biruit definitiv in Rusia si sarcina principala era de a nu-i permite sa se raspândeasca si peste hotarele ei. Din pacate, tarile Antantei au inteles acest lucru prea târziu.

Abia dupa ce Kolceak a fost impuscat de bolsevici, trupele albgardiste s-au retras in Crimeea, iar escadroanele lui Budionnâi se pregateau de ofensiva impotriva Poloniei, amenintind sa faca jonctiunea cu confratii de ideologie din Germania, puterile Antantei si-au dat seama ca recunoasterea drepturilor României asupra Basarabiei nu mai poate fi amânata.
In caz contrar, “ciuma rosie” putea sa se raspândeasca prin bresele create in Balcani si Europa Centrala.


Unul dintre motivele invocate pentru discriminarea României a fost incheierea pacii separate cu Blocul Puterilor Centrale in primavara anului 1918.
De parca România ar fi avut de ales!
Parasita de Rusia, inselata in repetate rânduri de Anglia si Franta , conducerea României a fost nevoita sa accepte conditiile impuse de adversari.
In caz contrar, tara urma sa dispara de pe harta lumii, iar mai târziu sa fie inghitita de haosul bolsevic.
Unii “istorici” aduc exemplul Serbiei si Belgiei care au rezistat pâna la urma, desi intreg teritoriul lor a fost ocupat de inamic.



România, insa, nu a avut in spate Franta, insula Korfu sau Thessalonikul unde ar fi putut sa-si retraga refugiatii, guvernul si armata.
Parisul si Londra ii sfatuiau insistent pe români sa continue rezistenta si, in caz de forta majora, sa se retraga in Rusia.
Bolsevicii, pentru a pastra puterea, au cedat inamicului la Brest-Litovsk tot ce li s-a cerut si erau gata sa cedeze si mai mult.
Cine erau pentru ei armata si guvernul României?
Desigur ca i-ar fi dat pe mâna germanilor si atunci jaful de la Buftea le-ar fi parut românilor un act de binefacere.


România si-a pastrat armata, ceea ce a jucat un rol major in stavilirea expansiunii bolsevice spre Balcani si Europa Centrala. Anume armata româna a fost aceea care a infrânt asa zisa “republica sovietica ungara” in frunte cu Tibor Samueli si Bela Kun (de aceeasi provenienta etnica ca si majoritatea comisarilor bolsevici din Rusia). Reactia prompta si dura a armatei române la provocarile sovietice la Tighina, Hotin si Tatarbunar i-au silit pe bolsevici sa amâne “reunirea celor doua maluri ale Nistrului” pentru mai mult de douazeci de ani.



Recunostinta Apusului la aportul adus de România la victoria comuna si in retinerea bolsevismului a fost destul de curioasa.
Ea si-a gasit expresia in faptul ca Banatul de Sud-Vest cu populatie majoritar româneasca si asupra caruia românii au incontestabile drepturi istorice, a fost inclus in componenta Serbiei. Armata româna a fost somata sa se retraga de pe aliniamentul Tisei, iar recunoasterea internationala (si aceea necompleta) a Unirii Basarabiei cu Tara a fost tergiversata pentru o perioada de doi ani de zile.


Pentru bolsevici, incalcarea tratatelor si intelegerilor semnate nu a fost niciodata o piedica insurmontabila. Daca am folosi celebra expresie a Alexandrei Kollontai, referitor la dreptul unei femei-proletare de a face sex când si cu cine vrea, aceasta procedura este un lucru banal si obisnuit, precum bautul unui pahar cu apa. Normele dreptului international erau invocate numai atunci când le era convenabil si incalcate imediat ce se schimba conjunctura internationala.
La acest capitol, exemplul Basarabiei este deosebit de relevant. Atitudinea guvernului bolsevic fata de problema Basarabiei se schimba si ea o data cu situatia de pe fronturile razboiului civil.
in toamna si iarna anului 1918, când rosii au reusit pentru un scurt timp sa ocupe Kievul si Odesa, Moscova a somat Bucurestiul sa evacueze trupele sale din Basarabia si chiar s-a declarat in stare de razboi cu România.
Dupa ce, insa, albii au trecut la contraofensiva si puterea sovietica a fost redusa teritorial la partea europeana a Rusiei propriu-zise, tonul declaratiilor a devenit cu mult mai conciliant si, respectiv, mai putin belicos.
Astfel, in luna martie anul 1920, oficiosul bolsevic “Pravda” scria: “Conducatorii nostri au promis României sa nu reclame drepturile asupra Basarabiei. Basarabia a facut parte din România si va ramâne la România. Nu putem intelege, insa, de ce, când Anglia trateaza cu noi, România nu si-a fixat inca pozitia… In caz ca guvernul român se va hotari, vom trimite fara intârziere reprezentanti in Basarabia pentru a ne intâlni intr-un oras de frontiera.”
La Conferinta de Pace de la Paris, dezbaterile asupra problemei basarabene au mai fost puse in legatura cu o alta problema – cea a minoritatilor nationale. Delegatia româna, care initial a fost condusa de arhitectul Marii Uniri, Ion I. C. Bratianu, a refuzat categoric sa accepte conditiile impuse de Consiliul Suprem.
Amintim, ca statutul minoritatilor nationale in redactia acestor puteri impunea autonomia national-culturala si confesionala a etniilor conlocuitoare, ceea ce impiedica naturalizarea si integrarea acestora in societatea româneasca.
De o “atentie” deosebita se bucura minoritatea evreiasca care promova o activitate destructiva antiromâneasca nu numai in interiorul tarii, ci si in afara ei.
Partidul comunist român, foarte mic la numar, dar foarte zgomotos, era alcatuit in marea sa majoritate din evrei. Anume ei au fost aceia care au manifestat deosebit de puternic impotriva Unirii Basarabiei cu Tara.
Iata ce scria Ion Pelivan, care a condus delegatia Basarabiei la Conferinta de la Paris, pe data de 1 august 1919 si adresata lui Ion Inculet:
“…Toti dusmanii -spera- si ne fac porcarii, raspândind diferite zvonuri.
Mai ales evreii, bata-i focul sa-i bata! Ei vad ce fac cu dânsii bolsevicii de tot felul de peste Nistru, si, cu toate acestea, ii asteapta pe acesti bolsevici … La fel si dnii Smidt si Krupensky, daca le e atât de scumpa Rusia, lasa sa se duca acolo s-o salveze.
Sânt sigur ca nici unul din ei n-ar ramâne in Basarabia, daca ar veni bolsevicii acolo.
Dar acuma, când soldatul român ii apara cu pieptul sau, toti ticalosii acestia stau la adapost, manânca pâinea noastra si ne critica cu impertinenta”.
Deosebit de activi erau emigrantii evrei din Rusia aflati la Paris care editau ziarul “Evreiskaia Tribuna”. Pozitia antiromâneasca a partidei filoruse se bucura de un suport substantial si din partea lojelor francmasonice unde “…toate chestiunile importante erau discutate inainte de a fi solutionate de comisiile si subcomisiile Conferintei de Pace”.


Un rol deosebit l-a jucat un oarecare A. A. Mandelshtam care s-a raliat la grupul lui Krupenski, Lvov si Maklakov. El sustinea “inconsistenta din punct de vedere a dreptului international” a pretentiilor românesti asupra Basarabiei.
O alianta destul de monstruoasa, daca tinem cont de persecutiile si pogromurile la care a fost supusa populatia evreiasca din Rusia in timpul razboiului civil atât din partea albilor, cât si a rosilor.
Despre ororile comise de bolsevici in târgusoarele evreiesti din Galitia a relatat cu lux de amanunte scriitorul sovietic Isaak Babel (evreu si el) in renumita sa carte “Armata de cavalerie” consacrata bandelor conduse de viitorul maresal al Uniunii Sovietice, S. Budionnâi.
Curios este faptul ca in aceasta armata suspomenitul Isaak Babel a fost… comisar!
Falsitatea lozincii leniniste a dreptului natiunilor la autodeterminare este dovedita si de induiosatoarea unitate de pozitii dintre bolsevici si albgardistii in problema basarabeana.
Emigratia alba de la Paris, guvernele albgardiste din Rusia sustinute de Anglia (Kolceak, Denikin si Vrahghel) nu au avut nici un fel de divergente cu regimul bolsevic in ceea ce priveste faptul cui trebuie sa apartina Basarabia.


Rezultatul tuturor acestor conjuratii antiromânesti a fost textul Declaratiei privitor la recunoasterea Basarabiei ca teritoriu românesc si obligatiile pe care si le luau marile puteri pentru respectarea acestui tratat. Pe data de 3 martie 1920, decizia mult asteptata a Consiliului Suprem in ceea ce priveste Basarabia, este, in sfârsit, adoptata.
Formal, culoare verde pentru România in problema Basarabiei a fost aprinsa, deoarece catre aceasta data, ea a acceptat conditiile puse de Antanta in ceea ce priveste statutul minoritatilor nationale si si-a retras trupele de pe aliniamentul Tisei – la granitele Trianon-ului.
Aducem in continuare extrase din textul tratatului dintre Anglia, Franta, Italia si Japonia, pe de o parte si România – pe de alta parte:
“Considerind ca din punct de vedere geografic, etnografic, istoric si economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificata, considerind ca populatiunea Basarabiei a manifestat dorinta de a vedea Basarabia unita cu România, Inaltele Parti Contractante recunosteau ” …suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins intre frontiera actuala a României, Marea Neagra, cursul Nistrului de la gura sa pâna la punctul unde este taiat, de vechiul hotar dintre Bucovina si Basarabia, si acest vechi hotar”.
Se preciza ca partile contractante “…vor invita Rusia sa adere la tratatul de fata, de indata ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Ele isi rezerveaza dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societatii Natiunilor chestiunile care ar fi putut fi ridicate de guvernul rus cu privire la detaliile acestui tratat, fiind bine stabilit ca fruntariile definite de acest tratat, precum si suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde, nu vor fi puse in discutiune”.


Totul parea a fi in regula, dar insasi faptul ca Rusia putea sa supuna problema unui arbitraj international, trezea, deja unele suspiciuni.
In afara de aceasta, tratatul urma sa intre in vigoare dupa ratificarea lui de catre partile contractante, ceea ce asa si nu s-a produs (Japonia l-a semnat, dar nu l-a ratificat, iar SUA nu a facut nici una si nici alta).
Cel mai sigur ar fi fost, daca hotarele României de pe Nistru ar fi fost parte integranta a tratatelor de la Versailles. In asemenea caz, Liga Natiunilor ar fi devenit garantul acestora si nu marile puteri care actioneaza reiesind din interesele de conjunctura. Datorita acestei omisiuni, hotarele rasaritene nu au fost recunoscute de catre Germania si fostii sai parteneri la Blocul Central.
In anul 1939, acest fapt i-a permis lui Hitler, fara ca sa incalce formal dreptul international, sa recunoasca “interesele deosebite” ale URSS in Basarabia.
Neratificarea in bloc si concomitenta cu semnarea a Tratatului cu privire la Basarabia a facut posibila transformarea problemei basarabene in obiectul unui târg cu Moscova.
Un exemplu concludent in aceasta ordine de idei l-a dat Japonia. Reprezentantii acestei tari au semnat tratatul, dar el nu a fost ratificat de Dieta nipona.
Moscova a reusit sa-i atraga pe japonezi de partea sa prin incheierea unui tratat extrem de convenabil pentru ei in problema Sahalinului de Nord. Tokio a obtinut dreptul de a exploata zacamintele de carbune si petrol din aceasta regiune care continua sa ramâna sub suveranitatea Rusiei (URSS)
“Barterul” Sahalinul de Nord, Basarabia, dovedeste importanta geostrategica extraordinara a interfluviului Pruto-Nistrean pentru Rusia.


Printre altele, anume datorita acestui tratat, Japonia a fost in stare sa duca razboaie aproape neintrerupte, incepind cu anul 1927 – pâna in anul 1945. Carbunele rusesc din Sahalin a alimentat industria de razboi nipona, iar petrolul – flota si aviatia imperiala care au distrus Pearl-Harbor-ul si le-au permis japonezilor sa infaptuiasca in anii 1941-1942 un adevarat blitz-krieg in bazinul Pacificului.
Statele Unite nu au semnat si ratificat nici un document din pachetul Conferintei de Pace de la Paris si nici chiar actul de constituire al Ligi Natiunilor, al carei “parinte-fondator” a fost presedintele SUA, Wudroo Wilson. Presedintele american a ramas profund dezamagit de faptul ca marile puteri europene nu au acceptat punctele programului sau, mai ales, pe acele care dadeau mâna libera trusturilor americane pe pietele controlate de cele anglo-franceze si nipone.
Sursa: revista Moldova noastra, Chisinau

Vizualizări: 124

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->