Zile de naştere

imaginea utilizatorului Aliona Grati

Retardul metodologic, forma predominant cronicărească, lipsa traducerilor și a marketingului cultural sunt principalele probleme care împiedică circulația studiilor literaturii și, implicit, a literaturii române în străinătate. Acestea și alte obstacole în calea depășirii frontierelor naționale ale metacriticii sunt invocate și analizate pe larg de criticul și istoricul literar Andrei Terian în colecția sa de studii și articole intitulată Critica de export (București: Editura Muzeul Literaturii Române, 2013). Cartea este o pledoarie pentru critica ce „ar putea interesa pe străini”, iar titlul ei impune o nouă noțiune, desemnând „acel tip de discurs care își păstrează o anumită relevanță dincolo de contextul strict local, regional sau național în care a luat naștere” (p. 5). Analizând tabloul occidental al traducerilor și al răspândirii criticii literare din ultimul secol, Andrei Terian ajunge la concluzia că cele mai mari șanse de export le au studiile academice cu un aparat metodologic riguros. Printre genurile „exportabile” au prioritate nu culegerile de cronici (critica jurnalistică „la zi”), ci studiile, monografiile, eseurile (critica academică). Dacă se țintește relevanța internațională, miza trebuie să se pună pe articolele publicabile în revistele ISI, de exemplu, în defavoarea recenziilor din presa culturală.
Valoarea de export a unui discurs critic este direct proporțională cu gradul său de generalitate, adică cu capacitatea sa de a emite idei teoretice. Lipsa de popularitate a literaturii române în Occident se explică prin incapacitatea de raliere a criticilor români la dialogul teoriilor, la spectrul de discipline noi: poetica cognitivă, studiile postcoloniale, world-systems analysis, ecocritica, etnocritica, geografia literară, istoria literar cantitativă, critica testimonială etc., care, la momentul actual, constituie mainstreamuloccidental. Accentul pe judecățile de valoare estetică proscrie critica literară românească la condiția de produs de „uz intern”, căci „pe criticii și pe cititorii din afară nu-i interesează neapărat dacă Rebreanu a fost sau nu «mare», ci mai degrabă modul specific mitteleuropean în care problematica socială și cea etnică se întrepătrund în structura romanului Ion” (p. 19-20). Prin urmare, dacă se vrea citită în afară, critica literară ar trebui să vizeze, pe lângă aspectul estetic, și alte probleme de ordin social, politic, etnic, economic, religios etc., pe care le tematizează discursul literar și care îl situează pe acesta într-un context extins la spațiul european sau mondial.
După părerea profesorului sibian, istoria literaturii române este „profund defazată” (p. 272-313) în comparație cu cele occidentale și suferă, în mare parte, de aceleași handicapuri ca și critica literară. Decalajul este cauzat de faptul că istoria literaturii române nu a trecut pe deplin în mâinile criticii academice și, mai ales, pentru că aceasta rămâne, „ca proiect teoretic”, cu mult în urma celor occidentale. Analizând domeniul, Andrei Terian ajunge la concluzia că lucrările canonice ale genului aparțin unor critici cu o îndelungată experiență de cronicar și care, atunci când ajung să alcătuiască o istorie a literaturii, nu pot depăși această condiție: „prototipul criticului român pare să fie acela al Demiurgului sau al nomothetului, capabil să legifereze în domeniul criticii literare cu aceeași lejeritate cu care o face în recenziile de carte și care vede astfel în acest gen academic forma supremă de consacrare sau de verificare a autorității pe care și-a dobândit-o în timp.” (p. 283) Pe când în Occident lucrările de acest gen sunt realizate în colaborare de către colective de autori, cele românești rămân apanajul unei singure persoane. Consecințele acestei stări de lucruri sunt caracterul pronunțat subiectiv al viziunii de ansamblu și accentul pus pe (re)construirea „canonului” propriu.
Istoriile literaturii române privilegiază „stilul” în detrimentul documentării și „judecata de valoare” în defavoarea analizei conceptuale elaborate. De la 
G. Călinescu încoace, modelul „organicist”, al „sintezelor epice” este preluat de mai toți autorii de referință, astfel că istoria literaturii ni se prezintă, la ora actuală, ca o colecție de scriituri frumoase, literare mai degrabă, decât ca niște monografii factuale riguroase. Formulările rafinate, insolite, cu pretenții de inedit sunt preferate documentării și demonstrațiilor laborioase. Or, în viziunea lui Andrei Terian, un istoric literar trebuie să evite judecățile de valoare tranșante, de vreme ce el are drept scop alcătuirea unui document de orientare pentru generațiile viitoare, cititori care pot avea alt orizont de percepție. Practicile (neo)pozitiviste mondiale sunt mai preocupate de caracterul sistematic al discursului, decât de prejudecata „gustului”. Cel mai vulnerabil aspect al istoriilor literare române este totuși „indiferența și chiar aversiunea” față de factorii extraliterari, față de cadrul instituțional și social în care se manifestă fenomenul literar. Tendința se explică prin faptul că „principiul autonomiei esteticului a rămas mereu un steag de luptă în jurul căruia criticii noștri s-au adunat pentru a împiedica tentativele de aservire a literaturii fie de către diversele doctrine naționaliste, fie de către puterea comunistă.” (p. 287)
Pentru a depăși aceste stavile, istoriografia românească trebuie să accepte un „nou mod de a gândi literatura” (p. 291), care nu se reduce la o metodologie anume. Un fenomen literar nu se limitează la un repertoriu de opere și de autori analizați dintr-o perspectivă estetică necontingentă, ci reprezintă un sistem dinamic, configurat în urma unor conflicte neîntrerupte între principii, valori, instituții, discursuri și structuri sociale, materiale și culturale ale comunității locale în interacțiune cu cele învecinate. Noul mod de a gândi literatura ar genera revizuirea fundamentală a istoriografiei literare românești.
Noile istorii literare ar trebui să-și extindă obiectul cercetării, adică să-și arate interesul pentru literatura de dincolo de genurile tradiționale valide estetic: pentru cronici, predici, foiletoane care manifestă valoare literară. În al doilea rând, ele vor ține cont și de criteriul „etno-geografic”, care ar pune în evidență, de exemplu, faptul că literatura scrisă în limba literară din Republica Moldova se realizează într-un „sistem literar distinct”, din cauza condițiilor de izolare politică îndelungată. Faptul că literatura din R. Moldova este alta decât cea românească nu ar trebui să sperie, întrucât: „Nu trebuie să uităm că, pentru orice individ, limba este doar unul dintre parametrii identității sale etnoculturale, fără a fi neapărat și factorul determinant. Iar, în acest context, principala consecință a recentelor tendințe multi- și interculturale mi se pare că ar consta nu în anularea identităților culturale (pentru că, în ciuda semnalelor de alarmă trase de profeții apocalipsei globalizante, întotdeauna ne vom defini ca parte a ceva și nu a altceva), ci tocmai în proliferarea și multiplicarea lor.” (p. 299) După 1990, criticii și istoricii literari de la noi s-au întrecut în a demonstra că literatura română – din România și din R. Moldova – a rămas „unică și indivizibilă” chiar și în epocile în care acestea s-au dezvoltat la distanță una de alta. Complexul de inferioritate estetică a făcut multe victime. Dacă O istorie deschisă a literaturii din Basarabia, alcătuită de Mihai Cimpoi, ar fi urmărit doar acest criteriu de selecție, tabloul ar fi arătat jenant și ar fi făcut nedreptate multor scriitori.
Pentru a supraviețui în contextul ofertelor seducătoare ale postmodernității (televiziunea, computerul etc.) ca produs solicitat de public, istoriografia și în genere studiul literaturii trebuie să-și înnoiască și să-și adapteze încontinuu conceptele teoretice. La momentul actual sunt mai multe moduri de a gândi istoria literaturii române. Perspectivele metodologice elaborate în ultimii ani vor contura vectorii mai multor literaturi române și vor prilejui noi și curioase istorii, care ar interesa inclusiv cititorul nespecialist.
 
Dacă, la Andrei Terian, ipoteza proiecta o „frumoasă utopie” (p. 23) a cercetărilor de viitor, criticul și istoricul literar de la Oradea Ion Simuț considera existența mai multor literaturi române o realitate, destul de tare ca să valideze un nou concept operațional în cadrul disciplinei. Literaturile române postbelice (Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2017), titlul cărții, dar și expresia unei viziuni critice bine fundamentate teoretic și în alte câteva studii anterioare (Cele patru literaturi, în „România literară”, nr. 29, 1993; Incursiuni în literatura actuală, Ed. Cogito, 1994), este un studiu construit pe o polemică constructivă și convingătoare față de „mitul” unei literaturi „unice și indivizibile”, consolidat de la G. Călinescu încoace: „Eu prefer să lucrez cu viziunea critică, flexibilă, a unor literaturi paralele în locul unei viziuni didactice, rigide, de literaturi succesive.” (p. 10) În cinematografie, de exemplu, tehnicile de filmare s-au diversificat de mult timp, perspectivele panoramice și reprezentările plane au fost înlocuite de mult de imaginile multidimensionale. Privită din patru perspective, literatura română își configurează, în opinia lui Ion Simuț, patru dimensiuni. Unor „serii” – geografică, istorică, tipologică și politică – ale literaturii române le corespund diferite perspective de alcătuire a istoriilor „paralele” ale literaturii române. Perspectivele se pot multiplica, totul depinde de imaginația și capacitatea de flexibilitate a istoricului literar.
Geografia literaturii române” are ca obiect de studiu literatura provinciilor românești tradiționale: Muntenia, Moldova și Transilvania (Ardealul, mai exact), cu istorii majore, sau spații geografice mai mici, precum Banatul, Crișana, Maramureșul, Bucovina, Basarabia, Dobrogea și Oltenia, sau literatura exilului. În perioada postbelică, literatura exilului și cea a provinciilor înstrăinate se desprind de literatura din România socialistă și evoluează diferit. Având aceeași limbă de comunicare, acestea sunt fenomene culturale complet diferite. „Literatura în limba «moldovenească», afirmă Ion Simuț, literatura din RSSM va fi constrânsă să devină o altă literatură decât cea din România, cu care nu mai are până în anii 1980 decât contacte sporadice.” (p. 7) O istorie istorică a literaturii va ține cont de faptul că fiecare epocă își are propria înțelegere a conceptului de literatură, propria sensibilitate și univers cultural (p. 9). Seria tipologică a literaturilor române cere istoriei literare studiul evoluției formelor literaturii în conformitate cu metodologia structuralistă. Configurarea seriei politice impune analiza raportului tensionant dintre literatură și politică. Acest din urmă mod de a gândi, de a evalua, de a citi și de a interpreta literatura este obligatoriu mai ales când este vizată perioada postbelică. Ideea critică funcționează perfect pentru a releva „condiția literaturii prinsă în mecanismele unei dictaturi și soarta scriitorului fără libertate de exprimare” (p. 16). O istorie a literaturii cu o astfel de viziune critică va configura literatura „ca o confruntare a unor câmpuri de forțe sau tendințe estetice și politice, nu ca pe o alăturare de scriitori dintr-un fel de dicționar cronologic sau ca pe o înșiruire de analize literare ce pot sta foarte bine într-un dicționar de opere” (p. 19).
Intenționând a alcătui o istorie a literaturii, cercetătorii actuali ar trebui să-și decidă mai întâi criteriul: estetic, cultural, sociologic, politic sau de altă natură. Oferta teoretică a profesorului orădean constituie un model de orientare și de aplicare a criteriului politic. A aplica criteriul politic înseamnă a analiza reacțiile scriitorului, captiv al unei dictaturi, față de regim. Nicio prezentare a literaturii române postbelice nu mai poate face abstracție de acest criteriu decât cu riscul fraudării. În funcție de gradul de participare a scriitorului în sistemul puterii, criticul distinge concepte și categorii care pun în evidență „Cele patru literaturi”: oportunistă (literatura propagandistică, dictată, solicitată imperios și promovată de regimul politic, triumfalistă, entuziastă, făcând omagii lui Stalin și partidului), evazionistă (literatura limbajului deviat, apolitică, descriptivă, mitică, fantastică, suprarealistă, absurdă, livrescă), subversivă (literatura parabolică, cifrată, ascunsă, întortocheată) și disidentă (polemică, directă, contestatară, pamfletară) (p. 44-52).
Pentru a descrie adecvat și veridic literatura perioadei 1945-1989 ca fenomen dinamic, aceasta necesită a fi cercetată și definită în raport cu puterea politică, dar nu numai cu ea, căci aplicarea exclusivistă a acestui criteriu ar putea duce, scrie Ion Simuț, la o „nedorită politizare a istoriei literare”. O istorie a literaturii române postbelice ar trebui să adopte în continuu echilibru cele două criterii, estetic și politic, atunci când evaluează opera unui scriitor, adică să examineze deopotrivă contextul politic și aplicarea criteriului estetic. Fără a fi o istorie literară propriu-zisă, Literaturile române postbelice este o carte necesară oricui pune la îndoială relevanța contextului politic în analiza operei literare și a fenomenului literar în ansamblu. Mai ales că istoriografia numără câteva lucrări de anvergură care dau importanță aspectului politic, semnate de Eugen Negrici (Literatura română sub comunism), Dan C. Mihăilescu (Literatura română în postceaușism) și Alex Ștefănescu (Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000).
 
O istorie secretă a literaturii române (Ediția a doua, revăzută și adăugită. Brașov: AULA, 2016), de Cornel Ungureanu, anunță o nouă perspectivă și un nou mod de a scrie istoria literaturii române pe criteriul geopolitic. În 1999, criticul și istoricul literar de la Timișoara edita primul volum de Geografii literare (Timișoara: Editura Universității de Vest), care pornea de la ideea că operele literare au forța și capacitatea (în virtutea faptului că scriitorii sunt și „cei mai valoroși propagandiști”) de a topografia teritorii și de a trasa hărți culturale ale lumii. Perspectiva geografiei literare viza atunci literatura marginilor: a scriitorilor bucovineni, basarabeni, ardeleni, bănățeni. Noua istorie „secretă” păstrează criteriul geografic asociindu-l celui politic, având drept scop reconstituirea operelor tabuizate de regimurile politice, pe motiv că literatura marginilor trăiește încă „minimalizări sau chiar interdicții explicabile”: „Istoria… pe care o propunem se vrea o alternativă a istoriilor imediate. Iar istoriile literaturii române au fost mereu propuse de o actualitate imediată în care existau urgențe, constrângeri, (de)solidarizări.” (p. 7-8).
Tabuizări pe criterii politice au existat în toate epocile. De exemplu, desele schimbări ale regilor și ale guvernelor din România modernă aveau drept consecință interdicția operelor scriitorilor din tabăra rivală. Ocultările din perioada postbelică au încărcat arhivele Securității. Prin recuperarea excluderilor solicitate de momentele istorice se poate alcătui o istorie interesantă și în același timp necesară pentru configurarea autentică a evoluției fenomenului literar. Criticul își propune să configureze spațiile date în funcție de documentele disponibile în anul 2006, pornindu-și istoria de la începuturi, de la balada Meșterul Manole și Scrisoarea lui Neacșu până la Anișoara Odeanu și Savatie Baștovoi.
Proiectul de geografie literară a profesorului timișorean recuperează Mittel­europa (sau Europa Centrală), Balcanii, Banatul, Moldova, Ardealul, Basarabia „migrațiilor”, criteriul politic pune în evidență „istoria regiunilor care, învecinate, își transmit mesaje, somații, idei subversive”. (p. 397-398) Toate regiunile au o istorie a sa paralelă a literaturii, care însă trebuie rescrisă în permanență și în funcție de documentele disponibile. Deschiderea dosarelor politice va contribui la configurarea unei noi geografii literare, care „își cere, astfel, dreptul la existență: cea care are drept reper diversele servicii de propagandă și informații, cele care decid, într-un moment sau altul, notorietatea unui autor sau a unei opere.” (p. 15).
Dosarele ascunse de Securitate conțin o adevărată istorie a vieții literare postbelice: convorbiri înregistrate, scrisori citite, informatori divulgând intențiile scriitorilor etc., care se cere a fi recuperată. Mai întâi, pentru a completa lucrările deja existente și, nu în ultimul rând, pentru a înviora interesul cititorilor răsfățați de știrile TV și de performanțele Internetului.
 
Chiar dacă nu au trecut pragul lumii virtuale a Internetului, așa cum au făcut-o lucrările americane în domeniu (vezi articolul Aliona Grati, Istoria literaturii ca dialog al vocilor, părerilor, asociațiilor, ideilor și stilurilor în https://bit.ly/2POaPVa), contribuțiile criticilor și istoricilor literari Andrei Terian, Ion Simuț și Cornel Ungureanu sunt foarte provocatoare. Aceste moduri substanțiale de a gândi și de a scrie noile istorii ale literaturii române se înscriu lesne în dialogul istoriografiei postmoderne. Fără doar și poate, de acum înainte, domeniul va solicita alcătuitorilor de istorii literare viziune, creativitate, curaj, simț detectivistic și capacitate de adaptare la spiritul timpului.

Vizualizări: 40

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Mulţumesc frumos Maria Giurgiu pentru apreciere!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->