Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Motto: Modestia este, pentru cei mai mulți, un mijloc de a culege laude suplimentare.

S-a creat o preconcepție potrivit căreia artiştii îşi deplâng singurătatea, deşi o preferă! În aceeaşi notă, pare că intimitatea unei nopți departe de lume justifică ieftinătatea existenței artistului. Ei bine, ar adăuga cineva, poate că paradoxul nu se vede în artă, ci în existența difuză a unui artist al zilelor noastre. Şi totuşi, s-ar întreba: ce altceva propune un artist, dacă nu acelaşi spectacol al banalității lumeşti, dar într-o notă comodă şi mincinoasă? Acestui observator exigent nu vom dori să-i amăgim convingerea nici cu poezie, nici cu simfonie şi nici cu orice i-ar displăcea. Dimpotrivă, i-am încuraja energia interioară spre a divulga inconsecvența teribilei realități în ghemul căreia a surprins esența lucrurilor care îi constituie preceptele.

Departe de a se erija în esteți modelatori ai vieții noastre cu bunele şi relele ei, artiştii au, mai întâi, meritul de a nu tăcea; adică, de a nu amuți peste timpul care le-a fost împotrivă. Că vocile lor se fac auzite în diverse feluri şi vremuri care nu țin de vreo consecință imediată, asta nu poate intra neapărat în responsabilitatea cuiva. Este drept că nici autorii picturilor rupestre nu au țintit mai departe de perimetrul lor conştient şi strict necesar.

Arta fiind o formă alternativă de exprimare a sinelui, ea însăşi o voce dintr-un cor, se face indispensabilă atunci când oarecare trepte ale devenirii umane sunt abia perceptibile sau, în cel mai fericit caz câteodată, prea fragile pentru a îndrăzni să le păşim. Ineditul şi inexactul îi stau la pândă atât cu cele mai rele intenții, cât şi cu cele mai surprinzător de constructive. A nu simți ubicuitatea artei în propria viață este identic cu a nu înțelege ce ar mai fi de scris când nici nu te-ai apucat de citit.

Firește, paradoxul rezidă în tocmai verva cu care semidoctul face apologia inutilității artei, aplomb ascendent ce se sprijină, cel mai adesea, pe fraze prinse din zbor sub imboldul unei guri cinice. Acestui semidoct i se potrivește de minune ecuația: memorie bună + capacitate de sinteză slabă = spirit mediocru. Incapabil să construiască ceva, orice, nu va înțelege întreprinderile altor oameni, cu atât mai puțin necesitatea literaturii. Iar aici se distinge bâlbâiala în idei nepersonale, tragi-comice.

Uneori, ca scriitori, facem doar umbră condeielor din mâinile noastre. Cel mai adesea, însă, ne măgulim cu umbra lor asupra noastră. Vedeți voi? Umbre contra umbre într-un exercițiu inegal de tensiune. Lumina e captivă clișeelor cu imparțialitatea lor promiscuă. Umbra, însă, prin natura ei, conjură esența sinelui, a gândului, a gestului original fără de care lumina ar rămâne o particularitate a altei umbre, un soi de ideal diluat în secolul luminii. Regăsirea propriilor umbre ar putea redefini mai mult din noi decât încearcă, oarecum cu eșec, să o facă luminile secolului nostru.

Așadar, se vede neputința semidoctului de a înțelege că balbismul cognitiv este consecința mai multor tipuri de constrângere, aplicate sistematic de către oameni lipsiți de un minim referențial critic. În urmă cu mulți ani, un asemenea ins mi-a cerut două mostre de literatură proprie și eu, sperând că gestul meu îi va tempera cumva cinismul, i-am livrat următoarele:

1.Ne inspiram cu şiretenie unul celuilalt parfumurile ca într-un furt nevinovat, ne sorbeam din priviri furişe, dar deveneam serioşi la fiecare întâlnire a ochilor şi, totuşi, parcă ar fi fost doar o chestiune de timp până să ne fi dăruit în totalitate. Nimeni nu poate uita sentimentul că ceva îi sfâşie pieptul atunci când iubita vine şi pleacă, acea coardă interioară vibrând la fel de zguduitor în ambele clipe. Nimeni, dacă a trăit apăsarea viscerală în fiecare fibră a ființei, nu poate nega faptul că atunci a iubit. Ai senzația că orice secundă în absența ei va fi ultima ta respirație, că prăpăstii adânci te atrag irezistibil şi că vei cădea în fiecare, pe rând şi simultan, doar ca totul să dispară ca şi cum nici nu au existat atunci când apare Ea. Dacă atunci te-ar întreba ce este în sufletul tău, ai vorbi de zboruri printre văpăi stelare, o stare de plutire peste lume, nicidecum nu ți-ai aminti de hăuri întunecate. Şi iar vă despărțiți jurându-vă să visați unul despre celălalt, reproşându-vă puținul timp de intimitate şi înotând prin agonia nopții spre malul zilei de mâine, când veți vorbi de levitație şi o veți experimenta în virtutea unui sărut, a unor şoapte contopite la intersecția privirilor voastre. Nu-i aşa că dragostea ne sfâşie prea frumos pentru a refuza supliciile cărora ne supunem datorită ei? Nu-i aşa că undele ancestrale care ne întregesc într-o ființă unică sunt mai pline de vitalitate decât orice surogat stimulativ? Ei bine, cred că asta înseamnă să iubeşti şi să fii iubit.

și

2.În baza principiului „Flămândul își cântă îndestularea și bogatul își plânge sărăcia”.

Iată cam ce fel se constituia sistemul de învățământ până nu demult și ce impresii lăsa el asupra beneficiarilor lui. Să presupunem că rândurile următoare sunt extrase din jurnalul unui elev de școală primară, interesați fiind strict de impresia lui în urma unei experiențe dacă nu specială, cel puțin de o intensitate aparte:

Am plecat din bibliotecă dezamăgit de tot ce am lăsat și de tot ce nu am primit. Nu avea niciun rost să mă amăgesc la gândul de a urmări în ce loc vor fi abandonate acele cărți, căci toate se transportau într-un loc anume spre a deveni coli de ziare sau, pur și simplu, hârtia igienică de proastă calitate, scorțoasă și dură, care îți lua un strat de piele la fiecare utilizare și care se găsea prin toate magazinele. Cu mâinile goale, mă îndreptam înapoi spre clasă, lăsând frustrarea să mi se exprime prin pașii apăsați ce răsunau prelung și deranjant în pustietatea holului. Deodată se deschise încet o ușă, din spatele căreia ieși madam Sofischi, o hoașcă isterică mereu înarmată cu o baghetă din fibră de sticlă, căreia îi spunea Majestatea Sa Stiloul Roșu. Când pedepsea vreun elev cu acel instrument, madam obișnuia să spună că Majestatea Sa își scrie legile conduitei morale direct în palmele neofitului. Îmi trase una pe spinare, de am zis că îmi sar toate măruntaiele prin cămașă, apoi, înfigându-și unghiile în urechile mele, se lansă într-un tir neliniștit de chestiuni retorice:

—Ce cauți de umbli haimana și nu ești la clasă?! Ce cauți, golanule?! Ai? Spune odată, măgar infect! Spune! Spuuu-ne!!!

Dar scorpia relua întruna același asalt filosofico-existențialist de factură satirică intrinsecă și inseparabilă, zgâlțâindu-mi cu furie capul între ghiarele delicate, fără ca eu să pot scoate o vorbă înaintea măreției covârșitoare a întrebărilor ei. Și mă ținu așa, mut de uimire înaintea strălucitoarei manifestații regale, de îmi făcu impresia că retorica obsesiv-compulsivă susținută de ample gesticulări grațioase nu va înceta în vecii vecilor. Apoi, luându-mă iar la dezmierdat cu bagheta magică, doar pentru a mă răcori și detensiona în urma acelui exercițiu de observații transuniversale, porunci să îi arăt la ce clasă învăț, articulându-mi câte un nou concept prin surprindere, ca la măgari, nu ca să măresc pasul, ci ca să nu uit fericita destinație a scurtei și intensei noastre întrevederi filosofice.

Să nu tragem concluzii pripite! Știm bine că, în asemenea chestiuni, suntem prădați de subiectivism, iar optica distorsionată riscă să denatureze chintesența axiologică a celor supuse observațiilor noastre. Pe atunci, da, era mult soare, însă mai presus de nori. În liniște, să medităm, să medităm...

O mare pierdere de timp! Autosuficiența este o redută inexpugnabilă în spatele căreia mustesc maşinațiuni egoiste, frustrări compensate de amăgiri, dincolo de care fermentează arbitrul sfertodoct şi autocrat. Supa asta prolifică, numită în mod pretențios erudiție, dă afară noxe contagioase ce duc în derizoriu calitatea de om. Dar orice specie are rasele ei, cum sunt hienele printre canide, drept pentru care, asemenea lupilor, poți să fii neutru şi să cugeți la natura lucrurilor. Cum totul este schimbător în univers, ai dreptul de a-ți da palme după ceafă ca să te dumireşti şi abia apoi să iei decizii.

Teribili mai sunt oamenii care, crezând în franchețea propriilor inepții, îşi neglijează nesimțirea. Vexându-se la corecțiile care li se fac, o țin una şi bună că aşa au văzut de multe ori şi aşa vor proceda, fără să ia în calcul faptul că au văzut de multe ori aceeaşi greşeală. Cu mândria caracteristică semidocților absoluți, aceştia țin cu dinții de propriile emisii cu pretenție moralizatoare, fără a avea, de altfel, proprietatea termenilor. Blazați până la dezechilibru, îşi latră asceza cu convingerea unui profet captiv într-o lume de tâmpiți. Trebuie că dramele personale i-au imbecilizat până la ataraxie, de vreme ce nu trec şi nu permit nimic dincolo de pragul ochelarilor de cal. Sincer, nu deplâng soarta acestor nefericiți, căci toți, în inconştiența lor, îşi merită focul care îi consumă din interior. Aceşti strigători din pustiuri au un singur leac: paradisul pe care îl invocă cu larghețea celor hipnotizați de propria iluzie.

A fi un om deschis nu înseamnă doar a spune verde în față ceea ce crezi, ci şi a accepta adevărurile care ți se spun. Omul deschis respectă diferențele de opinii şi nu caută să le forțeze a coincide, ci face din ele un consens personal. Căci pretenția arogantă cu care îți manifeşti competența de sine este doar un semn al narcisismului primejdios atât pentru tine, cât şi pentru cei din jur. Mai apoi, încăpățânarea cu care vrei să arăți cine eşti fără să-ți consideri propriile carențe este un semn al orgoliului despotic şi al tendințelor distructive din subconştient. Omul deschis ştie când să se aplece asupra sinelui şi să identifice tipurile de raporturi legate cu lumea de la care are atâtea aşteptări.

Când te apleci asupra oamenilor pentru a vedea în ce măsură resimt ei influența acțiunilor tale, mai întâi asigură-te că nu o faci doar din dorința de a deține controlul absolut asupra lor, ci că poți îndruma şi construi. Altfel, trădezi egoism infantil şi, fără să-ți pese de imaginea ta compromisă, îți bați joc cel mai tare de tine şi îi obligi pe ceilalți să te uite mai repede decât crezi tu că le-ar trece răul pe care l-ai făcut. Rămas doar tu cu aplombul tău cel agresiv şi virulent, nu-ți rămâne decât să emani asupră-ți atracții irezistibile şi nimeni să nu te accepte niciodată. Ai putea fi, cel mult, tolerat, sfidat sau ignorat, dar niciodată apreciat la valoarea injustă pe care ți-o arogi atât de ieftin. Fireşte, lumea este plină de loaze linguşitoare care îți vor măguli vanitatea şi, astfel, îți vor ucide, puțin câte puțin, spiritul. Dacă alegi să te înconjori numai de țoape şi otrepe, asta spune despre tine mai mult decât crezi şi nu face decât să îți condamne sufletul la cea mai întunecată nefericire. Regretele de apoi nu vor fi doar tardive, ci de-a dreptul ilare, odioase, abominabile.

Vizualizări: 156

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Aurora Luchian pe Martie 30, 2020 la 6:00am

Vă mulțumim. 

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->