Zile de naştere

Trei săptămâni a durat delirul Emiliei, tot atât cât Bădia Gil a fost cu totul absent de lume la instalarea în penitenciar. Singurul său gând în acest interval de timp a fost chiar faptul care s-a descoperit prin document imediat după arestarea lui și care a dus la nefericirea extremă a soției sale. Iar acum, în patul din infirmerie, îi reveneau alte gânduri ca să îl tortureze și să îi facă vindecarea cu atât mai anevoioasă. Fusese oarecum dus de nas la semnarea acordului de testare a vaccinului necunoscut; mai bine spus, fusese constrâns de ideologia pe linie de partid a acelui ofițer din capitală care, începând cu expunerea ororilor la care erau supuși dizidenții, făcu aluzie la demonstrarea loialității față de sistem.
—Este foarte simplu să dovedești cu acte, probe, mărturii, dizidența chiar și a celui mai dedicat membru de la vârf – spunea ofițerul. Adevăratele drame și greutăți sunt aici, la înălțime, în anturajul șacalilor de elită, unde trebuie să fii foarte tare ca să faci față eroic manevrelor paranoide care te macină până la schilodire. O singură dovadă de loialitate este sinonimă cu trădarea, drept pentru care te dedici sistemului în totalitate, îți fructifici meritele chiar mai mult decât poți. Faci anchete, execuți rapoarte, mai închizi un rebel închipuit cu procese fabricate, inventezi dosare de activitate pe teren și, peste toate, faci propuneri. Mă înțelegi tu? Propuneri! Așa că ăia care se plâng că merg la magazin ca să cumpere oase polizate nu știu care sunt adevăratele greutăți. Sunt destui care se plâng, nu-i așa? Lasă, nu-i nevoie să îmi spui. Știm cu toții că așa este, mai puțin cel mare, căci el preferă o iluzie comodă. Rupt de realitate și practicând un cult al personalității dus până la imbecilizare, ne trasează sarcinile cele mai absurde pentru a-și măguli însemnătatea istorică. Știm că nu vă plac paradele cu covoare roșii, cu steaguri și panglici, cu pâine transferată dintr-un magazin în altul pentru vizita lui, cu ode ieftine proletcultiste. Știm că stați muți la cozi hectometrice ca să prindeți o feliuță de carne, că vă acoperiți caloriferele cu pături ca să nu crape din cauza apei înghețate în ele. Cu toate astea, nu-i așa că trăim într-o țară minunată? Nu-i așa că trebuie să mulțumim Cârmaciului pentru fericirea noastră deplină? Nu-i așa că progresul nostru se bizuiește pe strălucirea marelui geniu din Carpați și a consoartei sale polivalente? Tu ce părere ai?
—Așa este! făcu înflăcărat Bădia Gil.
—Este pe dracuʼ! Dar poate fi altfel. Nu acolo, la voi. Aici, între ai noștri! Înțelegi? Mai ia o măslină! Sunt autentice, aduse direct de la Salonic. Ia, nu te rușina! Spune-mi acum, dacă ai avea două porți deschise, una fiind loialitatea și cealaltă fiind dovedirea ei, pe care ai intra? Parcă ți-am spus cât de greu este să te dovedești loial odată ajuns într-un proces, nu-i așa? Și parcă tot eu ți-am spus că beneficiul cel mai mare ți-l aduce evitarea acelui proces.
Bădia Gil înțelese că nu se punea problema activității sale, căci rămăsese același vierme destoinic care îndeplinea sarcinile murdare ale ofițerului. De data asta i se cerea ceva mai mult și, iluzionându-se cu participarea într-o conspirație la vârf, fu trecut de excitație. Când, însă, îi fu prezentată doleanța ofițerului, trăi o mare dezamăgire, căci putea accepta orice, dar nu și implicarea familiei sale. Voind să își ascundă ezitarea, ceru mai multe informații despre acel vaccin, căutând o cale de a evita o garanție fermă. Ofițerul, mereu distant, îi explică proprietățile vaccinului în termeni cât se poate de exacți, detaliind mai mult decât era cazul pentru cunoștințele și priceperea colaboratorului său. Totodată, nu îi scăpă ezitarea negativistă a acestuia, în care vedea un gest de slăbiciune ce va compromite raportul lor profesional. Cu același aer prietenesc și amenințător, readuse în discuție chestiunea acordului, mărind presiunea. Bădia Gil se recunoscu învins și semnă, spunând:
—Viața la sat, între animale, e predispusă bolilor de toate felurile. Mă încred cu toată inima acestui vaccin inedit.
—Ești un om inteligent, amice!
Această cordialitate exaltată era, de fapt, sentința îndepărtării definitive a lui Bădia Gil din anturajul ofițerului. Miza fiind mare, ofițerul a demarat cu de la sine putere ancheta privind partidele ilegale de vânătoare, dar din care s-a exclus cu impresionantă dibăcie. Și primul om pe care l-a acroșat păstrând aparența unei sesizări a fost chiar Emilia. Găsind o femeie furioasă, animată de uri ireconciliabile, în locul unei soții proaste și tăinuitoare, ofițerul își ușura munca înzecit, căci aflase lucruri noi pe care Bădia Gil le deconspirase Emiliei noaptea în pat. Joaca de-a puterea se transformase, încet, într-o vânătoare de siguranță, drept pentru care ofițerul se gândi și la perspectiva propriei dispariții. Posibilitățile erau destule, iar fuga în străinătate și solicitarea de azil politic erau ultimele dintre ele, căci numai un naiv ar crede că Occidentul oferă protecție absolută celor care încetează definitiv colaborarea cu serviciile băștinașe. Metoda cea mai des utilizată, datorită eficacității ei încă necompromisă, era transformarea într-un cu totul alt individ prin operații estetice și sesiuni psihologice, iar pentru îndeplinirea ei avea la dispoziție un chirurg și un expert în hipnoză.
Până când dosarul a intrat pe rol, Departamentul a constatat dispariția subită a ofițerului, drept pentru care se făcură presiuni asupra lui Bădia Gil să scoată o informație. Obosit de acele interogatorii copiate la indigo și repetate până la absurd, Bădia Gil declară tot ce știa despre acel ofițer, când și cum l-a cunoscut, mai ales prin cine, dar despre locul în care putea să se fi ascuns fugarul nu știa nicio boabă. Anchetatorii erau convinși de onestitatea declarațiilor lui, dar reluau interogatoriul urmărind acele mici detalii care fac diferența dintre un adevăr și altul. Când concluziile celor doisprezece chestori au început să concorde, ancheta s-a considerat definitivă, un tribunal de urgență a emis verdictul și, de aici, lucrurile au luat calea pe care o știm și noi. Bădia Gil avusese o singură grijă: să nu deconspire faptul că Emilia îi cunoștea tainele despre culisele unei lovituri de stat care își punea bazele la Pietroasa și Cernica. Iar acum îi rămăsese doar să o mai vadă o dată și să îi spună încă ceva, acel lucru de o extremă importanță.
Zăcea de o săptămână în infirmerie, analizând specificul arhitectural, particularitățile fiecărui colț și dotările clădirii, descoperind astfel punctele slabe și căile de evadare. Când, în sfârșit, se simți pregătit să-și ducă planul la capăt, nu-i mai rămăsese decât să aștepte momentul prielnic.

În ziua aceea, ultima pe care avea să o mai trăiască, medicul lipsi pentru a se prezenta la un simpozion național și, deoarece unicul pacient era în condiții favorabile, locul lui fu luat de un gardian, ceea ce părea a fi o veste proastă. Bădia Gil nu se înșela: gardianul favoriză un aranjament și, în schimbul unui pachet de țigări, permise o scurtă vizită la căpătâiul pacientului. Iar vizitatorul nu era altcineva decât zdrahonul Gaba, ale cărui intenții nu ne mai sunt străine. Atras de transformarea convalescentului din urma îngrijirilor medicale, Gaba tresăltă de încântare, arătându-se sincer în afecțiunea lui față de omul de dorul căruia se perpelise amarnic. Nereciprocitatea sentimentelor lui Bădia Gil era un fin stimulent pentru gărgăunii lui Gaba, care se grăbi să-și abandoneze nădragii. Bădia Gil suportă în tăcere și această sodomie, întărindu-și hotărârea de a evada neapărat după lăsarea nopții, tăcere care stârnea pasiuni nebune în abuzatorul său.
La sfârșitul lui martie, noaptea continuă să se repeadă asupra pământului aproape la fel ca iarna, dar nu fără a împodobi cerul emisferei nordice cu constelații care, împreună cu luna, compromit adăpostul nocturn al tâlharilor. Primăvara, luptând să răzbată de sub inerția hibernală, îmbracă natura cu un farmec sălbatic care ne face să exultăm în elanuri incontrolabile și ne predispune la dispoziții de un optimism nefiresc. Poate că la fel ar fi gândit și Bădia Gil în circumstanțe mai puțin constrictive cum este închisoarea, dar asta nu înseamnă că natura nu și-a trimis undele benefice și către el. Dată fiind întreprinderea asumată, Bădia Gil avea nevoie de acest aport de încredere și energie.
Pe la ora opt seara, Bădia Gil îndepărtă grilajul gurii de ventilație, ale cărui șuruburi fusese inspirat să le slăbească din timpul zilei. Încăperile prin care trecea tubulatura paralelipipedică erau pustii și încuiate la ora aceea, însă evadatul se păstră prudent în mișcări, căci tabla zincată și subțire se ondula ușor, făcând un zgomot care se reverbera până la centrală, ceea ce era suficient pentru a porni alarma. Fiind încă subțire în urma celor două luni de tortură, se strecură lesne în burlan, împingându-se doar cu degetele picioarelor și înaintând câțiva centimetri la fiecare mișcare. Distanța de parcurs nu era lungă, dar efortul, tensiunea și adrenalina îi sporeau dimensiunile până la descurajare. Totuși, determinat să fugă și incapabil să se deplaseze înapoi cu aceeași doză de efort, răzbătu până la ieșire, strecurându-se prin ventola de un metru.
Ajuns afară, Bădia Gil inspiră adânc, dar fără să piardă vremea, căci adevărata provocare abia acum începea. Aflându-se la o înălțime de cinci metri pe o grindă din beton care ieșea din peretele nordic, speculă nesincronizarea gardienilor din cele două foișoare ce intrau în unghiul său optic și sări pe pământ, dosindu-se după un tufiș. Își abandonă hainele, care ar fi fost ușor de zărit pe suprafața întunecată a pământului și, cu același autocontrol, își coordonă deplasarea până la gardul din plasă. Acolo, începu să sape în pământul încă moale după dezghețul de peste zi, apoi luă, tot târâș, unicul făgaș necompromis: drumul spre carieră.
Era aproape de miezul nopții când gardianul din coridorul primului etaj mai primi un pachet de țigări de la Gaba, ceea ce îi plantă pe față un zâmbet îngăduitor, dar nu lipsit de autoritatea mustrătoare. De data asta, Gaba se îndrepta către infirmerie însoțit de gorilele lui. Gaba deschise ușa încet și, intrând cu discreție, rămase în semiîntuneric, fluierând a chemare și fredonând cu chef de joacă:
Lugu-luguu! Cine trece pe la tine?
Când aprinse lumina și văzu patul abandonat în dezordine, apoi grilajul gurii de ventilație proptit în perete, Gaba răcni de furie și, numaidecât, penitenciarul intră în stare de alertă. Odată cu alarma, ventola din capătul instalației se puse în mișcare pentru cazul în care evadatul nu ar fi trecut, încă, de ea, ceea ce ar fi dus la două posibilități: prinderea lui pe traseu ori sfârtecarea sa de către palele ventolei dacă s-ar fi încumetat să riște vreo imprudență.

Câinii dădură de haine și, adulmecând urmele, goniră spre carieră. Văzând goana câinilor, ofițerul de serviciu pe unitate ordonă aprinderea fitilurilor strategice pentru a-l îngrozi pe fugar. Pe alocuri se produceau mici explozii care, însă, îi cam speriau pe câinii hăitași.
Bădia Gil fugi în derivă printre galerii, fără să găsească, totuși, o ieșire către cealaltă parte a carierei. Pătrunse într-o galerie părăsită, cu suișuri și coborâșuri, cu trepte neregulate săpate în piatră, cu rotocoale din sârmă ghimpată parcă lăsate acolo din neglijență și cu pereții scobiți pe care erau fixate scânduri înțesate de piroane ruginite, mai mici și mai mari, unele tocite de timp, altele cu vârfuri îndoite, făcând anevoioasă deplasarea. În urma lui, Bădia Gil văzu lanterna ofițerului care transmitea semnale luminoase scurte, strigând:
—Te poftesc de bunăvoie să vii afară! Capătul celălalt se înfundă, iar tu nu ai încotro să fugi! Hai! Passe-allé!
Ofițerul își repetă chemarea, în timp ce geniștii pregăteau explozibilul. Bădia Gil își făcea deseori semnul crucii, repetând Tatăl nostru, dar nu se abandona pe mâna călăilor. Ofițerul făcu trei pași înapoi, geniștii întinseră fitilurile și, la un semn al acestuia, lansară explozia, obstrucționând, astfel, ieșirea. Apoi, gardienii își continuară căutările prin împrejurimi, deși câinii îi readuceau deseori la cariera părăsită.
Înăuntru, Bădia Gil se chinuia să perceapă un minim sprijin prin beznă. Picioarele i se împiedicau de rotocoalele din sârmă ghimpată, palmele i se înțepau în piroanele ruginite, iar mâinile întinse în lături nu-i erau de niciun ajutor când el cădea sfâșiindu-și carnea în ghimpi. Groaza din beznă și disperarea că aici își va găsi sfârșitul luau formele unor monștri care îl hăituiau prin catacombe. Praful răscolit îi usca nările și gâtul, provocându-i usturimi severe, iar el, intoxicat și epuizat, căzu în genunchi, implorându-și moartea. Se zvârcoli astfel câteva ceasuri, până când limba i se umflă de iritație, obturându-i căile respiratorii. Hemoragiile produse prin descărnare în ghimpi și piroane reveneau din pricina spasmelor corpului, până când condamnatul horcăi de câteva ori, căutând instinctiv încă o gură de aer, apoi se stinse singur în beznă, nemângâiat și fără lumânare, alăturându-se soacrei lui în ținutul tenebrelor.
Unicul om din penitenciar care regreta, cu adevărat, trecerea lui în neființă, era zdrahonul Gaba, care plăti un pomelnic preotului închisorii. Câteva zile, câinii se agitară în cuștile lor, cu ochii alungiți către carieră, ciulind urechile ca și cum ar fi auzit sunete venind de acolo.
Raportul ofițerului de serviciu pe unitate arăta în termeni superflui că, în ziua de 29 martie 1983, la ora 11 ziua, prizonierul cu numărul 91943, aflându-se în desfășurarea obligatorie a muncii conform  încadrării pe sectorul carieră, a decedat în urma unei explozii eșuate. Mai departe, spune același raport: „Trupul neînsuflețit nu poate fi recuperat spre identificare, dată fiind rezistența compromisă a galeriei, precum și dificultatea executării unui acces în aceasta“.

Autoritățile locale făceau demult demersuri pentru inactivarea acestei cariere, mai ales că, pe alocuri, planau suspiciuni că ea deservea și unor scopuri greu de pronunțat în mod deschis, așa cum se proceda în jurul minelor de la Anina și al Canalului Dunăre-Marea Neagră. Potrivit acestui raport, cariera a fost declarată inactivă și lucrările de exploatare – oprite temporar, pentru ca, mai apoi, zona să rămână închisă definitiv și irevocabil.

Vizualizări: 38

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


moderator
Comentariu publicat de CIOBOTARIU MARIA pe Iulie 2, 2020 la 8:16am

Cu admirație!


ACTIV
Comentariu publicat de Aurora Luchian pe Iunie 29, 2020 la 2:48am

Mulțumim frumos.

Cu bucuria popasului,

Aurora


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Iunie 28, 2020 la 9:43pm
Domnule Caracas Mircea Florin, rămân la „constrictive“ = care se manifestă prin constrângere. Restricția, așa cum o propuneți dumneavoastră, este puțin pentru personajul pe care l-am ucis în acest capitol. Bădia Gil a trebuit să îndure constrângeri cu efect asupra spiritului său pentru a-și construi propriul Infern din ceea ce făcuse înainte de închisoare.
Apreciez aplecarea domniei voastre asupra textului meu și am certitudinea că, de aici, vom purta un dialog foarte interesant. Cu deosebită considerație,

ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iunie 28, 2020 la 8:37pm

Bădia Gil în circumstanțe mai puțin constrictive cum este închisoarea sau mai bine restrictive ....

Un  nou capitol exceptional 

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->