Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Cei care au răspândit în sat vestea că Bădia Gil pierise într-un accident la cariera din Chilia erau părinții lui. Numaidecât, o tensiune molcomă se instală în piepturile oamenilor, care se păstrau reținuți parcă în incertitudine, așteptând momentul propice ca să explodeze în strigăte de satisfacție pentru felul în care își dăduse sfârșitul nemilosul turnător. Trei văduve bătrâne își făcură apariția pentru sprijinul îndoliaților, aceleași trei femei care au alinat-o pe Emilia în momentele ei de rătăcire și care ieșeau periodic din curțile lor pentru a umbla prin sat parcă prevestind noi nenorociri. De altfel, părinții lui Bădia Gil erau considerați oameni cumsecade, compătimiți pentru neputința lor de a procrea, admirați pentru bunătatea de a fi adoptat un copil orfan și deplânși pentru necazurile care le picaseră pe cap după arestarea lui. Milițienii locali își întețiră raidurile prin sat, căutând ceva fără să întrebe nimic, parcă în asigurarea că se menține ordinea și disciplina pentru un moment special. Preotul, care altădată dovedise o prețuire fără margini pentru soțul Emiliei, acum era cât pe ce să refuze pomelnicul cerut după obicei de către părinții defunctului, mai întâi pentru că nu exista corpul neînsuflețit care să certifice nefericitele împrejurări și apoi pentru că Bădia Gil se declarase în nenumărate rânduri adeptul înflăcărat al unei doctrine politice care respingea divinitatea, care descuraja sistematic manifestațiile religioase și continua să îngrijoreze Biserica prin deserviciile aduse acesteia. Dar zelul steril al pomenitului era la fel de cunoscut precum erau vizitele sale nocturne în biserica din sat, unde solicita să i se citească din Evanghelii parcă tulburat de unele temeri care îl făceau mic și superstițios. Cei care, altădată, se camuflau ca lingăii în anturajul turnătorului, acum reveneau la viețile lor de nimic, mai întâi cu stângace și timide preocupări pentru solicitanta rutină, apoi dând aere de siguranță și dovedind intenții de a se erija în lideri ai măruntelor bule în care își declamau autosuficiența. Cam acesta era climatul în care se găsea comunitatea aceea de nefericiți retrograzi și din care evenimente importante petrecute în deceniile următoare nu au schimbat mare lucru, astfel încât continuă și azi să ne mire monografia sa obstinată într-o pasivitate stranie.

În săptămâna praznicului celor doi împărați Elena și Constantin, părinții lui Bădia Gil au primit o scrisoare tipărită prin care li se aducea la cunoștință că a fost recuperat un cadavru din cariera dezafectată a Chiliei și că ei și nora lor erau chemați la IML pentru identificare. Bătrânul merse cu hârtia în mână acasă la Emilia, unde găsi nu o noră de a cărei nenorocire știa destule, ci o femeie străină cu chipul transfigurat de uri încrâncenate. Când auzi poarta deschisă, Emilia sfâșie materialul la care lucra și, recunoscând vizitatorul, îi ieși înainte spunând cu o disimulată reverență:

—Oh! Dar v-a trebuit ceva timp ca să vă decideți a-mi vizita umilul castel!

Umilul ei castel, într-adevăr, dădea semne de paragină, cu felurite lucruri din gospodăria de altădată azvârlite pretutindeni în curte. Emilia ținu să prezinte peisajul:

—Vedeți crăticioara aceea proptită între stinghiile gardului? Acolo mi-am imaginat că văd mutra adoratului meu soț și i-am pus-o pe creștet ca să îi țină de cald! Că trebuie să îi fie tare frig acolo unde s-a dus, nu-i așa?!

Socrul ei ridică neputincios mâinile pentru a cerși un dram de înțelegere pentru viața ingrată pe care o ducea de la primele sesizări făcute de Bădia Gil în capitală. Știa și el ce poamă diabolică crescuse pentru că nu a știut să-și gestioneze îngăduința față de fiul adoptiv. Există două feluri de iubiri părintești toxice: cea care sufocă prin ostentație și cea care, lipsită de tact pedagogic, permite copiilor obraznici să crească asemenea lui Bădia Gil.

Bătrânul spuse în linii mari pentru ce venise, iar Emilia se înfurie mai tare, spunând:

—Eu nu am fost la înmormântarea mamei mele, iar dumneata pretinzi să am îngăduință pentru un nemernic?! Dar poate să zacă acolo, în frigider, până la sfârșitul lumii! Nu mă duc să-l văd și nici nu am de gând să-l iert!

—Te rog, fă-o pentru mine, măcar să îl îngrop!

—Când îmi voi vedea fata adusă înapoi vie și sănătoasă, voi face așa cum îmi ceri. Până atunci, fac ceva în groapa lui!

Omul izbucni în hohote de plâns la auzul acelor ofense, înțelegând că stăruința lui era inutilă, căci două dureri imense nu se pot înfrăți când una este însoțită de automustrare și cealaltă de ură. Dezarmat și îngrozit de pățaniile care cădeau în avalanșă asupra lui, bătrânul merse la preot ca să ceară îndrumare. Preotul îi spuse:

—Încearcă, totuși, să mergi fără noră. Ia-ți nevasta și du-te. Trebuie să găsiți înțelegere acolo, căci e vorba de un mort, până la urmă.

Fața bisericească miza pe formalitatea celor de la IML, căci, în fond, era la mijloc un cadavru în stare avansată de putrefacție de care cineva avea tot interesul să se descotorosească. Au mai fost astfel de cazuri și nu de puține ori avusese prilejul să vadă ce repede apar soluții. Așa că enoriașul dădu ascultare îndrumătorului său și luă calea către orașul de pe Dunăre.

 

Sunt momente în care fatalitatea pe care o bănuim furișându-se în viețile noastre își manifestă caracterul predestinat avertizându-ne. Experiențele acestea rare, odată petrecute, par a ne răpi definitiv fie printr-o premoniție ca aceea a lui Victor Brauner, fie prin conjuncturile pe care Stefan Zweig le numea ore astrale, fie, în sfârșit, prin canalizarea propriilor tensiuni vitale spre un punct cosmic care absoarbe și emană unde ușor sesizabile în comportamente și decizii, așa cum avea Emilia să descopere în scurt timp după întrevederea cu socrul ei. În ce măsură sunt toate acestea demonstrabile prin raționamente echivoce, ne vine greu să o decidem în punctul de față. Însă, revenind asupra mirajelor pe care le-a experimentat adultescentul cu ocazia primei sale iubiri, fără a face din asta un moment unic rezervat sieși, se cuvine să acordăm atenție și acestui aspect prea puțin cercetat. De altfel, indiferent de maniera în care își potrivesc ochelarii de cal ori de orientarea lor religioasă – acolo unde ea există –, oamenii au uneori sentimentul experienței supranaturalului. Ce rămâne în urma acelor experiențe va ține întotdeauna de viziunea fiecăruia, de perspective și opțiuni.

De pildă, stigmaticul resimte patimile cristice prin abnegația cu care își manifestă credința în călăuzitorul său spiritual, în vreme ce același lucru îl obsedează pe sceptic cu neputința de a pricepe forța energiei psihice care se revarsă asupra materiei carnale. Însă aici, în cazul Emiliei, lucrurile au convers ca și cum multiplele sale extensii și-au abandonat locurile din univers ca să revină la matca lor spirituală. Poate un creștin ar susține ideea că Emilia pătimea pentru păcatele înaintașilor, în vreme ce un budist ar califica pătimirile vieții actuale drept consecință a unor erori dintr-o viață anterioară.

Noi am văzut, deja, atitudinea Emiliei față de preceptele religioase și am remarcat furioasele întrebări pe care le adresa divinității asupra determinismului împotriva căruia omul, prin dogmă, se vede lipsit de apărare. Cu siguranță a realizat că momente critice ale vieții ei sunt imediat urmate de moartea unor oameni iubiți sau urâți. Dacă cineva ar fi tentat să creadă că suferința ei extremă a creat un nod gordian de energii nocive și, astfel, sărmana Emilia scăpa din vedere faptul că doar așa avea premoniția acelor decese, noi i-am recomanda să mai aibă răbdare. Mai degrabă, Emilia avu sentimentul deloc străin unora dintre noi că durerile noastre se răsfrâng asupra celor din jur, niciodată aleatoriu, ca și cum ele ar atrage consecințe nefericite. Altfel spus, unele suflete neîmpăcate revarsă acele suferințe sub formă de energii care, apoi, sunt atrase de oarecare ținte, respectiv oamenii care au provocat acele dureri.

Pentru moartea mamei sale și a lui Bădia Gil drept cauză a nedreptății care i se făcuse, Emilia nu avea nicio o remușcare, ba chiar trăia o satisfacție diabolică. Ar fi putut să refuze pur și simplu căsătoria cu Bădia Gil, ar susține unii. Dar câți pot, oare, înțelege frământările unei copile de paisprezece ani care își făcea griji că, din pricina asta, familia ei ar fi suferit amarnic prin mașinațiunile acelui nemernic turnător? Cu toate astea, familia ei nu a fost ferită de dezastre, iar conexiunea propriei suferințe cu moartea Adelei îi trezise Emiliei înfiorătoarea revelație că lucrurile nu se vor opri acolo unde erau și că, suferind în continuare, va afecta în mod fatal viețile altor oameni. De aici detașarea cu care se îndrepta pe drumul ferm al morții pentru a cere socoteală acelei divinități căreia planul cosmic i-a cam scăpat din mâini. În liniile unei judecăți rigide, acest comportament se încadrează perfect în pierderea echilibrului psihic și emoțional și numai lipsa de sprijin îl face să degenereze până la autodesființare. Morala ar lua poziția inchizitorie cu care mustră lipsa de responsabilitate a sinucigașilor; religia ar spune că Dumnezeu rezervă sinucigașilor o eternitate în infern și purgatoriu. În sfârșit, psihanaliza ar conchide în termeni sterili invazia unor factori patogeni ieșiți din latență și lipsa controlului asupra acestor carențe prin paliative și suport emoțional. Oricare ar fi concluziile trasabile din acest punct, să nu uităm, totuși, că Emilia era singură în fața unui val de vitregii deloc ușoare. Înconjurată de oameni reci, siniștri, neputincioși ori resemnați înainte să facă ceva, asaltată de cinismul cu care organe abilitate de Stat gestionau viața copilului și a tatălui ei, în suflet i s-a trezit dezgustul față de perpetuarea acestei mizerii după ce disperarea s-a instalat cu exponentul ei supraridicat.

Ziua în care destinul Emiliei avea să se schimbe fu cea în care socrul ei a ajuns la morga Institutului de Medicină Legală. Jelind amarnic soarta pe care o avusese fiul său adoptiv, omul acesta cumsecade frânse inimile celor cărora le cerea predarea trupului neînsuflețit pentru încheierea orânduielilor creștinești. Printre ei se afla un medic psihiatru în vârstă de vreo patruzeci de ani, care purta pe nasul acvilin o pereche de ochelari imenși, cu început de calviție și fruntea mereu asudată. El se apropie de bătrân și, cu o voce domoală, plină de căldură, întrebă:

—De ce ați venit singur?

—Trebuia să vin cu nora mea, spuse omul potopit de lacrimi, temător că neîndeplinirea acestei formalități va atrage amânarea lucrului în scopul căruia venise. Sărmana fată e așa nenorocită, de i-au luat-o mințile aiurea. Vă rog, nu mă lăsați să plec fără copilul meu! Abia am găsit bani ca să vin încoace și nu cred că aș mai putea îndura încă un dezastru ca ăsta.

—Fiți încrezător că astăzi veți împlini lucrul pentru care ați venit.

—Oh! Vă mulțumesc! spuse bătrânul îngenunchind înaintea medicului.

—Nu este cazul – ripostă acesta cu blândețe și mângâie umerii nenorocitului. Pe soția defunctului o găsim la adresa din document?

—Da! Da! repetă acesta cu vădită recunoștință. Tare dărâmată este sărmana...

—Va trebui să mergem în sala de vis-a-vis pentru identificare. Sunteți pregătit?

—Încerc, bâigui bătrânul căutând sprijin la brațul medicului.

—Ca să știți dinainte la ce să vă așteptați, vă informez că fiul dumneavoastră a suferit o moarte violentă. Colegii mei au avut grijă să aranjeze trupul în limita posibilităților, dar pentru față nu au putut face mare lucru. Aveți la dispoziție cel mult un minut ca să recunoașteți identitatea cadavrului, după care acesta va fi depus într-un sicriu închis și sigilat de autorități. Sicriul va rămâne astfel definitiv, așa cum se procedează în cazul morților violente. Știu că acest lucru contravine unor obiceiuri, dar este singura condiție care vi se impune. În caz contrar, cadavrul va fi incinerat în acest Institut. După ce veți privi mortul, veți înțelege că nu este nimic de ascuns, doar că trebuie să respectăm aceste proceduri cu totul speciale.

Auzind de proceduri speciale, acesta bănui că totul are legătură cu istoricul lui Bădia Gil și nu mai ceru alte lămuriri, căci ar fi rezultat un tir de platitudini formale și transferul corpului la crematoriu. Iar perspectiva incinerării era, pentru speriosul bătrân, mai sumbră decât moartea însăși. Auzise că sufletele celor arși nu ajung la cer, ci rătăcesc în neliniște prin beznă, bântuind nopțile celor rămași în viață. Tot așa se întâmplă cu cei depuși în morminte care apoi iau foc sau pe ale căror pietre funerare se cioplesc flăcări cu vârfurile în jos, mai credea el. Așa că intră cuminte în camera frigorifică, unde văzu groaza: printre cadavrele lăsate fără ordine în congelator, recunoscu chipul tumefiat al fiului său. Pierzând cumpătul, călcă pe mâna unui mort și fu cât pe ce să facă un atac de panică. Însoțitorul îl trase afară, întrebând:

—Vă recunoașteți fiul?

—Este acolo...

—Să știți că oamenii s-au chinuit aproape două luni să dea de el prin galeria aceea compromisă. Praful care s-a depus pe mort și deshidratarea i-au întârziat putrezirea, ceea ce i-a ajutat pe colegii mei să identifice condițiile în care a survenit decesul fiului dumneavoastră.

—Of! Cât s-a chinuit sărmanul...

—Îmi pare rău pentru pierderea suferită. Mai aveți copii?

—Nu, din păcate...

—Sper să găsiți consolare și să vă reveniți cât mai degrabă. Acum, vă anunț că timpul alocat identificării a depășit cu mult limita și trebuie să ne retragem. Cât privește transportul mortului spre locul de depunere, acesta va intra în răspunderea autorităților, fără a vă expune la obligații financiare.

Bătrânul făcu o mutră nepricepătoare, iar medicul îl lămuri în termeni mai puțin tehnici. Însă acesta din urmă știa prea bine motivul precauției autorităților, doar că ambientul de proceduri și evenimente îi cam țineau gura și mâinile legate. Totuși, prin natura profesiei, își impunea să nu se implice emoțional, căci asta l-ar fi predispus la erori cu grave consecințe. Auzi de la vizitator că nora lui nu părea afectată de moartea soțului, dar că aștepta cu înfrigurare întoarcerea părintelui ei din arestul preventiv. Știind prea bine ce însemna arestul preventiv, medicul psihiatru deplânse nefericirea femeii și simți oroare pentru răceala cinică cu care sistemul își îndeplinea sarcinile. Nu de puține ori fusese solicitat pentru expertiza lui în hipnoză, așa cum se întâmplase în cazul omului care agoniza într-o carceră împuțită și care era tatăl Emiliei. Unde hipnoza nu dădea rezultate, intervenea tortura și, pentru gestul de rebeliune, se mai căutau culpe care să ducă la o moarte în condiții declarate misterioase în mod oficial. Tatăl Emiliei fu luat în colimator nu pentru că își apărase nepoțica, ci pentru declarația lui asupra legii care sperie și distruge în loc să apere.

—Și ziceți că nora și-a pierdut mințile?

—Așa pare. Tatăl ei a fost arestat pentru că s-a luat în piept cu niște doctori în sat.

—Doctori?! Ce doctori și de ce ar fi treaba asta atât de gravă?

Dacă bătrânul ar fi remarcat nuanțele din întrebarea ospitalierului său, s-ar fi cutremurat de spaimă. Însă urechile troglodiților nu sunt făcute pentru asemenea subtilități, drept pentru care el răspunse docil:

—Niște doctori mascați au venit cu Salvarea și au ridicat fata Emiliei, zice-se pentru nu știu ce program.

—Are legătură cu un vaccin?

—Vaccin, injecție, cum i-o spune!

În clipa aceea, medicul se grăbi să închidă ușa congelatorului, ca și cum vizitatorul nu trebuia să vadă mai mult decât fusese chemat să recunoască. Acolo, în frig, zăcea trupul vânăt al unei fetițe de trei ani.

Bătrânul fu lăsat în grija celor de la externări, în timp ce medicul trase un coleg deoparte și îi spuse:

—Ocupă-te ca, odată cu 91943, să treacă în același transport și cazul 2212. Până la ora trei după amiază, să fie totul gata!

—Am înțeles, tovarășe Carp, spuse asistentul în fața autorității întruchipate.

—Și nu mișcă nicio roată până revin eu!

—Desigur, tovarășe.

Vizualizări: 31

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Iulie 11, 2020 la 10:57pm

Domnule Caracas Mircea Florin, așa cum am promis, vom dezvolta un dialog interesant pe baza acestui șir de postări. Mă bucură interesul acordat de domnia voastră proiectului meu literar. Vă mulțumesc!


ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iulie 11, 2020 la 8:27pm

Din ce in ce mai interesant acest roman . Ma asociez parerilor domnului Mihai Katin privitor la textul polivalent .


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Iulie 10, 2020 la 10:04pm

Domnule Mihai Katin, mă bucură remarca dumneavoastră asupra caracterului prozei pe care o supun lecturării aici. Fără a se dori un roman sincretic, autorul conturează destine care să se plieze pe principii pe care acesta încearcă să le formuleze. Ați făcut o asociere limpede între personaje și concluziile subsidiare care derivă din scenariile vieților proprii. Vă mulțumesc pentru popas!


ACTIV
Comentariu publicat de Mihai Katin pe Iulie 10, 2020 la 8:14pm

am citit cred cu  destulă atenție și  acribie un text polivalent  prin  multiplele rotite narative  dar care  arata o mulțime de conexiuni cu  domenii   ce aparțin mai  mult medicinii ,religiei,psihologiei  dar  aici  este arta  narativa  ,în  știința de a le picura în desfășurarea  dramatica ...este o proza moderna   nu  doar  în viziunile sale ci  și  în modul de a alege personaje și  situații,de a le puncta sever și  atent  acțiunile...

cu  toată prețuirea mea

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->