Ne revine datoria să amintim cititorilor un mic detaliu din primul capitol al scrierilor de față, respectiv cel al despărțirii adultescentului de iubita lui, când el a încercat să versifice reproșuri infidelei. Deloc întâmplător, îndrăgostiții de atunci se alintau cu numele Orfeu și Selena, a căror regăsire în poezie întregise o iubire arhetipală, desființând goluri atavice. În loc să-și mărturisească regretele din pricina nedreptei despărțiri, autorul scria despre o sărbătoare a iubirii, cu prilejul căreia Orfeu și Selena se invitau la o promenadă pe curcubeu ca și cum conjuncturile nu le-ar fi fost niciodată potrivnice. După ce a așternut ultimul vers pe hârtie, părând a ieși din transa unei fericiri neverosimile, autorul a sfâșiat coala de hârtie într-un gest isteric, dând drumul bucăților minuscule de la fereastră. Apoi a revenit în camera sa insipidă, frustrantă prin coloritul ei în contrast cu imaginea unui curcubeu ale cărui chemări continuau să ajungă la el. Când iubita a revenit, câteva ore mai târziu, el a avut sentimentul că retrezirea interesului ei față de acea iubire adolescentină a fost cauzată de transa lui poetică, însă, neputând să își explice fenomenul, a abandonat curând ideea.
În timp, au mai avut loc întâmplări provocate de asemenea transe, nu toate în virtutea poeziei, dar atât de nesemnificative, încât scăpau atenției lui. Alteori, el își spunea că a avut o premoniție, însă lucrurile erau lipsite de continuitate și, astfel, cu greu putea să probeze caracterul versatil al înzestrării pe care încă nu și-o descoperise. Din pricina acestor neputințe care îi risipeau fascinația că ar avea capacități extrasenzoriale, ajungea deseori să se urască. Toate până într-o zi, când s-a gândit la posibilitatea ca transele să nu prevadă întâmplări, ci să le provoace, revelație pe care și mama lui o avusese în urmă cu douăzeci de ani, înaintea visului care i-a schimbat viața. Prima dată când adultescentul a luat în calcul această posibilitate a fost cu ocazia scandalosului amantlâc dintre acel profesor de literatură și eleva lui, pe marginea căruia un ziar local făcuse atâta vâlvă. În foarte scurt timp, furiile sale, stârnite de ironiile agresive ale fetei de la cenaclu, s-au mai estompat și, odată cu ele, verva unor ziariști amatori care au abordat subiectul au alunecat în derizoriu. Dacă, în vremea aceea, profesorul Carp ar fi revenit în viața lui, poate i-ar fi spus că furia amestecată cu o profundă suferință declanșează forțe distructive care cu greu mai pot fi controlate – lucru parțial adevărat, căci altfel s-au manifestat acele forțe în cazul iubitei lui sau, mai devreme, la întâlnirea lui Augustin și dansul în ploaie. Cert este că profesorul a intuit înzestrarea neobișnuită a tânărului înainte ca acesta să-și dea seama că ceva era în neregulă cu sine. Premisa lui Carp era fundamentată pe antecedentele Emiliei, care, câtă vreme și-a trăit zbuciumul în inima satului, a văzut cum mureau, pe rând, oamenii pe care îi acuza de tragedia ei.

Iată-ne, așadar, la Biblioteca Municipală, unde Emilia ajunsese cu un dosar fabricat, dar fără să-și ignore pregătirea profesională. Dorința ei de a studia rămăsese aceeași din vremea în care linia școlară i-a fost întreruptă de ambițiile inexplicabile ale mamei sale.
Din oficiul său capsulat în Bârlogul Argessis, unicul necunoscut pe lângă numeroasele oficii pe care le avea la suprafață, Carp trăgea sfori și manevra oameni care, fără să știe, contribuiau la stabilitatea lumii aparente în care trăia Emilia. Astfel, când copilul a împlinit un an, Emilia intra în ultima etapă a pregătirii profesionale, competențele ei reușind să uimească profesori exigenți. Aceștia își spuneau unii altora cu o nedisimulată contrarietate:
—Este trist faptul că nu se investesc mai multe resurse intelectuale în mediul rural! Acolo, am putea descoperi numeroși copii excepționali al căror viitor este compromis de viața precară a satului.
—Straniu mod de a așeza lucrurile mai are Providența: pune în mizerie minți luminate care se pierd și oferă celor potentați numai loaze care acced la treptele înalte prin influență!
Tot astfel își manifestase regretul învățătoarea din sat, care nu înțelegea decizia unei mame de a-și retrage de la școală fiica eminentă pentru a o reda unei vieți gregare, înăbușindu-i personalitatea. Cum, însă, persoanele abilitate să ia măsuri exacte împotriva abandonului școlar se mobilizau greoi, frizând indiferența până la a-și demonstra incompetențele crase, acele vremuri nu doar au provocat stagnarea mentalului social, ci – mai grav! – l-au împins înapoi cu câteva decenii. Iată încă o cauză a faptului că mulți dintre cei care astăzi au ajuns la maturitate nu dovedesc să fi învățat câtuși de puțin din cotidianul acelor ani de tristă amintire.
De aceea Emilia prețuia, mai mult decât toți oamenii pe care i-a întâlnit, emanciparea socială prin studiu și acces la informații obiective, nepervertite de niciun fel de doctrină sau ideologie. Simțise pe propria piele de ce sunt capabili oamenii captivi în gândirea lor retrogradă, autosuficientă în lipsa de perspective, care descurajează diversitatea și ridică în slăvi liniaritatea educației cu vătraiul. Produs al gândirii de tip stalinist care s-a impus din toate direcțiile în România socialistă, această formă de educație a prejudiciat mentalități din toate mediile atât la sat, cât și la oraș, generând o masă de orbi mecanizați. Nu degeaba a fost atât de mare deruta turmelor umane la răsturnarea acestui sistem, astfel încât efectele ei se resimt până în zilele noastre, îngreunând dezvoltarea masei critice cu specificul ei geo-cultural.
În perioada aceea se transferase la Bibliotecă o femeie impunătoare; venea de prin zona Aninei, tot cu un dosar fabricat, prin grija unuia care, dacă ar fi auzit de Carp, s-ar fi pus cu botul pe labe. Această doamnă Brenner, Sofia Brenner, căsătorită cu un fost soldat din armata germană care, după încheierea războiului, și-a spus că nimic nu îl mai leagă de patrie, avea un trecut dubios pe care îl ținea sub tăcere. Încercând să-și compună o mină sobră cu care ne-au obișnuit actrițele de cinema când întruchipau nemțoaice aspre și bine armurate în uniformele de ofițer, Sofia Brenner nu izbutea decât să-și consacre sluțenia sălbatică, o severitate de dimensiuni neanderthaliene pe care nu făcea efortul să o îndulcească măcar cu un zâmbet formal. Ai fi putut să juri că sluțenia ei se trăgea din faptul că nu avusese un motiv să zâmbească. Privirea ei înveninată, mereu la vânătoare de hibe și taine compromițătoare, îi trăda trecutul de provincială răutăcioasă și îndărătnică, ceea ce nu se potrivea deloc cu slujba de bibliotecară cu care se pricopsise. Ba mai avea și meteahna de a-și ovaționa competențele fictive în acel limbaj brut, aspru și stâncos, deversând dezacorduri între subiect și predicat, încât tenta pe toată lumea să se întrebe dacă nu cumva abia învăța limba română. Unde mai pui că, în vorbirea ei curentă, nu se distingea nimic din graiul bănățean cu care pretindea că se născuse, amestecând, fără sens, regionalisme într-un hibrid rezultat din specificul muntean cu vagi impresiuni oltenești și cu mărunte împrumuturi vrâncene. La cei șaizeci de ani ai ei, era un munte de forță, de o viclenie nativă cu care sclipea uneori în observarea comportamentelor, primul ei artificiu în dialog fiind intimidarea, cu acea prețiozitate a sinelui pe care o dă viața naivă între oameni slabi. Colegele se străduiau să o evite mai tot timpul, nu atât pentru misterul care o înconjura cât pentru vulgaritatea ei largă, cu o diversitate de nuanțe dintre care, în semn de grijă pentru cititorii noștri, o vom reproduce pe cea mai puțin ofensivă:
—Făi, coțohârle pișorcioase! Nu mai stați cu fofoloancele în mâini și hai la inventar!
Atât știa să facă în materie de bibliotecă: să numere până la o mie, număr la care o asaltau migrene subite. Se retrăgea la baie și, revenind, număra de la capăt pe raftul următor. Parcă o obsesie morbidă punea barieră la mie și toate derivatele care îi construiesc familia lexicală, drept pentru care izbucnea – ori se abținea cu mari eforturi – când auzea vorbindu-se în preajma ei de milenii, miare, înmiiri. Și mai știa ceva: să urască pruncii, pe care îi numea „mormolocii băloși ai unei spețe inutile”. Dacă era nevoită să petreacă un sfert de oră în preajma unui bebeluș care mai și plângea, ochii ei se aprindeau de o scânteie ucigașă, lăsând impresia că nu îi trebuia mult ca să treacă la fapte. Se vorbea că, odată, fiind la aprozar, apucase de guler un țânc de vreo șase ani care făcea nazuri că nu se găseau banane și puțin ar fi rămas ca să dea de pământ cu el dacă nu ar fi oprit-o mama pe care, apoi, Sofia o luă la ture:
—Na! Te-ai crăcit? Ia și suportă lighioana smiorcăită! Pațachino!
Sofia nu avea copii, așa cum nu avusese nici părinți, fiind crescută din mila unei asistente medicale până la vârsta de zece ani, când a fugit de acasă pe un drum fără întoarcere. În tinerețe, practicase box și ajunsese chiar să exceleze în cadrul unui club în care și-a întâlnit viitorul soț, pe Hans Brenner, un soldățel manierat și cam firav pentru portretul arianului nazist.
Odată, participând la un campionat local, tânăra pugilistă făcu o impresie bună pe parcurs, dar fu cât pe ce să rateze finala. Cu o zi înaintea marelui meci, provocase în sala de antrenament un adevărat carnagiu, culcând la pământ câțiva colegi și, apoi, descărcându-se cu o furie oarbă pe sacii de nisip și pernele capitonate de pe pereți. Antrenorul a luat-o la ture:
—Ce dracuʼ te-a apucat tocmai acum?!
—Îs pe ciclu! șuieră Sofia continuând să spargă saci cu pumnii.
Antrenorul nu a avut indecența să coboare ochii spre locul care se făcea cauza acelei furii, însă, dacă ar fi făcut-o, ar fi remarcat între bucile musculoase și tari ca pietrele câteva semne ale igienei neglijate. În copilărie, Sofia s-a crezut un băiat căruia puța întârzia să-i crească, drept pentru care, la prima menstruație, făcuse o criză de epilepsie. Antrenorul avea în propriul sertar un flacon de pilule cu o singură utilitate, primit recent de la un manager prevăzător care apreciase evoluția în ring a pugilistei.
—Trei pe zi, la ore exacte – spuse el.
Sofia înghiți pe loc trei pastile, continuând, apoi, să-și consume energia. De atunci, își administra inhibitorii chimici cu o regularitate militărească, ceea ce i-a provocat o dereglare hormonală, anulând definitiv funcția reproducătoare – lucru deloc regretabil pentru ea, care nutrea o ură viscerală față de femei și alta morbidă pentru copii. În gala care urmase, ar fi făcut un meci frumos dacă nu s-ar fi năpustit cu avalanșa ei de ciocane asupra bietei adversare. Numai că cineva din arenă a constatat că agresivitatea nativă a Sofiei compensa carențe tehnice față de care sportul devenise mai mult decât îngăduitor începând cu războaiele care îl generaseră.
La începutul carierei sportive, Sofia putea fi considerată, în cel mai fericit caz, un bărbat frumușel. Ceva mai târziu, abuzul de inhibitori – pe care îi luase chiar și când nu avea rost, crezând că îi sporesc aportul de energie – a transformat-o în acea malacă tăiată dintr-un singur buștean. Ducându-i-se renumele de pugilistă cu cele mai rapide knock-out-uri, fu racolată de comuniștii abia ieșiți din clandestinitate și pusă deseori în dreapta Annei Pauker, din rațiuni de securitate, în aparițiile publice ale politicessei.
—Sunteți ghermancă, tovarășă? o întrebase Pauker.
Neștiind ce vorbe să scoată, Sofia zâmbi ca la receptarea unei plăcute și interesante recomandări, lucru căruia viitorul ministru îi răspunse cu o stranie reciprocitate.

După 1965, când comuniștii din România își reconsiderau viziunile prosovietice și afirmau, în sensul acesta, drastice reforme la nivel de partid, țara se lăsa ademenită de o nouă ideologie, de acel hibrid al limbii de lemn rezultat din alăturarea paradoxală și oximoronică a comunismului cu democrația. Era nouă anunțată de proletcultismul de modă veche își manifesta ultimele zbateri pentru a revela în vorbe luminoase ceea ce omenirea întreagă nu mai dorea ori se temea să audă încă o dată: sclavagismul consimțit prin idei care atrag adepți! La o asemenea carieră sperase tovarășa Sofia Brenner să acceadă, vis risipit ca un fum înainte să i se deschidă prima din multele porți de pe acest itinerariu presărat cu toate condimentele.
Astfel, ea intrase în rândul nostalgicilor după guvernul Groza, care îi acuzau pe neocomuniștii de la putere că i-au jucat un renghi lui Pătrășcanu și l-au asasinat prin iradiere pe Dej. Adeptă a totalitarismului ultramilitar – conduită inspirată din jocul inept al dialectismului materialist în concursul evenimentelor sociale care au generat crezuri de tip extremist –, Sofia Brenner nu înțelegea subtilitățile populiste din poziția declarată a lui Ceaușescu împotriva intrării trupelor sovietice în Cehoslovacia și nici din naționalismul simulat al Noului Secretar General privind reforma fiscală și culturală.
Protectorul ei din umbră i-a sugerat prudență în declarații cordiale, mai degrabă grijuliu față de propria piele decât de siguranța acestui mercenar în haine de femeie. Discursurile antifasciste care se strecurau la Radio și Televiziune i-au dat de gândit tovarășei Brenner să-și reconsidere apartenența la elementul german, consecința acestei reflecții fiind dispariția subită a lui herr Hans – fără urme, fără miros, fără pete de sânge pe dosar, astfel încât, prin concursul omului din umbră, lieben frau Brenner ajunsese o neutră între statutul de văduvă și cel de nefericită soție a unui dizident. Păstrase numele german din repulsie față de cel de domnișoară, Șuncă fiind total lipsit de distincție față de Brenner.
Radio Șanțul opina că motivația păstrării acestui nume era, de fapt, declararea nerostită a propriei disidențe dintr-un sistem din care nu făcuse parte niciodată – contradicție de termeni prin lipsa proprietății sensurilor, lucru comun în mediile al căror flagel principal era analfabetismul funcțional și unde Sofia Brenner se simțea ca peștele în apă.
Dacă ura Sofiei față de noua orânduire se explica prin ratarea carierei la care visase și pe care însăși tovarășa Pauker întârzia în mod nejustificat să i-o acorde, ca și succesorii acesteia, nu la fel de ușor putea fi gestionată ura ei față de femei în general și față de copii în special. Singura evidență care reieșea din felul ei de a fi era că Sofia Brenner ura pur și simplu, că asta îi alimenta o pornire criminală pe care, dacă a reușit să o oculteze prin spălarea dosarului personal, nimic nu o împiedica să și-o revendice la prima chemare a cauzei.
Când viața ei părea să intre într-o stare de apatie, Sofia Brenner a primit vestea care îi anima vechile idealuri: Cernica și Plumbuita puneau bazele unei schimbări de paradigmă în punctul cel mai sensibil al sistemului actual, lăsând să se întrevadă posibilitatea revenirii la ceva preexistent regretabilei orânduiri de atunci. Sofia visa cu ochii deschiși la succesul de altădată, pe când se numea Șuncă – Uf! Ce nume nesuferit! –, la vremuri care nu apucaseră să-și dovedească potențialul, dar care aveau să revină pentru a-și descoperi carențele și punctele vulnerabile, coruptibile și corupătoare în toată larghețea, cu vârf și îndesat. Era vorba despre burghezia contemporană cu monarhia liberală, victimă a sacrilegiului socialist, despre capitalismul prost înțeles de populația care a strigat moartea comunismului fără să știe ce are de făcut mai departe. Paradigma care îi interesa pe motoriștii ascunși ai acelui mecanism monstruos era corporatismul atât de asemănător cu gândirea liniară, de masă, a societății comuniste. Pe Sofia Brenner nu o interesau aceste particularități – de altfel, era incapabilă să priceapă chiar și chestiuni de suprafață; ea voia o schimbare cu orice preț, numai ca să pice acele putregaiuri de la conducere.
La început, aflând că va trebui să funcționeze într-o bibliotecă, Sofia s-a dezumflat, dar și-a recăpătat elanul când i s-a spus că noua ei poziție era cea mai apropiată de misiunea care avea să i se încredințeze. Omul ei de legătură nu era nimeni altul decât celebrul Tatu, care îi pusese informații la dispoziție cu prilejul unei spovedanii simulate, una dintre cele multe la care duhovnicul se dedase în scopuri asemănătoare. Așadar, era doar o chestiune de timp până când Sofiei Brenner, fostă Șuncă, aveau să îi fie livrate numele țintei și momentul de trecere în acțiune, timp pe care îl petrecea cu o stranie desfătare în contrast cu acea rutină covârșitoare de a număra cărți, mereu până la o mie și de la capăt cu raftul următor. Știa prea bine că nu era înghițită, iar asta îi alimenta credința în statutul providențial care luase naștere în reciprocitatea zâmbetului tovarășei Pauker. Și se recomanda pretutindeni doamnă, nu tovarășă, din aceleași considerente în virtutea cărora nu renunțase la numele de Brenner.
În biroul de contabilitate al Bibliotecii Municipale se discuta, într-o manieră timidă, chestiunea acestei noi angajate care, la vârsta de șaizeci de ani și ținând cont de vechimea în activitate, ar fi trebuit să se pensioneze demult, nicidecum să-și schimbe locul de muncă. Inițial, se crezuse despre ea că a fost adusă acolo cu scopul de a sonda în acest colectiv după informații compromițătoare, dar bănuiala se spulberă când contabilul-șef, un vulpoi bătrân antrenat în cercetarea acestui tip de cârtițe, nu remarcase altceva decât o agresivitate reținută pusă pe seama sportivilor care nu pot accepta sfârșitul propriilor cariere. Discuția lor fusese un joc de-a șoarecele și pisica; mai precis, ei se purtau ca doi lupi adulmecând aceeași pradă, fiecare din haite diferite, pândind, în același timp, coada slabă a celuilalt ca să o înhațe. Se cercetau și se dezagreeau reciproc, necatacsind să-și facă antipatiile cunoscute, dar, totuși, simulând demnitatea pe care o impune instituția în cadrul căreia se regăseau, din nefericire și între aceiași pereți, de fiecare dată.
Pentru că mirosise ceva în curiozitatea contabilului-șef, Sofia Brenner merse la confesionar spre a-și mărturisi îngrijorarea. Duhovnicul fu înlocuit, doar pentru acele câteva minute, de protectorul din umbră, care îi strecură Sofiei un bilet, spunând:
—După ce îl citești, îl înghiți și faci pe dracu-n patru să-l caci într-un WC public! Nu acasă, nici în vizită! Neapărat, un WC public! Răspunzi cu curul de treaba asta, ne-am înțeles?!
—Da, tovarășe! șopti Sofia Brenner, emoționată până la lacrimi de importanța ce i se dădea. Unde livrez raportul?
—Nu faci niciun raport! Îmi comunici personal, dacă va fi cazul! Vira!
Acest ultim imperativ era o transmisie codificată a identității omului din partea căruia venea noul ordin. „Vira” dispunea misiuni urgente, iar „Maina” trasa altele de ordin secundar. Sofia Brenner așteptase cu atâta încordare acest moment, încât, la una dintre întrevederile cu contabilul-șef, luă ca pe o săgeată înveninată cuvântul „virament” și fu pătrunsă de un fior care, imediat, se dovedi o extenuantă dezamăgire. Acum, că luase legătura directă cu omul căruia îi datora rațiunea ei de a fi, avu senzația că adevărata Epocă de Aur era pe cale să înceapă. Nimic mai potrivit cu vorba camaraderească de pe vremuri: „Dacă soarele întârzie să răsară pe strada ta, schimbă-ți domiciliul!” Era, evident, o aluzie la traseismul politic în funcție de conjuncturi, compromis pe care ea nu părea că îl va face vreodată. Însă, de data asta, punându-și problema noilor perspective, Sofia Brenner acceptă posibilitatea ca și recomandarea să-și fi adaptat conotațiile la vremurile actuale. Așa că citi numele țintei și, ușor nedumerită, rumegă biletul până se făcu pastă și îl înghiți, continuând apoi să își calculeze timpii exacți: cinci zile și o anumită oră; nu mai devreme și nu mai târziu. Laxativul atașat biletului își făcea efectul imediat după ce Sofia Brenner rumega mesajul.

Vizualizări: 25

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


moderator
Comentariu publicat de Pop Dorina pe Octombrie 11, 2020 la 11:18am

Un semn de lectură.

© 2022   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->