Se întâmpla în 1983, când Emilia, însărcinată fiind în cinci luni, fu aproape de un avort spontan deoarece primise vestea că fiica ei de trei ani sfârșise tragic în urma unei alergii provocate de vaccinul împotriva cancerului ovarian. Pe atunci, acest vaccin nu depășise etapa de laborator, iar toți subiecții pe care a fost testat au prezentat simptome cauzate de factori alergenici care, în cele mai multe cazuri, au degenerat și s-au soldat cu decese. Femeie superstițioasă și ușor inflamabilă, Emilia nu a luat în calcul faptul că fiica ei a fost victima unui experiment grăbit de către Ministerul Sănătății, asemenea multor altele, care au fost alese din rândul societății rurale din diferite zone ale țării. Cu nici două luni în urmă, soțul ei sfârșise într-o explozie eșuată de la carieră, iar acum, primind vestea morții fiicei, se îngrozi la gândul că pronia cerească o pedepsește și o supune la grele încercări.

Primise o oarecare compensație bănească din partea Statului și, după ce a parcurs o perioadă de consiliere, i s-a pus la dispoziție o casă la oraș, unde avu posibilitatea să ducă un trai care să-i ușureze suferința prin socializare cu oameni dintr-o categorie ce părea că există doar în povești. Strategia Statului era, de fapt, aceea de a o planta pe femeie într-o lume străină greu abordabilă, în care doar o inteligență nativă facilitează pătrunderea subterfugiilor și camuflarea în ordinea aparențelor, ceea ce Emiliei nu îi lipsea câtuși de puțin. Era timpul ca ea să accepte starea de normalitate aparentă și, totuși, să reconfigureze ordinea propriei lumi, așa minusculă și separată cum se prezenta unui ochi superficial și lipsit de acuitățile profunzimii. Nemaifiind nevoită să lucreze la CAP și beneficiind de atenția cu care Statul se îngrijea de viața ei, reluă studiile abandonate în copilărie și atât de râvnite în tot acest timp, iar setea de învățătură și abnegația în ale cunoașterii îi serviră la obținerea unei diplome de contabil și a unui post la Biblioteca Județeană, ceea ce se plia de minune pe pasiunea ei ascunsă și pe tendința de camuflare în aparență. La cei douăzeci și cinci de ani, păstrase frumusețea și prospețimea fizică chiar și după cele două nașteri, iar asta se datora în parte vieții la țară ce dă vigoare trupului, dar și nașterii acestui băiețel alături de care Statul a favorizat-o să petreacă mai mult timp prin natura noului serviciu unde, pe toată perioada cursurilor serale, își desfășura activitățile de practică. Deși a fost curtată de câteva ori, a rămas văduvă de tânără, dedicându-se cu totul acestui copil în care vedea scopul propriei existențe. Îl lua cu ea la locul de muncă, unde copilul petrecea în compania bibliotecarelor, răsfățat în acel univers al cărților.

În afară de Emilia, toate femeile de aici erau aproape de vârsta a treia, drept pentru care ele se întrecură una pe alta în afecțiunea arătată față de mica vietate de o stranie frumusețe, ceea ce mamei lui îi veni mănușă, căci își putea îndeplini sarcinile în voie, în vreme ce fiul ei era în siguranță în grija colegelor. Adevărata fascinație a femeilor avu loc atunci când copilul a început să vorbească. Toate, în repetate rânduri, avură ocazia să îl spele, să îi schimbe scutecele, să îl hrănească și să îl adoarmă, iar bucuria de a îl vedea crescând atât de frumos și sănătos era a tuturor în egală măsură. Copilul începu a vorbi devreme, cam pe la un an, iar primul său cuvânt a fost forma stâlcită a librăriei, stârnind copioase desfătări prin pronunția peltică și alintată. Se făcea că, în perioada aceea, după ce Statul decretase ca Biserica Română să se întrețină din venituri independent realizate și riguros controlate de către organele fiscale, unicul seminar teologic din oraș fu desființat din pricina numărului foarte redus de elevi, iar Biblia se tipărea tot mai rar din lipsă de fonduri. Politica ateistă și educația sistematică monodirecțională încurajau și ovaționau în mod nefondat o tendință de tehnologizare a vieții și gândirii. Aportul colosal de neologisme din domeniul tehnic, precum și încetățenirea unei atitudini rigide care crea iluzia omului nou cu valențe redescoperite în sine au generat grupuri în care se vehicula un sistem redus de idei și convingeri, aproape aceleași pretutindeni, rezultat al propagandei și al unei temeri ascunse de coerciție. Tot atunci, circula pe piață o reeditare a „Tăblițelor de la Tărtăria”, carte pentru care, deși în prima ediție din 1981 nu stârnise mare interes, acum se îmbulzeau să o cumpere oameni din toate profesiile și categoriile sociale, de la profesor până la brutar. Se presupunea că ele oferă o prezentare inedită și exegetă a câtorva texte biblice la care accesul era considerabil restricționat. Iar, când se decretase scoaterea acestei cărți de pe piață, fu deja prea târziu, căci nu mai era nimic de scos. Dar era ciudat faptul că oamenii nu se interesau de noile ediții, ci doar de prima, care primise aspre critici pentru erorile de tipar și lipsa eratei. Da, gândirea colectivă era preponderent axată pe teoria formei fără fond, ignorând sau neputând să recepționeze fondul în favoarea formei impecabile a cărei unică rațiune este propria existență. Sporadic, se mai găseau câte unii să întrebe de ea la Bibliotecă, iar de aici erau expediați la librărie. Atât de frecvent se rosti acest cuvânt în ultimele săptămâni, încât copilul îl reproduse ca pe un automatism: Ibăliii! cu acea voioșie ca atunci când eliberezi un porumbel din mâini și îi strigi să zboare liber. Cam de atunci, cuvintele au început să se lege ușor unele de altele în vorbirea peltică și simpatică a bebelușului.

În tradiția populară se spune că omul își manifestă primul sentiment prin plâns, dată fiind atitudinea sa speriată de după momentul nașterii, căci nașterea este cea mai traumatizantă experiență din viața omului. Fiecare din noi trecem prin acel stadiu de lipsă a expresiilor, timp în care intelectul își formează un mecanism mimetic cu ajutorul căruia individul se face înțeles în lipsa limbajului. Astfel, pruncul dezvoltă mai multe tipuri de plâns, în funcție de care mama înțelege fiecare necesitate de moment a micuțului, știind când să-l hrănească, să-i schimbe scutecele, ori să îl adoarmă la propriul sân. În clipele de siguranță precoce, pe care pruncul o manifestă prin expresia egoist de liniștită, acesta înregistrează involuntar noi date care să-i înlesnească satisfacerea trebuințelor. Aceste date îi maturizează intelectul și, totodată, deschid calea unor forme de manifestare diversificate și din care unele, până la aflarea momentului propice de exprimare, trec prin filtre încă neidentificate de adulți, fie aceștia chiar părinții. Această liniște este îmbucurătoare de cele mai multe ori, dar există și momente în care ea suscită cele mai adânci temeri. Pentru că vorbeam undeva mai în urmă de amintirile ereditare, iată, le-am explicat prin informațiile implementate în această perioadă a vieții și chiar de mai înainte. De pildă, sunt cunoscute acele cazuri în care oamenii rememorează impresii și senzații precise din cadrul unor evenimente la care au participat mamele lor când erau însărcinate cu ei. Aceleași certitudini se manifestă la privirea fotografiei unui om pe care nu l-am întâlnit niciodată și chiar la prezența într-un loc în care ne aflăm pentru prima oară. Este foarte posibil ca, pe linie maternă, să se transmită aceleași memorii cu maximă încărcătură emoțională la o distanță de două sau trei generații.

După Ibăliii! a curs o vreme în care Emilia și-a pus tenebroase întrebări, justificate în orgoliul de mamă, căci se desprinse de unele tradiții care i-au modelat în așa fel optica, încât prezentul o punea în oarecare încurcătură. Când era o copilă, părinții i-au spus că primul ei cuvânt a fost Ma-mmaa, ceea ce, pentru ea, presupunea un act condiționat de necesitatea pruncului de a se situa într-o zonă sigură, adică sânul mamei. Azi, însă, era adepta ideii că primul cuvânt al unui copil este cel care se repetă cu stăruință în preajma lui, iar cultul mamei transcendentale s-a năruit sub observația concretului.

Când Emilia avea zece ani, mama ei se arătă, într-o zi, vioaie și senină, spunând că îi va oferi un frățior sau poate o surioară... Emilia, care până atunci a fost o fetiță răsfățată, a dorit frățiorul. După sorocul mamei, Emilia trăi o nelămurită dezamăgire: Adela avea să poarte hăinuțele care îi luminaseră anii de pruncie. La cei zece ani ai ei, Emilia se dovedi ciudat de categorică în interdicția de a împărtăși măcar o parte din zestrea de păpuși cu Adela. Tatăl ei, arătându-se înțelegător și mult prea pașnic, a spus că, unde a muncit pentru păpușile primei fete, va face la fel pentru a doua. Mama ei, care nu ezita în a se pretinde excedată de grijile zilnice, propunea o altă formă de reconciliere, la care tăticul replica cu același enunț enigmatic ce viza orgoliul feminin. Emilia nu înțelegea nimic din acest soi de conversații stârnite la cină, dar se mulțumea cu faptul că tatăl ei nu lua decizii care i-ar putea uzurpa mica zestre de păpuși.

Sigur, instinctul feminin o motiva suficient pe Emilia să aibă grijă de Adela atunci când mama îngrijea de treburile gospodărești. Sora ei se născuse vara, drept pentru care Emilia trăi o dureroasă surpriză când află de la Ma-mmaa că este nevoie de sprijinul ei în casă și, prin urmare, eleva o să urmeze cursurile clasei a III-a într-o perioadă numaidecât posibilă. Nici bine nu s-a născut Adela, că eu încep să renunț la viața mea! Mama, părând neatentă la frământările fetiței, se trezi într-o doară să-i spună:

—E greu să ai copii, vezi bine! (Când m-ai avut, nu a părut așa greu! – gândi Emilia cu frustrare.) Ești mică acum, de aceea nu pricepi că cel mai mic sprijin din partea ta îmi este de mare folos. O să mergi iar la școală, ai să vezi!

Acel „ai să vezi“ pus în tonul scăzut al mamei păru pentru Emilia un fel de „Și, dacă nu mai faci școală, ce, e mare ducă?“. Cert este că femeia, în urma celei de a doua sarcini, se arăta tot mai distantă cu fata ei mai mare, de unde și acele aprecieri inhibitoare pe care le emitea fără să țină cont de efectul lor devastator pentru stabilitatea emoțională a copilului în creștere. Emilia, tocmai pentru că se văzu nevoită să se resemneze în viitorul care i se construia, se aplecă asupra surorii.

—Acum ce mai faci?! sări Ma-mmaa aproape speriată.

—Miroase, mami!

—Păi mergi de o schimbă! Nu vezi că am mâinile ocupate la bucătărie?! Hai, că ai văzut de atâtea ori cum se face! Ia apă de aici și spală fata.

Mama puse apă rece peste cea fierbinte din lighean și, după ce îi încercă temperatura cu dosul palmei, pregăti locul pentru igiena pruncului. Adela în sus, Adela în jos... Emilia avu pentru prima dată certitudinea că a pierdut copilăria. Nu era bai, căci alți copii din sat au trecut prin asta mult mai devreme, însă acelora le mai rămânea timp și pentru mersul la școală. Doar că ea pierdea mai mult de atât. Bălăcindu-și mânuțele în apa caldă, Emilia gândi cu voce tare:

—Am să vorbesc cu tata să mă dea înapoi la școală.

Dar o spuse fără convingere, căci mintea ei de copilă bănuia acel acord greșit pe care îl stabilesc unii părinții: Tu ai grijă de copilul ăsta, iar eu am de celălalt. Își privi surioara cu multă blândețe și, în timp ce o spăla, spuse:

—Poate că, dacă îl implor, tata va face mai mult pentru mine, nu-i așa?

Clipind nepricepătoare și gângurind, Adela îi smulse Emiliei un zâmbet.

—Sigur, pricepi și tu la fel ca tata!

Da-ddaa!

Plăcut surprinsă, Emilia dădu fuga în bucătărie să-i spună mamei că Adela vorbește.

—Cum?! Ce a zis?

—A zis: „Tata”.

Femeia lăsă ștergarul din mână și se apropie de prunc, ca să asiste la minune. Dar acum Adela era somnoroasă.

—A zis: „Tata”! întări Emilia.

—Sigur că așa a zis, replică mama revenind la treburile ei. Hai, termină cu schimbatul și pregătește-te de masă!

Emilia înțelegea limpede că tonul cu care mama îi dădea dreptate era doar o ironie la adresa fetei, ca și cum și-ar fi suspectat copila de cine știe ce rătăciri ale minții. Expeditivă și lipsită de răbdare, mama ei devenise o autoritară fără scrupule, obtuză și predispusă la jalnice isterii pe care soțul ei le tolera cu o furie mascată de îngăduință. Observația precoce a fetei stârnea cu și mai mult drama propriilor convingeri, dedată la descurajare și rupere de realitatea adulților în lumea cărora era atrasă agresiv de această mamă stranie. În numai câteva luni, fetița își schimbase atât de mult perspectivele, încât uitase dacă și când a avut copilărie, ca și cum acest termen abstract conținea cele mai ridicole înțelesuri, exagerate de unii în cântecele lor afectate.

Astfel, au trecut patru ani de când Adela creștea frumoasă și sănătoasă, iar Emilia o dădăcea fără să-i mai zboare gândul la dialogul despre școală cu tatăl ei. Dar asta nu însemna că își neglijase vechile ambiții, chiar dacă nu mai credea în ele cu aceeași tărie. În fond, își dădea prea bine seama că devenise o vlăjgană de paișpe ani care s-ar integra cu mari dificultăți într-un colectiv de clasa a III-a. Drept pentru care se mulțumi să reia din când în când manualele vechi, pentru a nu uita să scrie și să socotească. Dar și această mică bucurie îi fu spulberată într-o zi când mama, reproșându-i trândăvia și indiferența, i-a azvârlit manualele în foc. Asemenea lovituri crude și nedrepte i-au adâncit liniile grave ale chipului, făcând-o să pară mai în vârstă.

Mai apoi, a căzut cu tronc ceea ce îi amintise de lecțiile imprevizibile pe care le dă realitatea visătorilor. Bădia Gil, un brigadier de vreo douăzeci și șapte de ani, care trecuse printr-un divorț și care îi dădea binețe Emiliei ori de câte ori se făcea ca aceasta să fie la poartă ori să iasă în uliță pentru a merge la magazin, se instală în pragul lor într-o duminică. Venise să poarte o mică discuție cu tatăl ei și, judecând după sticla de băutură scumpă care se procura pe sub mână la oraș, Emilia nu se înșela asupra celor vorbite. Se făcea că orice băiat care era văzut vorbind cu Emilia începea să o evite după ce Bădia Gil purta o tainică discuție cu acesta. Îngrozită de perspectivele care i se puneau la cale, fugi în dormitor, ca să nu audă nimic, își luă sora în brațe și începu să se roage la Înaltul să aibă milă de sufletul ei. Copila, care simți tensiunea surorii mai mari, începu a boci de ți se făcea inima fărâme. Apoi ușa se deschise și, în prag, așteptându-se să-și vadă severa mamă înarmată cu cele mai sterile dojeni, Emilia îl văzu pe Bădia Gil, care se prefăcu simpatic față de mica creatură. Acesta se apropie de copilă să-i pupe năsucul, iar Emilia, văzându-i gura băloasă ce duhnea a rachiu, își feri sora. Lungind un zâmbet de gumă pe sub nasul caroiat, plin de riduri și vinișoare vineții, Bădia Gil spuse cu vădită afectare:

—Da! Va fi o mamă trăsnet!

Iar Emilia putu distinge în ochii lui acea lumină despotică a bărbaților care gândesc cu ce au între picioare și parcă îl auzea șoptindu-i în creier: A mea ești, păpușă sălbatică! Bădia Gil se și vedea dominând-o, strivind în mâinile lui de piatră toate fructele virgine din nurii Emiliei, delectându-se turbat cu gemetele ei, iar aceste fantezii accentuau trăsăturile figurii lui abrutizate. Zadarnic Emilia căuta refugiu în privirea tatălui ei, care se ascundea neputincios în spatele lui Bădia Gil. Mama îi pofti, cu o stângace reverență, pe domni să șadă la bucătărie, aruncă o scurtă privire impasibilă asupra chipului îngrozit al Emiliei și trase ușa în urma ei, revenind la discuția anterioară. După o scurtă vreme, Bădia Gil trecu pragul, mai avu o vorbă cu tatăl ei la poartă și, dând mâna cu gazda, plescăi satisfăcut din limbă, văzându-și de drum.

—Cât îi trebuie omului să potrivească soarta altora? Niște minuțele! gândi Emilia sub un impuls de dramă extremă.

—Ce-i aia soartă? se auzi glasul Adelei.

Ferindu-și fața înlăcrimată ca să nu i-o vadă sora ei, Emilia spuse:

—Ceva ce nu se scrie, ci se face! De altfel, când a creat omul și l-a făcut stăpânul pământului, Dumnezeu i-a zis să crească și să se înmulțească; nu a pomenit nimic de alegere și iubire.

Mama ei izbi ușa de perete, îi trase un dos de palmă peste gură și răcni:

—După ce te-ai purtat ca o stricată cu viitorul tău soț, îndrăznești a vorbi cu păcat în casa mea?!

Emilia se stăpâni de dragul surorii, care nu avea nicio vină să asiste la scene de isterie, dar se duse către tatăl ei, întrebând printre sughițuri de plâns:

—Ce sunt eu, o gâscă tocmită la târg? Cât îi datorezi ăluia, de asiști așa calm la nenorocirile mele?

La prima întrebare, tatăl luă o mină neputincioasă și demnă de milă. Dar, la a doua, avu o tresărire de demnitate, căci nu se simțea dator cu nimic. Pe de altă parte, Emilia își știa tatăl mult prea onest pentru a-și licita fata pe o sumă, de aceea avu răbdare și așteptă măcar o vorbă. Tatăl ei bâigui ceva în adâncul gâtlejului, începând cu numele lui Bădia Gil, de niște relații în capitală, vestoane negre din piele și ecusoane prinse pe sub gulere, de numirea acestuia în postul de brigadier comunal în ciuda craselor sale incompetențe și încheie astfel:

—Până la urmă, are să fie bine, fata tatii.

Bădia Gil își anunța deseori plecările în capitală, drept pentru care satul se cutremura la fiecare întoarcere a acestuia, căci imediat urmau chemări la anchetă privind nejustificate tăieri de porci, vagi declarații nostime la adresa sistemului prin vreun colț obscur de speluncă sau dizidențe consemnate din senin la sesizarea agenților sub acoperire. Privind ținuta neagră pe care o afișa Bădia Gil prin sat, oamenii aveau suficiente motive să păstreze distanța de acesta. Iar lui Bădia Gil îi venea mănușă acest obicei: în prima sa vizită la București, văzu doi cetățeni care purtau vestoane negre, cu priviri cercetătoare de-a lungul străzii, iar însoțitorul lui l-a atenționat să își cântărească bine cuvintele în preajma acelora. Bădia Gil văzu în ținuta celor „cu ochi albaștri” un semn, dacă nu de aleasă distincție, cel puțin de o prestanță din care se pot trage nenumărate foloase. Astfel, își procură câteva rânduri de haine negre și, cum ochii lui erau din naștere iscoditori și plini de scântei care subjugau, asta fu suficient pentru el să trezească suspiciuni și vagi temeri printre săteni. Turnă prin declarații mincinoase vreo patru tovarăși de joacă din copilărie, într-un timp în care la vârful sistemului se cereau dovezi de operativitate și dedicație.

O vreme simulă poziția sobră de agent prin localuri, stând drept lângă tejghea, cu mâinile la spate, cu privirile reci plutind asupra tuturor, fără să bea nimic, ca și cum se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Ba își făcuse și un mic bagaj de expresii „de la oraș”, din care nici el nu înțelegea mare lucru, dar pe care le repeta așa, de efect, la intimidarea necunoscătoarei prostimi. În câteva luni, în care ceea ce începuse printr-un rol mincinos luase proporțiile unui obicei malefic, se trezi că satul începe să-i arate un respect demn de orice somitate și, de aici, avu asigurată găina zilnică pe masă fără să crească orătănii în bătătură, oferită de câte o loază lingușitoare. Acest om pretindea să devină soțul Emiliei; acest parazit hrăpăreț care, mimând atribuții ce nu-i reveneau, trăgea foloase necuvenite pentru care sistemul l-ar fi vârât la zdup într-o clipită.

Emilia privi peste umăr, dar nu mai văzu o mamă, ci o stană de piatră care vorbește, iar mai departe, în fundal, singura ființă vie din casa asta, sora ei. Se așeză la masă, dar, tensionată fiind, nu suportă mirosul mâncării și vărsă cele câteva linguri de supă pe care apucase să le înghită. Stana de piatră îi veni drept sprijin, o ajută să ajungă în pat, îi frecă palmele și tălpile cu oțet și rămase lângă ea până a adormit. Spre seară, fu trezită de un dialog murmurat care avea loc dincolo de ușă. Emiliei îi era suficient să înțeleagă că Bădia Gil a venit în vizită, perorând despre captura bogată de la vânătoare și despre pușca lui care nu dă greș niciodată. Oftând vlăguită, adormi din nou. Mai bine spus, leșină. Mama ei, sfidând tristețea nimicitoare în care agoniza propria fiică, se străduia să păstreze aparențele unui aer festiv spre beneficiul musafirului. Și o făcea cu atâta naturalețe, încât orice minte pricepătoare se întreba dacă nu cumva această carismă era atributul unor porniri criminale de care nici femeia nu își dădea seama. Cu aceeași indiferență exterminatoare, femeia asta credea, totuși, că îndeplinește o datorie sacră.

Afişând o indiferență în spatele căreia se ascundeau grave apăsări şi pusee de compătimire, Carp zise:

—Aş fi vrut să vă spun că Emilia a fugit de acasă, pentru a se sustrage de la acea căsătorie aranjată. Dar nu a fost aşa. Sau aş fi putut să vă spun că ea, puternica femeie în devenire, şi-a modelat soțul astfel încât să aibă parte de o căsnicie fericită. Dar nici aşa nu a fost. Bădia Gil, nedoritor de zestre, a dispus de toate cheltuielile necesare pentru ca sălbatica păpuşă să-i devină mireasă şi mama copiilor lui.

—Iac! exclamă Geta dezgustată. Nu înțeleg de ce oamenii văd în reproducere unicul scop al propriilor existențe. Populația lumii este în continuă creștere: din două miliarde câți eram în 1920, am depășit șapte miliarde la începutul mileniului al III-lea, iar, pe la jumătatea acestui secol, se estimează că vom atinge numărul de nouă miliarde. Abia îmi pot imagina ce fel va răspunde Pământul la nevoile tot mai crescânde și iresponsabile ale oamenilor. Sigur, instinctele sunt parte a energiei noastre vitale, dar a suprima ansamblul în favoarea particularului trebuie că mână omul către cele mai tiranice întreprinderi.

—Ba cei mai mulți fac o religie din asta! se arătă Carp la fel de malițios. Dar această nefericită întâmplare avea să-i descopere Emiliei şi, mai târziu, adultescentului vostru cu atâtea nume ciudate ceea ce se spune că numai călugării tibetani ating după decenii de meditație şi severă disciplină. 

Geta respiră uşurată la gândul că evocarea se îndepărtează, în sfârşit, de capitolul siropos al dramelor vieții rurale. Într-o milisecundă, mintea ei închegase felurite scenarii în centrul cărora nu se situa colegul Sirius, ci misteriosul Rocker, iar ea trăia cu înfrigurare o neînțeleasă emoție de a întâlni acel om care se naște, poate, o dată la un mileniu. Un monitor din salonul de urgențe clipi o lumină albastră într-un colț, cu un șir interpretabil în codul Morse.

Vizualizări: 73

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iunie 28, 2020 la 11:36pm

Draga Domnule Paul Rotaru,

pana acum Emilia care a suferit foarte mult , nu a invatat mai nimic din suferinta .

Se comporta ca un om foarte mandru inca, unul care vorbeste mereu la persoana I , chiar in fata Lui Dumnezeu, Este sustinuta de povestitor , pe acest fagas  al erorilor  de fond  prin diferite afirmatii , care tind sa anuleze calitatile ei.

Suferinta , nu aduce din fericire asa ceva, decat personajelor  complet negative. Sunt destule modele in literatura Ea este o metoda eficace de educare a Lui Dumnezeu cu oamenii.

Nici incercarea de sinucidere nu este o solutie optima,  pentru ca viata a dat-o Dumnezeu nu omul. Sinucigasii sunt pe locul doi la cel rau chiar inaintea criminalilor

Lui Eva i-a zis cu bunatate si iubire ca va strivi capul sarpelui ,in Gradina Paradisului   atunci cand a dat vina pe sarpe si pe Dumnezeu indirect , desi era mult mai usor sa isi recunoasca greseala si era iertata.

Este adevarat ca pe pamant cel rau vrea si chiar a reusit sa aduca iadul in locul Paradisului, dar asta nu inseamna ca raul va domina la nesfarsit... 


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Iunie 28, 2020 la 8:40pm
Domnule Caracas Mircea Florin, desigur că nu este corect. Emilia suferea și, de aceea, perspectivele ei erau distorsionate.

ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iunie 28, 2020 la 1:24am

când a creat omul și l-a făcut stăpânul pământului, Dumnezeu i-a zis să crească și să se înmulțească; nu a pomenit nimic de alegere și iubire.

NU ESTE CORECT 

IUBIREA ESTE IN TOATE PORUNCILE . 

Interesant realizat si  acest capitol 

Cu prețuire!


moderator
Comentariu publicat de CIOBOTARIU MARIA pe Iunie 7, 2020 la 8:09am

Am lecturat cu mult interes! Felicitări mii și mult succes!

Cu prețuire!


moderator
Comentariu publicat de Nicoleta Mija pe Iunie 5, 2020 la 1:45pm

Bine scris! Sunt sigură,  voi cumpăra romanul. Felicitări!


admin
Comentariu publicat de Gabriela Mimi Boroianu pe Iunie 5, 2020 la 12:57pm

Felicitări, Paul! Foarte captivanta poveste! Va ieși un roman pe cinste! Aștept continuarea!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->