La al doilea leșin, Emilia fu aproape să se stingă. Senzația de sufocare fu atât de senin acceptată, din pricina tragismului apăsător al vieții, încât ea se prinse cu sete adâncă de acest prilej de evadare. Apoi s-a instalat starea de calm şi uşurare, iar sufletul ei de fecioară privea moartea ca pe un dar nemaipomenit. Părea o linişte amestecată cu extaz, care o făcea să se înalțe precum un fulg, dar nu sub influența unei forțe exterioare, ci din voința proprie. Lumea rămânea în urmă cu toate amintirile, ea plutea prin acest gol vindecător, urmând o lebădă ce i se ivise de nicăieri. Apropiindu-se de pasăre, Emilia simțea că nu trebuie decât să se aşeze între aripile ei şi, prin zborul ascendent, se va contopi, în sfârşit, cu eternitatea din trupul căreia a fost smulsă acea fărâmă care se cheamă viața omului. Când fu atât de aproape de lebădă, Emilia simți că plutirea ei se îngreunează, că ceva greu ca plumbul îi prinde picioarele trăgând-o înapoi, amintiri din lumea părăsită îi revin însoțite iar de regret, dar ea se lupta cu acele forțe nevăzute ca să se înalțe. Nu izbuti decât să se prindă de vârful unei aripi, căci plumbul de la picioare se îngreună deodată parcă de o mie de ori, iar ea, trasă brutal spre golurile din urmă, smulse o pană ce stârni plânsul de durere al lebedei. Acum, planurile se răsturnară, lebăda îşi pierdu zborul şi păru că ea cade, în vreme ce Emilia era trasă în sus, întinzând cu disperare mâinile spre liniştea extatică. Voind să implore ceva, simți că se sufocă, durerile din piept reveniră şi, tot atunci, auzi glasul mamei care o striga pe nume. Era din nou acolo, înconjurată de părinți şi Bădia Gil, în vreme ce Adela plângea la picioarele ei, frământând în mâini o lebădă din pluş.

Mama ei părea să nu trădeze vreo urmă de îngrijorare, ba dimpotrivă, un soi de iritare ce i se citea în glasul răstit cu care îşi striga repetat fiica. Cine stie, poate femeia credea că fata acuză afecțiuni pulmonare pentru a anula planurile de nuntă sau, dacă într-adevăr suferea de ceva, nu putea fi decât ceva trecător de care se va îngriji personal. Emilia, smulsă dintre acele fantasme plăcute care i se arătaseră în vis, înțelegea din gângăveala tatălui că Adela i-a alertat, martoră fiind la respirația ei greoaie şi zgomotoasă din timpul somnului. Dacă am fost la un pas de celălalt hotar, înseamnă că moartea nu îmi este deloc potrivnică! gândi Emilia, parcă ştiind acum ce cale trebuie să apuce. Zâmbi către Adela ca să o liniștească, iar copila i se cuibări în brațe spunând:

—Noi două avem un înger păzitor care vine când și când călare pe spatele unei lebede!

Poate că ce a spus Adela atunci fusese doar prelungirea unui vis contopit cu realitatea, însă Emilia nu voi să dezlege enigma, extenuată fiind şi dornică să viseze din nou ceea ce ar fi putut să fie intrarea ei în paradis. Adormi şi se trezi fără să-şi amintească ce a visat şi parcă trăia un sentiment de culpă din pricină că mirajul acelui zbor din calmul absolut începu a se estompa uşor, până la negare totală. Ceea ce în lumea visului fusese o experiență vie, palpabilă, în cea reală își pierduse însemnătatea reducându-se până la ridicol, de unde izvorau negații furioase încărcate cu un regret efervescent. De altfel, prăbuşindu-se de atâtea ori pe lespedea rece a realității, altceva nu îi rămăsese de făcut. Iar enigma cuvintelor Adelei păru că i s-a dezlegat în ziua nunții, stârnind o suită de îndoieli precum aceea că, deşi nu uitase acele cuvinte, mintea ei fu ținută parcă de o rațiune externă departe de ele. Cu toții am trecut prin acele momente în care ne este imposibil să exprimăm ceea ce gândim, ca şi cum memoria și expresia sunt paralizate asupra unui gând total străin de preocuparea esențială. Uneori, după ce inevitabilul se întâmplă, când ne detensionăm şi strânsorile neputinței slăbesc, este deja tardiv să mai spunem ceea ce trebuia spus atunci. Aşa a primit Emilia vestea morții Adelei.

—Cumva, Emilia a trăit o experiență asemănătoare epifaniei? întrebă Geta.

—Dacă vrei tu, îi putem spune şi aşa, răspunse Carp. Este cert că ea a dorit şi a acceptat ceea ce a crezut că ar fi clipa morții. Diversitatea de imagini din viziunea ei demonstrează o activitate cerebrală centrată strict pe esențial, pe ceea ce îşi închipuise cumva că ar fi raiul.

—Cu alte cuvinte, vreți să spuneți că a văzut ce şi-a dorit să vadă?

—Nu, nici chiar aşa. În timp ce Emilia visa, trupul ei se zvârcolea cu puternice zgomote de asfixiere, alertând-o pe sora care îi venise alături. Ochii i se dădeau peste cap zărind prin pleoapele întredeschise jucăria de pluș din mâinile Adelei, acea lebădă care în vis a căpătat proporții colosale, adică o extensie în macrounivers a lucrurilor mărunte din lumea noastră fizică. Paradisul acela era construit din frânturi de imagini închipuite sau acumulate de-a lungul anilor, chiar din experiențe frumoase trăite în realitate. Tot ce a impresionat-o şi i-a exaltat spiritul estetic s-a desprins din latență şi s-a concentrat în senzația de zbor ca sublimare a tuturor dispozițiilor ei de extaz.

—Fascinant! spuseră Geta și doctorul într-un glas.

—Fascinantă este mintea omului, nu-i aşa? Alegoriile care se nasc fie în vise, fie în halucinații și, de ce nu, chiar în inspirația artistică totalizează gândurile, principiile și sentimentele noastre, definindu-ne, astfel, personalitatea. Tocmai de aceea, în vremuri străvechi, oamenii se raportau la propriile vise pentru a-și înțelege mai bine subconștientul, care este mult mai vast decât conștientul și cuprinde ansamblul de trăsături, de intenții și mecanisme comportamentale de care cel mai adesea ne presupunem străini.

Geta sesiză detașarea intenționată a lui Carp de subiect pentru a mai lansa o incursiune în mintea ascultătorilor și, profitând de acest periplu inedit, întrebă:

—Presupunând că am visat că am comis o crimă, sunt susceptibilă de intenții criminale?

—Dacă ai visat asta, cu siguranță nu îți amintești cum ai petrecut timp ca să plănuiești crima, iar visele, de obicei, sunt constituite doar din gestul ucigaș. Urmarea acelei crime este esențială: dacă simți că gestul tău a fost îndreptățit...

—În niciun caz! interveni Geta fără menajamente. Dimpotrivă, gestul este urmat de groază, de hăituire, de regret absolut și incapacitate de a înțelege de ce am comis crima. La trezire, inspir ușurată la gândul că totul a fost doar un vis, că nu voi fi nevoită să fug la nesfârșit, dar nu fără a resimți pentru o vreme vina păcatului meu.

—Asta înseamnă că ești o persoană impulsivă, pe care moralitatea personală o ține departe de gestul capital în realitate. Și totuși, te-ai imaginat vreodată într-o situație extremă? Ei bine, visul se datorează unei tensiuni acumulate în timp. Trebuie să îi mulțumim psihicului nostru că dispune de acest mecanism de eliberare a tensiunii prin vis. Altfel, în afară de a ne dovedi în cele din urmă niște criminali, în absența viselor am fi mai întâi nebuni. Dar să revenim la ce discutam adineaori despre alegorii. Imaginându-ne că moartea este ultima secundă din viață prelungită la infinit, tot astfel gândul de pe urmă este expresia raiului sau iadului aşa cum şi-o închipuie mintea până la suprimarea funcțiilor cerebrale. Desigur, cu durata lor relativă. Iar deja generica senzație de zbor sau de plutire care se instalează la toți muribunzii explică detaşarea psihicului de simțurile trupeşti. Pe direcție inversă, aveți fuga pământului de sub picioare, senzația de greutate crescută şi cădere în gol atunci când vă pierdeți cunoștința. Din același motiv, aveți tendința să vă așezați, nu-i așa? Ei bine, tocmai atunci, psihicul întrerupe marea parte a funcțiilor cognitive, păstrează raportul mai ales cu cele vitale, strict trupeşti, de aceea şi simptomul de greutate proprie sporită.

—Mărturisesc că, dacă v-aș fi avut profesor, nu m-ar mai fi luat somnul la cursurile de psihologie! zise Geta cu un cinism ascuns.

—Acesta este un aspect care nu mă preocupă! reteză Carp sec, deloc atras de perspectiva unui dialog pe seama pedagogiei. Abia acum, domnișoară dragă, poți considera preambulul complet.

Readusă la nebuloasa de informații din narațiunea lui Carp, Geta tresări ca și cum s-ar fi fript la mâini.

Bădia Gil remarcase erotismul agresiv cu care Emilia îl asalta de la o vreme, luându-l ca pe o lipsă de indiferență din partea ei. Copilul se născuse și, chiar dacă nu era băiat cum își dorise, tatăl își manifesta deplina fericire la gândul că familia pe care o visase intra, în sfârșit, pe un făgaș normal. Răceala cu care îl tratase nevastă-sa în toți acei ani s-a transformat în convingerea lui că femeia, prin strania natură intuitivă care o reprezintă, a trebuit, mai întâi, să se vadă destul de coaptă pentru a-și împlini menirea de mamă. Abia acum, ținându-și fiica în brațe, vedea că orizonturile domestice i se lărgesc, că peste ani și ani va fi înconjurat de o droaie de nepoți care îi vor lumina bătrânețile cu acele surâsuri ingenue. El nu își dădea seama, de fapt, că numai după asta a tânjit în toți acești ani: aparența unei familii împlinite care să îi compenseze golurile interioare, iar pentru păstrarea acestui lucru ar fi fost dispus să comită cele mai odioase ticăloșii. Pentru că nu a ezitat în a-și împărtăși idealurile față de soția lui, în aceeași măsură își povestea aventurile din capitală. Auzind de nepoții inocenți din viitorul pe care soțul ei și-l imagina, Emilia își masca cu greu furia pentru propria inocență pierdută în prezent. Atunci Bădia Gil vedea pe chipul ei un zâmbet încântător în spatele căruia se ridicau gânduri de răzbunare.

Într-o zi a primit vestea că soția lui este din nou însărcinată, iar el izbăvi un chiot atât de puternic, de ai fi spus că se petrec nunți în cer. În aceeași zi, doi necunoscuți întrebau de el la locul de muncă. Era ora la care toți serveau prânzul când secretara veni să-i spună că este căutat de doi tovarăși. Muncitorii se cutremurară la gândul că brigadierului lor îi sunt solicitate noi rapoarte, în vreme ce Bădia Gil fu de-a dreptul nedumerit de această vizită neașteptată. Secretara își cedă biroul de lucru, lăsându-l pe brigadier să aștepte întrevederea cu tovarășii. Când aceștia își făcură apariția, Bădia Gil recunoscu ținutele care cândva îl fascinaseră și din care se străduise mult să își inspire propriile tendințe vestimentare. Este drept că, în ultima vreme, el o mai slăbise cu rapoartele la recomandarea agentului de legătură din centrul zonal, fiind încunoștințat de o eventuală reluare a comunicării la un moment stabilit undeva mai sus. Dar venirea acestor sobri necunoscuți în inima cătunului special pentru a discuta cu el era un motiv de sumbră îngrijorare.

Întrevederea debutase cu acel set de întrebări de rutină, precum nume și prenume, data și locul nașterii, ocupație și altele asemenea; unul întreba și completa rubrici fără să-și ridice ochii de pe hârtia din fața lui, iar celălalt analiza toate reacțiile interogatului, trasând astfel o sumă de concluzii utile în a doua parte a discuției.

—Acum, că deținem toate informațiile privitoare la identitatea dumneavoastră, e timpul să începem și noi prezentările! spuse cel care scria pe un ton în care se distingea o rece superioritate, specifică acestui tip de tovarăși.

Bădia Gil nu era străin de această atitudine rigidă și, simțindu-se luat în colimator, ceva nu îi mirosi a bine. Cel care, până atunci, îi analizase reacțiile, începu să expună un șir interminabil de sesizări și plângeri la adresa interogatului, cu nume complete, date și locuri, cu fapte descrise în amănunt, toate învârtindu-se în jurul suspiciunii de tragere de foloase necuvenite. După încheierea expunerii, tovarășul îi deschise în față un dosar stufos care conținea toate declarațiile incriminatoare. Acest tip de interogatorii în stil KGB-ist, cu probe plantate care argumentau adevărul și culpa cercetatului, nu avea niciodată un final comod. Bădia Gil, judecând din proprie experiență, se vedea pus cu capul la menghină.

—Ca să închei, spuse mai departe tovarășul păstrându-și privirea scrutătoare, dumneavoastră nu figurați în evidențele noastre în calitate de colaborator. Dar înțeleg că ați fost însoțit la sesiuni ilegale de vânătoare de un tovarăș care, potrivit descrierilor unor martori, se face, de asemenea, subiectul cercetărilor noastre. Ce aveți de declarat în privința aceasta?

—Nu am înțeles întrebarea! încercă Bădia Gil o eschivă.

—Este foarte simplu și precis ce v-am întrebat. Scurt și la obiect, răspundeți!

—Vă rog și vă repet: nu am înțeles întrebarea.

—Tovarășe, am fost cât se poate de exact. Ce aveți de declarat în privința sesiunilor ilegale de vânătoare?

Asemenea pistonări urmăreau ca interogatul să scape cu totul alte amănunte față de cele care vizau în mod direct subiectul expus într-un dosar. Însă acești doi tovarăși cu aparența unor detectivi de mâna a treia nu puneau mare preț pe declarațiile propriu-zise, cele verbale, ci pe reacțiile cercetatului, în argoul cărora nici o atitudine prea relaxată și nici una prea serioasă nu spuneau ceva ajutător pentru inculpat. Erau acele microgesturi care scapă unui ochi neantrenat și care, părând a însemna ceva banal, cu caracter de generalitate, se pliau pe un cod de interpretare ce oferă o analiză coerentă și aproape întotdeauna infailibilă.

Bădia Gil întrevedea un mic ajutor în ofițerul cu care colaborase până atunci și, abia după ce scăpă un rânjet ironic, își dădu seama că acel ajutor putea să se afle demult în celula în care își va osteni și el ciolanele pentru o vreme. Sau că însuși ofițerul putea să-l fi turnat pentru a-și salva șoriciul de la tăbăcit. Astfel de griji manifestate fură suficiente pentru ca tovarășii să încheie raportul sesiunii preliminare, invitându-l pe Bădia Gil să îi însoțească la mașină.

Muncitorii își abandonaseră prânzul pentru a-l vedea pe brigadierul turnător condus către dubiță, smerit ca ultimul milog și, când porniră rumoarea de presupuneri, fură alungați de către inginerul zootehnist înapoi la treaba lor. Înainte de a intra în mașină, cei doi tovarăși cercetară în fugă expresiile gloatei, citind surpriză, ușurare și satisfacție diabolică. Emilia, care se afla printre ei, primise învoirea de a merge acasă pentru a-și recăpăta liniștea. Ajunsă în curte, fu asaltată de întrebările speriate ale mamei, pe care o respinse cu un profund acces de tiranie:

—Taci dracului odată!

Femeia rămase în urma ei de-a dreptul stană de piatră. Emilia intră în casă, dădu fuga spre odaia din fund, care devenise cameră comemorativă a Adelei și încuie ușa după ea, îngenunchind lângă măsuța pe care așezase fotografii și câteva din jucăriile preferate ale surorii ei. Un ceas cu baterie ticăia enervant pe perete tocmai acum, când ea avea nevoie de liniște. Deschise fereastra și îl azvârli isterică, de se făcu numai bun să aprinzi focul cu el. Văzându-și mama care se apropie să strângă bucățile din plastic cu veșnicele-i mișcări lente, ca ale unei bolnave care se victimizează, simți că furia îi crește până la explozie.

Emilia nu știa dacă să laude ori să deplângă starea mizerabilă în care soțul ei era purtat către duba specială, iar asta îi sporea neliniștea febrilă care mocnise în ea atâția ani. Își dorise, firește, ca el să plătească însutit pentru nefericirile pe care le-a provocat, dar acum, când poza dus la eșafod, îi stârnise o milă sfâșietoare. Bădia Gil fusese atât de nemernic în egoismul său feroce și, cu toate astea, portretul pe care ea și l-a creat despre el se ruina în fața gestului de neputință și disperare cu care acesta privea prin geamurile dubiței. Judecând acest mister, Emilia realizase că, de fapt, soțul ei era aproape alt om decât cel care se preta, că această duplicitate involuntară a lui, condiționată de un dezechilibru emoțional, era speculată și interesa genul de instituții în serviciul cărora Bădia Gil crezuse că va face cu sârg performanță. Cum altfel i-ar fi fost atât de ușor să manifeste temperamente contradictorii, dacă el însuși nu ar fi fost supus tulburărilor de personalitate? Dar aceste nedumeriri nu durară prea mult, căci furia care mocnise în ea ștergea într-o clipă cu buretele orice gând de compasiune, lăsând loc aceleiași dorințe de răzbunare.

În acea clipă, Emilia auzi bătaia în ușă a fetiței ei și, cântărind nedumerirea timidă cu care copila își strigă mama, înțelese că stana de piatră a recurs la acest tertip de a băga copilul la mijloc pentru a cenzura ceea ce presupunea o gravitate. Din nou, valuri de ură neîmpăcată împotriva acelei femei care i-a terfelit sufletul și candoarea inimii se revărsară în oftări sfâșietoare, dar se liniști când auzi a doua bătaie în ușă. Își primi fata în odaie și, luând-o protectoare în brațe, simți cum mintea i se eliberează de toate neliniștile. Aflându-se pentru prima dată în această încăpere, copila privi fascinată în jur și apucă în mâini ceea ce o încântase cel mai tare: o lebădă din pluș care se sprijinea de o candelă înconjurată de fotografiile unsuroase ale unei fetițe cam de seama ei. Părea că ochi și zâmbete de ceară vor să răzbată din toate acele imagini, că cerul se întunecă în ele ca înaintea unei mari furtuni și grădinile se deschid cu lăcomie să înhațe tot ce se găsește între flori. Înfrigurată parcă de o presimțire, fetița scăpă jucăria din mâini și se înfundă cu atâta disperare în brațele mamei, încât Emilia fu înduioșată până la lacrimi. Ieșiră din odaie și merseră în curte, unde un soare benefic se arăta printre cătunuri. Pe uliță se ridica praful în urma dubei speciale, care se îndepărta spre miazănoapte. Emilia se așeză pe prispă, privind când la mama ei care robotea aritmic la un lighean cu ștergare, când la fetița care tocmai găsise o baterie de ceas.

Vizualizări: 20

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Iunie 23, 2020 la 10:12am

Domnule @Caracas Mircea Florin, am corectat. Mulțumesc pentru observație.
Ați intuit bine personajul Carp, un psihiatru de modă veche, de un ateism comunistoid, care nu a găsit resursele necesare pentru a-și fructifica înzestrarea pe timpul regimului căruia i-a servit. De remarcat este, totuși, faptul că tot el povestește din umbră, în vremuri noi, aplecat asupra frământărilor sufletești, fără a se putea desprinde în totalitate de fixismele vechi.
Mă bucur că v-a captivat lectura.


ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iunie 17, 2020 la 7:43pm

Un material interesant prezentat cu  deosebit talent de prozator , cu contraste . 

Sunt unele exceptii in randurile de mai jos . Citez 

-Fascinantă este mintea omului, nu-i aşa? Alegoriile care se nasc fie în vise, fie în halucinații și, de ce nu, chiar în inspirația artistică totalizează gândurile, principiile și sentimentele noastre, definindu-ne, astfel, personalitatea. Tocmai de aceea, în vremuri străvechi, oamenii se raportau la propriile vise pentru a-și înțelege mai bine subconștientul, care este mult mai vast decât conștientul și cuprinde ansamblul de trăsături, de intenții și mecanisme comportamentale de care cel mai adesea ne presupunem străini.

Rog a rectifica planurile nu planele 

Ca un comentariu , nu  sunt etern valabile aceste afirmatii. Sunt  creatia  psihiatrilor si psihologilor . dar nu traim doar din iluzii si halucinatii ci din trairi umane., cu sufletul, nu cu mintea, ratiunea cum afirma din secolul XIX laureatul Nobel Henri Bergon . Intuitia bate ratiunea.

Subconstinentul poate fi  deci o caciula mult prea mare, o, iluzie chiar a unora din oamenii de stiinta ,  in care nu poate intra tot , asa cum s-ar dori   .

Definitiile se dovesedsc de aceea   mecanice.

Sentimentele, trairile noastre tin de cu totul altceva, de natura divino- umana.

Inteleg  afirmatiile, ca venite in  legatura cu comunistii atei , care au condus Romania atatia ani,  iin relatarea  descrisa cu atata  naturalete.

Intre timp si psihologia si celalate stiinte au evoluat dincolo de aceste definitii.. 

Dau un alt citat cu ce mi-a placut 

 ....care i-a terfelit sufletul și candoarea inimii se revărsară în oftări sfâșietoare, dar se liniști când auzi a doua bătaie în ușă. Își primi fata în odaie și, luând-o protectoare în brațe, simți cum mintea i se eliberează de toate neliniștile. Aflându-se pentru prima dată în această încăpere, copila privi fascinată în jur și apucă în mâini ceea ce o încântase cel mai tare: o lebădă din pluș care se sprijinea de o candelă înconjurată de fotografiile unsuroase ale unei fetițe cam de seama ei.

Finalul mi-a incalzit inima si arata cu totul alte fatete  reale, ale vietii legate de suflet si trairile  umane .

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->