Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

În timp ce Bădia Gil făcea bilanțul propriilor experiențe, de la voluptoase înălțări până la cumplite agonii, Emilia rememora succesiunea de evenimente din preajma acelor zile. Inevitabil, cugetul ei era atras către și în jurul raționamentelor divine care constituie determinismul vieții pe pământ. Era parcă prea mult despotism nejustificat la mijloc, prea multă tortură impusă acestei limitate ființe care se cheamă om, fără putința de a se apăra de ceea ce dogma numește încercarea cerească. Și toate aceste tribulații programate vieții pe pământ să aibă drept unică miză eternitatea în paradis? Fără a fi citit vreodată Biblia de la cap la coadă, Emilia era naturalizată cu preceptele moralizatoare şi fatalitatea inerentă ce derivă din dictoanele acestei cărți. Firește, dacă nu şi-ar fi pus, în adolescență, problema scrupulozității unor convingeri sociale care poate au fost valabile în cadrul unei culturi specifice demult consumată pe platforma istoriei omenirii, acum, în vâltoarea evenimentelor față de care se făcea martor direct, ar fi generat un verdict arbitrar ce ar fi ținut mai mult de fatalitate şi mai puțin de legea nescrisă a cauzalității. Era greu de crezut că evenimentele miraculoase și fascinația ulterioară care au generat dogme atotcuprinzătoare, valabile prin ele înseși odată pentru totdeauna, au primit și soarta irepetabilității. Unde sunt mirajele propriu-zise atât de comune cu secole în urmă și de ce echilibrul primordial al Creatorului s-a compromis în planul cosmic al unui sfârșit de apoi? Ori Emilia, neputându-se elibera de nefericitele memorii ale copilăriei mutilate şi, mult mai grav, de gestul fatal cu care mama ei i-a licitat adolescența abia înmugurită, nici nu se străduia să caute vreun raport coerent în miezul unor astfel de precepte. Fatalitate şi răsplată? își începea, astfel, întrebările furibunde. Hmm! Câtă suferință trebuie să se consume pentru ca astfel de probleme divine să își afle, odată pentru totdeauna, soluția?

Devenise brutală în cercetarea critică filosofiei biblice, aşa cum procedează mulți oameni pentru care propriile suferințe primează în raport cu orice convingere care îndeamnă la dispoziții pacifiste. Soțul ei îşi măcina sufletul în închisoare, iar Emilia încă nu primise garanția providenței că patimile ei au fost în vreun fel răscumpărate aici, pe pământ, nicidecum într-o viață de apoi. Da, însărcinată fiind, Emilia pretindea certitudinea că se dau toți ochii pentru un ochi şi toți dinții pentru un dinte. Vedea-te-aș, dreptule Dumnezeu, cum te descurci cu patimile mele. Apoi, dacă vei vrea, mă poți biciui la infinit! Germenul de ateism se zbătea agresiv şi neliniștit în propria matcă mai ales atunci când ea își făcea simțită prezența la biserică remarcând grave tribulații față de consătenii naivi. Lui Iov i-ai redat bogăția și luxul după ce ți-a supus îndoielii calitatea de justițiar absolut. De la mine ce aștepți? Să mor și, la Judecata de Apoi, să-mi spui că am greșit amarnic contestându-ți echitabilitatea, apoi să mă pedepsești cu iadul pentru asta?! Iar furia cu care își muncea aceste gânduri i se vedea în priviri, în gesturile de lehamite cu care participa la procesiunile bisericești și chiar în moliciunea sceptică cu care înghițea anafura. Nu devenise o atee superstițioasă, ci doar provoca divinitatea care, prezentă în viața de basm din primii ani ai copilăriei, dispăruse dintr-o dată, s-a ascuns de fața ei trădând parcă un act de imaturitate. Iuda, trădându-l pe Iisus, l-a provocat pe acesta să-și arate lumii omnipotența miraculoasă. Eu te provoc pe tine să-mi lămurești rațiunea cu care mi-ai sădit nenorocirile destinului. Nu știu dacă vreodată te voi nega, dar, dacă tot alegi să nu-mi dai un semn, cel puțin lasă-mi vreme să mă ocup de viața mea și să o pun în ordine! Uneori, îndrăzneala cu care concepem astfel de gânduri se consumă într-un sentiment de nelămurită teamă, ca atunci când știm că sămânța sădită va deveni copac și, mai apoi, o imensă pădure.

Emilia nu umbla cu ochii printre stele în căutarea celebrei cruci a lui Constantin, căci nu era chiar atât de naivă încât să derealizeze realitatea adaptându-i ornamente fantasmagorice. Dacă adevărul despre divinitate și potențialitatea sa ubicuă putea fi căutat undeva, știa și ea măcar atâta lucru: să înceapă cu sinele uman, mai precis cu firea dezavuată de acele convenții care îi determină principiile și acțiunile. Dacă teologia impusese un om creat după chipul și asemănarea divinității, adică o copie imperfectă a lui Dumnezeu, putea la fel de bine, cum a și reușit într-o oarecare măsură, să origineze divinitatea în imaginația și aspirațiile omului. Cu alte cuvinte, reiese un Dumnezeu ca proiecție umană pe planul perfecțiunii, ceea ce este mult mai specific sinelui, adică firii. Din toate timpurile, năzuința omului a fost aceea de a-și exalta valențele dincolo de propriile limite, personificându-și idealurile în acest exponent al absolutului supranumit în forme identificabile în diverse teorii și obiceiuri. Și, dacă referențialul poate fi astfel inversat, orientând vectorii prin corespondență cu antigravitația, asta înseamnă că omul, de fapt, își invocă propriile aspirații la întâmpinarea unei situații critice?

—Ce ne descrieți acum, domnule profesor, nu seamănă deloc cu bigota din hol! se insinuă doctorul de gardă.

—Astea se întâmplau acum două decenii, zise Carp păstrându-și rezerva tipică celor măguliți de propria competență. Nu există și nici nu a existat vreodată om credincios care să nu se fi îndoit cel puțin o dată de divinitatea căreia îi slujește. Arată-mi-l pe acela și eu îi voi demonta ipocrizia! Îndoiala este inerentă oricărei dezbateri, precum unele dintre cele mai înalte rezoluții se nasc din îndoială.

Medicul de gardă, intuind caracterul speculativ din cuvintele lui Carp, ar fi vrut să se lanseze într-o dispută incitantă pe seama liberului arbitru, dar fu oprit de Geta, care, după ce îi bătu darabana pe umăr, îi arătă din degete scorul de doi la zero pentru ea.

—Ce?! făcu acesta nedumerit. Tu când ai?... Ah, da! Scuze.

Carp îi observă cu un aer paternal și, chiar dacă i-ar fi plăcut să mai asiste la asemenea copilării, răsuflă a tragedie, părând că se îmbufnează din pricina unor gânduri numai de el înțelese. Geta și doctorul i-au văzut ochii transfigurați de tristețe, pe când profesorul își continuă povestea.

Cu toată mila resimțită de Emilia pentru soțul ei când acesta fu ridicat, furia care încolțise în inima ei cu ocazia nunții a luat proporții colosale în imediata zi de după arestarea lui Bădia Gil. La orele șase ale dimineții, ea se trezi sub zgâlțâiturile provocate de mama ei.

—Scoală, că vor niște doctori să discute cu tine!

—Dar ce ai, femeie, de ești așa isterică?

—Scoală! Sunt niște doctori la poartă – continuă mamă-sa să o scuture pozând mai îngrijorată decât era cazul, neștiutoare și, totuși, trăind sumbre presimțiri.

Emilia se sprijini leneșă într-un cot, bodogănind iritată ceva despre faptul că Ma-mmaa căpătase numele de femeie pentru ea, în vreme ce femeie nici nu mai îndrăznea să își strige fata pe nume. Apoi, trecându-i prin minte că „ăia de la poartă” veneau să o înștiințeze de ceva legat de soarta soțului ei, se trânti în perne oftând dezgustată, nevoind altceva decât să doarmă. Dar femeie izbucni într-un plâns isteric și, parcă prevestind apocalipsul sub acoperișul lor, se tângui și mai tare:

—Hai, că s-a trezit copilul și nu mai are somn! Scoală, te rog!

Emilia simți nevoia de a pune un dos de palmă peste gura stanei de piatră pentru a-i da o „desăvârșire fidiană“, dar, auzind bocetul îngrijorat al fetiței, sări din pat și se duse în camera acesteia să o liniștească. Micuța strângea în brațe jucăria din pluș, neînțelegând zarva iscată în camera de alături. Emilia aprinse lumina și, după ce îi dădu copilei să bea apă dintr-o cană, se strădui să vadă printre perdele siluetele de afară. Fără a zări ceva din pricina întunericului, îi făcu semn lui femeie să aibă grijă de fată până vede ea ce vor „ăia de la poartă”. Emilia trecu pragul camerei cu așa o aspră determinare, încât stana de piatră se lipi de ușă pozând nedumerirea față de aceste brutalități, după care înfundă copila în propriile brațe, urmărind printre perdele să înțeleagă gravitatea situației din gesturile fiicei sale în timpul dialogului cu doctorii.

—Șșt! făcu femeia legănându-și nepoata pe un genunchi și culegând de pe jos lebăda din pluș. Uite ce frumoasă e, joacă-te cu ea!

Tot atunci, duse mâna la gură, surprinsă de faptul că fiica ei ieșise în curte fără să-și pună ceva peste furou. Emilia, luând în picioare o pereche de galoși tăiați la călcâie de tatăl ei pentru a deservi drept papuci, se duse ca săgeata spre cei de la poartă cu intenția de a-i lua la ture pentru ora nepotrivită la care s-au găsit să... Ce? Pentru niște amărâte hârtii de semnat. Fiți serioși! Cei trei doctori se vădiră foarte serioși, în vreme ce Emilia scoase un galoș de sub picior și îl azvârli spre o fereastră ca și cum mama ei trebuia să îl primească direct în molari. Femeie apăru pe prispă mai mult curioasă decât îngrijorată, moment în care Emilia o trase de mână și, arătându-i hârtiile, o asaltă:

—Pe ăsta l-ai vrut de ginere?! Uite ce nemernic! Uite, idioato!

—Nu mai țipa, că sperii fata!

—Fi-ți-ar capul al dracului de ipocrită proastă! CITEȘTE ODATĂ HÂRTIA!!!

Femeie luă tremurând actul în mână, dar, neavând curajul să descopere ce conține acesta, îl dădu înapoi scuzându-se că nu are ochelarii la ea.

— MA-MMAA!!! strigă Emilia vlăguită.

Niciun semn salvator pe care ea îl aștepta... nici măcar unul. Stana de piatră se întoarse în casă, șezu câteva clipe lângă nepoțică, apoi se îndreptă către camera alăturată și aprinse lumina. Imediat, tatăl Emiliei se înfățișă la poartă reclamând:

—Dați-mi și mie să văd!

Judicioși de felul lor, doctorii înmânară actul și acestui pretendent. Tatăl Emiliei, pus în fața acelei ștampile cu caracter absolut, înțelese că nu mai era loc de stipulații ulterioare.

—Ce facem, Tati? întrebă Emilia.

—Revoltă? Scandal național? Într-un sat așa mărunt?! N-ai să vezi! Legea, cu toate hibele și rigorile ei, este făcută ca să înspăimânte, nicidecum să apere. Nimic nu ne este favorabil acum...

—Tati! Te implor, fă ceva, orice! Dacă mi-o duc pe...

—Tovarăși! se auzi glasul de după masca sterilă a unuia dintre doctori. Programul meu impune sincronizări precise.

Limbajul acestui om și atitudinea lui militărească erau suspecte pentru tatăl Emiliei.

—Ce fel de doctori umblă prin sate cu noaptea în cap ca să ne fure copiii? întrebă el țintind cu ochii măștile sterile.

Ceilalți doi colegi, părând a primi un semn din monosprânceana superiorului lor, se repeziră către casă. Înăuntru, Stana de piatră se lupta să smulgă măștile sterile de pe fețele celor care îi ridicau nepoata. Emilia blestema și zgâria fața celui cu putere de decizie; tatăl ei punea palme peste frunțile intrușilor în menajul său; femeie urla ca din gură de șarpe. Prin curțile vecine începură a se arăta lumini pe la ferestre și fețe prefăcut-îngrijorate la porți. Nimeni nu sărea în ajutor, toți fricoșii mulțumind cerului că nu le venise nici de data asta rândul să fie duși la Centru, pentru anchetă, tremurând ca năpârcile în fața vulpii și rugându-se ca ororile astea să înceteze.

Cei trei indivizi îmbrăcați în ținute medicale se dovediră adevărați mercenari prin tehnicile lor de contracarare a oricărui asalt fizic, izbutind să îl pună pe bărbat la pământ și să evite femeile în drumul spre mașină. Emilia, alergând în urma ambulanței, blestema numele lui Bădia Gil. Când păru că liniștea se așterne din nou peste ulițe, câteva bătrâne ieșiră în ajutorul celei căzute în țărână. Emilia, prăbușită de groază și fără vlagă, fu găsită cu furoul sfâșiat în mijlocul uliței, cu pletele îmbâcsite de praf și picioarele sângerând de la fuga disperată. Delirând, azvârlea remarci injurioase acestor femei binefăcătoare, râdea satanic către cer și flutura furibundă actul acela care se făcea pricina acestei rătăciri. Undeva, pe dâra lăsată în uliță de anvelopele mașinii, se găseau resturile unei jucării din pluș, materiale sfâșiate care, puse la locul lor, ar fi amintit de un pui de lebădă. Emilia întindea o mână către acele urme, strigând:

—Să mori în chinuri, nemernicule! În toate chinurile să mori!

Femeile care au cules-o din uliță o îndemnau să nu mai blesteme în deșert, o descântau și cereau prin vecini chemarea unui preot, în vreme ce Emilia strângea la piept hârtia care dovedea că Bădia Gil semnase un acord ca fiica lui să intre într-un program de testare a unui vaccin necunoscut.

—În iad să arzi pe veci, nemernicule!

Aceste strigăte se auzeau tot mai tare dinspre valea uliței. Părăsită și incapabilă de a duce povara loviturii primite, Stana de piatră se baricadă în bucătărie și, spălându-se pe mâini într-un lighean, mai aruncă o geană prin fereastră. Când alaiul sinistru se apropie de poartă, strigă în gol către bărbată-său:

—Ia vezi ce se petrece acolo!

El apăru ca din senin, furios și, după ce îi trase un dos de palmă peste bot, se răsti ca un lup:

—Fie-ta o ia razna, iar tu vrei doar să știi ce se petrece acolo?! Lasă că ți-oi găsi eu de furcă, femeie afurisită!

Stana de piatră își învălui fața cu un șal umed, nevenindu-i să creadă că, după atâția ani, primise o palmă de la soțul ei care nu ar fi îndrăznit să o atingă nici măcar cu o floare. Se postă în prispă luând o buză umflată, niște ochi umezi și un nas roșu ca după o cumplită cotonogeală, și așteptă să se apropie alaiul ca să-i constate nenorocirea. Dar a doua palmă primită în viață de la soțul ei fu cu atât mai convingătoare pentru a o stabili în cușca ei din casă. Ajunsă înăuntru, femeia își abandonă șalul pe spătarul unui scaun, apoi potrivi perdelele în fereastră pentru a distinge mai bine ce avea să se petreacă. Simți că ceva îi curge din nas și, dând cu degetele pe sub nări, văzu doar ceva incolor specific scurgerilor în clipe de intensitate extremă. Atât de rece fiindu-i sângele chiar și în urma tragediei din debutul acelei zile, abia dacă putea pricepe gravitatea reală a lucrurilor.

Emilia, delirând, profera aceleași blesteme, cu un glas din ce în ce mai vlăguit sub propria furie îndurerată, în vreme ce tatăl ei se frământa lăcrimând să o liniștească. Negăsind o cale de ieșire, se duse în casă și căută jucăria care, știa el, o liniștea încă de când era în fașă. Dar acea jucărie zăcea sfâșiată departe, inutilă, în timp ce Emilia își striga disperarea. La apariția preotului în curte, perdeaua unei ferestre se strâmbă, clipă în care Emilia răcni:

—În iad să arzi și tu, femeie cu suflet de piatră! Focul să te ardă, ploi și vânturi să te bată, dar de îndurare să nu ai parte niciodată!

Poate că nu blestemul în sine avu vreo putere asupra mamei Emiliei, cât convingerea femeii că aceste cuvinte au fost spuse cu limbă de moarte. În impresia femeii, de la delir până la moarte nu era decât un pas, de aceea un sentiment de responsabilitate îi încolți în inimă. Și, dacă ar mai fi avut tăria, s-ar fi apropiat de ea să o mângâie, să lupte cu propria neputință de a se mișca pentru împăcarea celei care i se arăta muribundă. Însă nu, nici măcar atât nu i-a rămas în viață: părea că peste tot se face frig deodată, amorțindu-i picioarele. Femeia se stinse având înainte doar privirea unui copil neajutorat, copilul ei, care blestema totul și o blestema pe ea, cea pe care doar cu un ceas înainte o numise încă o dată Ma-mmaa. Perdeaua se sfâșie de-a latul ferestrei și, odată cu ea, sunetul înfundat al unei prăbușiri se auzi în casă. Mama Emiliei nu mai respira; avea corpul cald, dar era moartă. În același timp, fiica ei continua să îi blesteme pe ea și pe Bădia Gil, cu același răcnet furibund, zvârcolindu-se în furoul plin de țărână ce amintea de ziua nunții ei.

Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iunie 28, 2020 la 11:08pm

In caîtolul de fata nu se regasesc dar astept cu bucurie revirimentul Emiliei care sa o elibereze de mandrie si rafuiala cu Dumnezeu 


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Iunie 28, 2020 la 8:05pm
„Mi-ar fi placut sincer ca Emilia sa evolueze devenind o femeie credincioasa“. Emilia este o femeie credincioasă până într-acolo încât să fie suspectată de bigotism de medicul de gardă. Cele două ipostaze ale ei – negarea divinității și îmbrățișarea acesteia – se regăsesc tocmai în capitolul de față. Dacă tot vă place personajul, veți avea câteva surprize în capitolele următoare. Un gest extrem din partea Emiliei va duce la descoperirea lui Dumnezeu și, totodată, la formarea adultescentului.

ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iunie 28, 2020 la 12:10am

 apocalipsa nu apocalipsul 

Iuda, trădându-l pe Iisus, l-a provocat pe acesta să-și arate lumii omnipotența miraculoasă. Eu te provoc pe tine să-mi lămurești rațiunea cu care mi-ai sădit nenorocirile destinului. Nu știu dacă vreodată te voi nega, dar, dacă tot alegi să nu-mi dai un semn, cel puțin lasă-mi vreme să mă ocup de viața mea și să o pun în ordine! 

 Imi place personajul Emilia pentru modul in care se bate cu viata , cu sistemul  comunist ateu si metodele ordinare utilizate prin minciuna , delatiune, amenintari, .

Totusi  erori  ale personajului -Nu cu Dumnezeu te bati ci cu propriile greseli din viata .

Nu exista rascumparare, este iar  o inventie catolica,

Dumnezeu nu raspunde la provocari ,fiind IUBIRE ,  EL iarta mereu  ca un Parinte si ne ajuta sa ne ridicam din orice necaz de fiecare data.

Mi-ar fi placut  sincer ca Emilia sa evolueze devenind  o femeie credincioasa .Nu sa se lupte cu preotii .

Astept  de aceea cu mare interes capitolele urmatoare , pentru a intelege ca reflectiile ei au fost la manie, de moment 

Providenta divina nu include destinul,

Am postat cateva lucrari pe site , din lucrarea   ampla  teologica  din 2008 si dupa aceea ,condusa de cel mai mare teolog in viata dupa Pr. Profesor cu viata de sfintenie Dumitru Staniloae  si un mare om de cultura , E vorba de Parintele Profesor George Remete, 

Ca sa existe destin, ar insemna ca DUMNEZEU  care ne-a creat din  iubire si este IUBIRE  ar fi cinic. Singurul destin al omului este spre mantuire in viata pe care o avem.Intuitia bate ratiunea .

Emilia  din ce rezulta inca  din primele noua capitole nu s-a dezbarat de eu, de sine, de mandrie.

Actiunile sale se bat cap in cap  deocamdata cu declaratiile sale; Ce sa cred . 

Pe de alta parte Legea de baza a universului cea a atractiei universale descoperita de Newton este Legea Iubirii universale . Iubirea nu poate fi cuantificata, nici rationalizata asa cum vrea mecanica cuantica eronat  .

Mi-a placut  mult stilul cartii Dumneavoastra , cum manuiti dialogurile, naratiunea, dinamismul  .

Romanul este dens, se refera la anii grei  de comunism in care am trait cu totii, cu multe evenimente  .

FOARTE INTERESANT 


moderator
Comentariu publicat de CIOBOTARIU MARIA pe Iunie 25, 2020 la 8:56pm

Lecturat cu interes! Felicitări!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->