Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

 Aceiaşi ţânţari nemiloşi, pentru care nici un fel de sită nu este destul de deasă, îşi fac de cap, trezindu-l pe Marcu din moţăit la primele unde de lumină. Somnul, care trebuia să fie adânc şi odihnitor nici că-şi împlinise menirea decât parţial. Munteanul se mângâie la gândul că va scăpa într-o zi şi speră că nu-l vor dărâma câteva zile cu mai puţin somn. Poate că la mare, unde nu-şi aminteşte să fie ţânţari, va recupera. În ce priveşte arşiţa zilei, răcoarea mării şi briza o vor face mai uşor de suportat şi chiar plăcută.

Când sună deşteptătorul, Marcu se află în acelaşi loc şi în aceiaşi poziţie ca în dimineaţa trecută, stând în curte pe un taburet şi aplecat cu coatele pe genunchi. Parcă nici nu a trecut o zi şi îi este destul de greu să admită asta.

Lică, apărut în prag:

- Pun pariu că iar ai avut război cu ţânţarii!

- Un război pierdut. Ţânţarii pe care-i găzduieşti cu generozitate în bătătura ta sunt de admirat. Putem învăţa de la ei ce înseamnă perseverenţa şi productivitatea. Ce nu-mi place e că m-au găsit tocmai pe mine de fraier. Toate zonele corpului neacoperite de cearşaf au devenit câmp de exploatare sanguină.

Cu mintea odihnită şi predispus a emite judecăţi de valoare izvorâte din amintirile din şcoală sau din experienţa proprie, Lică îşi închipuie că-l ajută:

- Aşa-i construită lumea asta! Ştii… lanţul trofic… fiecare verigă e legată de cel puţin altele două… consumatori şi consumaţi…

Cel torturat prinde ideea:

- Din acest punct de vedere, ţânţarii sunt mari consumatori şi ai naibii de mulţi şi eficienţi. Ce te faci cu verigile de la capete?

- Ei şi tu! Doar nu vrei să-ţi rezolvi dilemele cu ajutorul ţânţarilor!

- Naa! Contribui şi eu la exerciţiile tale de gândire. Şi noi suntem nişte verigi din lanţ.

- Dar nu ştim poziţia!

- Undeva pe-acolo, dar mult mai interesante mi se par capetele...

- !? Lică ridică din sprâncene aşteptând continuarea.

- După capul meu, mai mult sau mai puţin sec, prima verigă trebuie să fie o sursă inepuizabilă de ceva: energie, materie, spirit… nu ştiu, iar ultima, un consumator unic, dar prin intermediari.

- Bun! Nu văd problema!

- Problema e că acest beneficiar unic are burta prea mare şi mulţimea celorlalte verigi nu reuşeşte s-o umple.

Lică se vrea şi el cunoscător:

- Mai ales că şi celelalte verigi au burtă!

- Vezi că ştii? Conform legilor naturii aşa ceva nu se poate, capetele lanţu­lui trebuiesc legate.

- Dumnezeu dă şi, probabil, ia, închizând astfel lanţul.

- Ăsta-i un principiu teologic şi nu sunt de acord cu el. Dacă îl admitem, vine în contradicţie cu alte principii, tot teologice…

- Mă tem că mă pierzi, e prea mult pentru mine, dar spune.

- Oamenii se nasc egali în faţa Creatorului şi la fel de iubiţi. În acest caz, nu găsesc criteriile care duc la diferenţierea oamenilor decât luând în considerare concepte materialiste.

- Mda! face Lică nu prea lămurit. Amestecă-le sau lasă-i pe alţii s-o facă. Îţi frămânţi mintea cu chestiuni neprofitabile, deformaţie păguboasă. Până să găseşti răspunsuri, te trezeşti mort. Hai să facem ce putem cât suntem încă vii, să mâncăm, de exemplu.

- Toată lumea abandonează temele astea şi nu e bine.

- Ţi se pare sau poate că eşti tu prea deştept. Mai degrabă, chestiunea e atât de complicată, încât a renunţa e mult mai comod. Nu înţeleg de ce îţi baţi capul!

- Păi, eu nu pot face nimic dacă nu înţeleg ceea ce am de facut. E ca şi cum aş încerca să citesc pe întuneric sau să merg pe bicicletă cu ochii închişi,

- Uneori trebuie să mergi pe întuneric, bâjbâind cu mâinile şi cu vârful picioarelor.

- M-am lămurit şi cu tine! Află că nu vreau să merg pe întuneric şi nici să calc în gropile în care au călcat alţii înaintea mea. Eu vreau gropile mele, iar dacă e să am regrete, măcar să nu fie din cauza lenei în gândire.

- Mai bine spune că nu vrei să dai de dracu’ precum alţi înaintaşi.

- Ai început să pipăi adevărul.

- Atunci, poţi să înveţi şi de la mine.

- Abia aştept!

- Nu acum, că n-avem material experimental, dar aşteaptă numai şi-ai să vezi, chiar azi.

După jumătate de oră poarta se închide în urma lor. Cei din casă nu s-au trezit nici măcar la zgomotul motorului amba­lat. Marcu:

- Nu trebuia să-ţi anunţi plecarea?

- De ce? Mia ştie de ieri că plecăm şi, să-ţi mai spun ceva, nevastă-mea face urât de tot dacă-i trezită din somn neprogramată.

- Cunosc specimenul! Auzi, Lică, tu, ca şofer, eşti consemnat, dar eu ce vină am?

- Da, eşti total nevinovat, săracu’! Trebuie să bag nişte benzină, găsim acolo materialul de care ai nevoie.

- Da’ tu n-o să suferi?

- Ca un câine maidanez, da’ mi-oi găsi alinare când ajungem la destina­ţie.

- Eşti demn de toată lauda… sau mila!

După ce fac o haltă pentru ca Marcu să-şi cumpere papuci, poposesc la benzinărie pentru a se aproviziona cu lichidele de care au nevoie şi se aştern la drum. Cu ceva noroc, pot ajunge până la prânz.

Brăila apare repede şi trec prin ea spre bac, fără să piardă timp contemplând-o. În schimb, bacul îi lasă în aşteptare, exact de ce se temeau. Marcu foloseşte prilejul pentru a se delecta cu o bere în timp ce priveşte cu interes coloana de maşini din faţă, iar pe Lică il amăgeşte cu „sănătosul” suc de portocală artificială, îndulcit şi mai “sănătos” cu aspartam de import.

- Măcar nu eşti în pericol de a face o criză diabetică, îl consolează Marcu.

- Cine ţi-a spus că sunt diabetic?

- Nimeni! Mă gândeam că-i bine, totuşi, să fii prevăzător, nu se ştie niciodată. Hai noroc!

- Lasă aiurelile şi dă-te jos. Trebuie să urcăm pe bac şi n-avem voie în maşină. Du-te şi ia bilete până îmi vine rândul.

Se regăsesc pe bac, contemplând apa gălbuie a Dunării albastre. Marcu priveşte hipnotizat cantitatea imensă de apă ce se scurge în jurul lui. Torcând uniform, motorul îm­pinge încet, dar sigur, platforma plutitoare, apropiind-o de celălalt mal. Cele două braţe ale fluviului care se întâlnesc aici, îi crează lui Marcu sentimentul de umilinţă. Se simte mic şi neimportant într-un univers mult prea mare şi care nu depinde de el în nici un fel, doar există. Îşi închipuie acest loc fără el şi îl vede la fel, neschimbat, nepăsător, cu oameni trăind, iar el... nicăieri. Îl doare.

Lică îi respectă un timp starea de spirit, dar când bacul începe manevrele de acostare, răbdarea lui ia sfârşit:

- Ce-i cu tine, omule, eşti în criză de malancolie? Ai o faţă de sinucigaş. Sper că nu eşti băntuit de gânduri sinistre!

- Nu, Lică. Totdeauna există lucruri mai bune de făcut decât să-ţi pui ştreangul de gât. Pur şi simplu mă întrebam cum ar arăta lumea fără mine.

- M-am prostit şi eu de câteva ori, dar, dezamăgit de răspun­sul găsit, am renunţat. În schimb, mi-am dat seama cât de fraieri sunt cei ce renunţă la prezenta existenţă în speranţa alteia despre care nimeni nu ştie nimic.

- Da, mă, da’ nu-i deloc plăcut să ştii că lumii nu-i pasă şi că va continua să existe şi fără tine. Suntem nimeni, bă!

- Eu cred în prezent şi acţionez în consecinţă. Sunt profund convins că exist numai în prezent şi vreau să-1 trăiesc. Viitorul îl vor trăi alţii după cum îi duce bibilica, Mai vrei ceva?

- Dar ai copii, omule!

- Fac tot ce pot pentru ei! Uneori, chiar prea mult!

- Ai tendinţe egoiste?

- Ţi se pare! Nu sunt un sfânt şi nici nu-mi propun să devin. Nici martir! Pur şi simplu vreau să vieţuiesc!

- Toţi vrem, numai că, tocmai ăsta-i lucrul cel mai greu. Cum să faci să trăieşti aşa cum vrei şi cum trebuie?

- Mă străduiesc să nu fiu un animal bazat numai pe instinctul de conservare, hibernând cea mai mare parte a timpului.

Lică e destul de deştept pentru condiţia lui şi Marcu nu mai ştie ce să spună. Evită:

- Muritorule, ne-am luat cu vorba! Fugi la maşină, trebuie să ridicăm ancora!

 ***

În drum spre Măcin sunt întârziaţi de o porţiune de drum acoperită de ape. Ploile scurte, dar foarte bogate, au umflat bălţile, care, neavând scurgere, au înecat împrejurimile. Urmând maşinile mai mari din faţă, ies din zona acvatică fără necazuri şi îşi continuă drumul. Interesul lor nu motivează nici o oprire.

Peisajul vechilor munţi, cu izul lor antic, îi determină la o perioadă de tăcere contemplativă. Deşi obişnuit cu munţii, Marcu e bântuit de altfel de senzaţii decât cele pe care le cunoştea, iar Lică, obişnuit cu uscăciunea şi praful şesurilor, pare impresionat de cantitatea de verde din jur, îi place şi-1 învese­leşte. Pentru a-şi bucura sufletul şi umple plămânii cu aer proaspăt, opresc, totuşi, la popasul din pădure.

- Păcat că nu pot bea şi eu o bere! Îmi închipui ce bună trebuie să fie într-un asemenea decor.

- Te-am invitat de atâtea ori să faci un concediu la noi. Aţi fost întotdeauna mai mult în trecere, grăbiţi de nu ştiu ce treburi importante. Acum ai ocazia să-ţi dai seama ce ai pierdut.

- Să fiu al naibii dacă nu o fac anul ăsta! Găsesc eu o cale prin care să-mi permit măcar o săptămână liberă. Nu m-a câştigat nimeni la belciuge...

- Iar banii nu aduc fericirea! Nu vrei o gură de bere?

- Nici gând! M-a prăjit poliţia de două ori din cauză de bere. Am învăţat lecţia. Hai s-o luăm din loc. Poţi savura pişvaserul şi în maşină.

- Ce urât vorbeşti despre acest produs alimentar! Când îl bei tu nu e piş…

- Nu-i nici o plăcere să vezi cum se destrăbălează alţii în maşina ta, în timp ce tu eşti obligat să priveşti. Curată tortură.

- Şi ce-ai vrea? Eu sunt un turist de plăcere sau de nevoie, mă rog, de orice vrei, nu fac altceva decât să te însoţesc, pe când tu ai treburi cât se poate de serioase. Care ar fi acelea, dacă nu-i cu supărare?

- Nu cine ştie ce. Buticul meu nu merge grozav. Vânzările sunt slabe, mărfurile scumpe, concurenţa mare…

- În concluzie, nu ies banii! Ce cauţi la Constanţa?

- Caut marfă mai ieftină, în general, şi mai căutată. Mă gândesc şi sper că în port se pot face achiziţii mult mai convenabile.

- Ţigări, cafea, boarfe turceşti, chinezeşti? Crezi că ai acces în port?

- Nu ştiu. Mă gândeam la ceva mai serios: aur, bijuterii.

- Ce dracu’, mă, doar nu aduc ăştia vapoare cu aur şi bijuterii?

- Habar n-ai ce învârteli fac oamenii de pe-aici! Oricum, nu pierd mai mult decât neâncercând.

- Cauţi afaceri necurate, bag seamă!

- Nu, dragule! Caut ceva avantajos prin depozite, pe la comer­cianţi, afacerişti, importatori, ce-or fi ei. Caut surse, intermediarii te jumulesc.

- Nu te supăra, dar eu nu văd soluţia într-un comerţ de acest tip. Practic, iei cu o mâna, adaugi transportul şi celelalte, după care dai cu cealaltă mână la un preţ care face marfa greu vandabilă. Tot acolo ajungi. Care-i şmecheria?

- Nici o şmecherie! Aşa-i cum spui, dar câstig partea interme­diarului.

- Îmi pare rău, dar nu văd nici un viitor în afacerea ta. Dacă nu ai ceva productiv, ceva prin care să adaugi nişte manoperă, profitul va fi minim, nesigur şi variabil în limite mult prea mari.

- Parcă spuneai că nu te pricepi!

- Aşa-i! Sunt în curs de şcolarizare, dar ce ţi-am spus ştie oricine. Eu caut altceva, de-aia bat drumurile. Pigulesc tot ce pot.

- Poate că ai dreptate, dar pe mine atât mă duce capul şi atât pot din punct de vedere financiar.

- Te înţeleg mai bine decât crezi.

Din acest moment, în afara unor întreruperi sporadice şi nesemnificative, tăcerea devine stăpână până la Constanţa. Bărbaţii îşi mestecă tăcuţi gândurile şi ideile, căutând ieşiri valabile din acest talmeş-balmeş de posibilităţi, care se dovedesc mai mult teo­rii frumos colorate decât realităţi.

Marcu se trezeşte spunând:

- Şi un câine îşi prinde coada dacă insistă. Ce-ar trebui să facem noi?

- Să te învîrţi în jurul cozii, după cum ai cuvântat. Şi eu mă învârt, încă, dar ceva smocuri tot am apucat.

Nepăsătoare la simţirile omeneşti, maşina înghite constant kilometri din preeria dobrogeană în timp ce asfaltul încins unduieşte aerul de desupra lui. Şoseaua este aproa­pe pustie, rareori se vede ceva mişcându-se pe drum, iar pe câmpuri nici atât. Peisajul încremenit şi monoton pare a se prăji la soare hotărât să-şi piardă orice vlagă. Mişcarea dătătoare de forţă şi încredere este absentă. Spaţiul este dominat de neclintire şi cei doi simt o apăsare demobilizatoare.

Lică, stresat şi de volan, se arată primul descurajat:

- Presimt că n-am să fac nici un rahat pe-aici! Mai că îmi vine să fac stânga’mprejur!

- Nu fi aşa prăpăstios! Încă puţin şi suntem în oraş. Ar fi păcat să ne întoarcem fără să aruncăm o privire în vălmăjeala de-acolo.

- Facă-se voia ta!

Dacia lor intră în oraş prin Tomis Nord. În centru găsesc cu greu un loc în care să poată lăsa maşina pentru cât timp ei vor colinda prin oraş “per pedes!.

După trei ore de prospectare amănunţită, Lică îşi declară ne­mulţumirea:

- Nici o scofală! Până acum nimic nou, nimic concret. Ca la noi. Pierdere de vreme!

- Păi, tu vrei să rezolvi plimbându-te aiurea? Trebuie să iei contact cu localnicii.

- Nu-mi pun mare nădejde nici în localnici, da’ vom merge la cineva, undeva pe faleză. Cunosc acolo o familie de machedoni, dar ăştia au atâta sânge de şmecher în ei, încât, nu ştii niciodată dacă faci o afacere cinstită sau eşti fraierit cu mare fineţe.

- Mă declari asociat şi poate, amândoi, vom fi mai puţin vul­nerabili. Tu negociezi şi eu stau pe post de observator. Dacă simt ceva suspect, te trag de mânecă şi ne roim sub un motiv oarecare.

Revin la maşină şi se înscriu pe bulevardul spre Mamaia. Cam la jumătatea drumului cotesc pe o străduţă laterală ce duce spre faleză. Opresc în faţa unei case în construcţie, dar de intrat intră alături, la o casă veche, fără etaj. În curte, o viţă de vie agăţătoare umbreşte o masă cu bănci de lemn împrejur, unde, un om cărunt şi un mustăcios cu ochii sticloşi schimbă replici sarcastice în faţa unui joc de table. Zărindu-i pe cei doi, mustăciosul se ridică şi exclamă într-un exces de veselie:

- Lume, lume, ia te uită cine vine la noi! Să măturăm hornul! Domnul Lică, patronul! Poftiţi, poftiţi! Luaţi un loc aici la umbră! Pe domnul, din nefericire, nu-1 conosc!

- E cumnatul meu, Marcu, suntem asociaţi şi colindăm împreună.

- Foarte bine, foarte frumos! Bănuiesc o vizită de afaceri, nu de plăcere.

- Şi de afaceri, dar mai degrabă de tatonare.

- Cu ce te putem ajuta noi?

- Cu destule, având în vedere că sunteţi afacerişti dintotdeauna şi cu practică în vremuri nu de mult trecute…

- N-o fi chiar aşa, dar, mă rog, dacă vă putem fi de folos, cu cea mai mare plăcere!

- Bineînţeles că puteţi! Dacă voi nu sunteţi interesaţi, poate ştiţi pe altii.

Perspectiva unor afaceri noi îl face pe om să devină foarte atent şi grăbit:

- Să auzim, despre ce este vorba?

- Ne interesează nişte mărfuri mai ieftine decât se găsesc în depozitele en-gross. Ceva direct de la sursă.

- Din astea nu prea sunt. Dacă aranjăm noi ceva, deja devin mai scumpe, pentru că şi noi trebuie să avem un profit.

Lică ştie cu cine are de-a face, dar nici el nu-i de azi în branşă:

- Absolut! Problema-i că nu putem plăti înainte toată marfa şi trebuie să facem o înţelegere. Eu aş vrea să fac afacerea numai cu voi, fără să mă intereseze ce şi cum faceţi. Semnăm nişte hârtii şi restul ne priveşte individual. Fiecare să răspundă de ceea ce face.

- Am înţeles, ţi-e frică de ilegalităţi! Fii sigur că nici nouă nu ne plac. Cam ce sumă te interesează acum?

- Nu prea mare. Marfă cât să pot duce cu maşina fără supraîncărcare. Pe urmă… mai vedem.

- Bine! Până diseară îţi fac o listă din care să-ţi alegi ce te interesează şi mâine dimineaţă le poţi ridica.

- Ar fi grozav!

- Aveţi unde dormi? întreabă din politeţe.

- Cred că o jumătate de noapte o putem face în maşină. Până atunci ne învârtim prin zonă.

- Să fim serioşi! O noapte puteţi rămâne la noi, atâta loc se găseşte. Bănuiesc, desigur, că nu vreţi să mergeţi cu maşina!

- Nu! Dacă nu încurcă, o lăsăm aici. Mergem pe faleză, mai bem o bere, poate mergem şi la Mamaia...

- Cum vreţi! Treaba fiind lămurită s-o luăm din loc. Banii trebuiesc munciţi!

Gazda intră în casă pentru câteva telefoane, iar cei doi îşi iau tălpăşiţa cotind spre faleza aflată în apropiere. Nu prea încrezător în discuţia la care asistase, Marcu îşi exprimă îndoiala:

- Asta vrei tu să mă înveţi? Nu ţi se pare că înţelegerea s-a făcut prea repede şi prea uşor? Eşti sigur că poţi avea încredere într-o discuţie simplă, de jumătate de oră?

- Ce-ai fi vrut mai mult? E om serios. Ne cunoaştem de câţiva ani şi, în parte, ştiu ce învârteli face. Dacă nu-mi convine ceva, renunţ, dar nu cred să fie cazul.

- Dacă miroase urât?

- Dacă miroase, renunţ, ţi-am spus!

Drumul spre centru merge parţial de-a lungul falezei, oferindu-le priveliştea imensei întinderi de apă. Absenţa brizei le înfăţişează o mare liniştită, aproape oglindă, pătată cu nuanţe de verde, maroniu, negru şi, bineânţeles, albastru. Marcu are prilejul să observe modificările falezei şi a plajei din această zonă, pe care o cunoştea foarte bine din anii lui de tinereţe. Plaja neamenajată de altădată, preferată de localnici, arată jalnic acum. E îngustă, plină de scoici şi puţin populată cu amatori de soare şi apă. O mare porţiune este îndiguită cu blocuri masive de piatră, sigur, împotriva eroziunii. Se opresc să privească.

Marcu îşi aminteşte:

- Când am adus-o pe nevastă-mea prima dată la mare şi a vâzut-o de la înălţimea falezei, a cuprins-o ameţeala. Avea impresia că se mişcă pământul sub picioarele ei şi îi venea să vomite. S-a obişnuit abia pa plajă, unde câmpul vizual e mai mic, dar în apă nu s-a băgat niciodată mai mult de genunchi.

Lică zâmbeşte:

- Probabil era gravidă!

- Nici o gravidă! Ameţea pur şi simplu, iar în apă îi era frică să intre. Oricât am încercat s-o lămuresc, n-am reuşit. Parcă nu crescuse pe malurile Dunării, ci în vârful muntelui.

Prea puţin impresionat de măreţia mării, Lică porneşte înainte, având în minte o ţintă bine definită:

- Îmi cere sufletul o bere şi ceva de mâncare. Ţie nu?

- Să zicem! Undeva pe aici trebuie să fie o terasă.

Pierd ceva timp până să iasă la liman şi să descopere terasa cu pricina. Îşi fac plinul cu nişte mici foarte mici şi cu ceva bere la sticlă, totul la preţuri prohibitive. După ce boala de care suferea Lică a fost tratată, îşi dau seama că nu ştiu cum să-şi omoare timpul, până în seară e vreme lungă pentru cei fără ocupaţie.

- Să mergea la Mamaia, mai căscăm ochii şi pe-acolo, propune Marcu.

- Vax!  N~am venit aici ca turist!

- Atunci!? Ai o propunere mai bună?

- Am putea merge în port.

- Ştii bine că nu se poate intra oricum acolo.

- Ştiu şi nu-mi place deloc. Aş fi vrut să-mi fac o idee despre ce învârteli se fac acolo.

- Visezi! N-ai nici o şansă! Cine dracu’ crezi că ar sta la taclale cu tine, un necunoscut mult prea curios. Aici e nevoie de ceva mai mult decât poate face un muritor de rând,

- Ai cea mai mare dreptate! Oricum, ceva am aranjat. N-am venit aici cu intenţia de a fuce rahatul praf. Încerc marea cu degetul şi dacă omul meu e bun la mână, poate fi o treabă de viitor.

- Hai, totuşi, la Mamaia. Măcar ne spălăm ochii cu nişte gagici în costume de baie.

Vizualizări: 90

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Gabriela Mimi Boroianu pe Noiembrie 24, 2016 la 2:48am

Taifasul pe noiembrie!


ACTIV
Comentariu publicat de Cepeha I. Mihai pe Noiembrie 3, 2016 la 1:49pm

Serios!


ACTIV
Comentariu publicat de Mihail Toma pe Noiembrie 3, 2016 la 1:05pm

Da, Da! În scop de studiu!!! He!


ACTIV
Comentariu publicat de Cepeha I. Mihai pe Noiembrie 2, 2016 la 11:36am

Fragment în scop de studiu.

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->