Zile de naştere

Cartierul a îmbătrânit urât.

Cei tineri şi în putere şi-au luat lumea-n cap. Casele sunt aproape pustii. Au rămas numai bătrânii să aibă grijă de ele şi de cei câţiva copii de şcoală care mai înveselesc uliţele în zilele nu prea reci şi fără ploaie.

Mai e şi Milu ţăcănitu’ pe care nu l-a vrut strinătatea. Acum e singur şi când nu se ceartă cu puştii de pe drum, cum că fac prea mare gălăgie, face poze la nesfârşit cu un aparat antic şi sigur fără film. Chipurile, vrea să le trimită la guvern. Pentru ce? Numai el ştie. Toată lumea îl consideră puţin plecat de-acasă, dar fiindcă e paşnic, nimeni nu se leagă de el.

Ceva mai la vale stă Dudu, un zdrahon de 35 de ani, care, dacă n-ar fi leneş peste măsură, ar putea câştiga ceva bani ajutându-i măcar pe cei bătrâni la tăiat lemne sau la curăţat bălăriile ce au invadat nu numai grădinile ci şi bătătura. Dar nu, e prea greu pentru el. Îmbrăcat ca vai de lume, având în picioare nişte cisme de cauciuc lungi pănâ la genunchi şi mirosind ca un cal după cursă, dumnealui preferă să bată drumurile şi să ispitească pe unde mai poate ciordi câte ceva, un pantalon sau o cămaşă din cele puse la uscat pe sârmele din curţi. Ce face cu ele? Naiba ştie, că de vândut, n-are unde, nu le cumpără nimeni, cele de prin bazare fiind mai ieftine şi mai bune. Poliţia îl vizitează des, dar degeaba. Unii spun că ar fi informator şi de-aia e protejat.

 Lângă casa lui Dudu stă Benet, adventistul. Cât e ziua de lungă e călare pe banca din faţa curţii şi aşteaptă poştaşul să-i aducă pensia, eveniment care, normal, se întâmplă doar o dată pe lună. Pe el nu-l deranjează asta, doar soarele care ajunge să-l bată în cap îl face să-şi mute dosul pe banca de vizavi, intrată în umbră de pe la amiază.   

În fiecare dimineaţă, cu noaptea în cap, sus, la ultima casă, nea Nae Măturoi, aproape 80 de ani, lustruieşte praful depus peste noapte în faţa porţii. E un om harnic şi apreciat de vecini. Pe la nouă îşi ia căruţul şi pleacă la piaţă. Nu are bani să cumpere nimic, dar vine cu teleguţa plină de legume şi zarzavaturi pe care precupeţii le aruncă la tomberon, fiind parţial stricate sau veştejite. Spre ora 12 apare în capul străzi abia târâind recolta din acea zi. Benet îl vede, dar nu se osteneşte să-l ajute, îl doare spatele. Până pe înserat, Nae şi soaţa lui aleg şi curăţă tot ce-i bun şi le pun la borcane pentru iarnă.

Saveta nu mai are pe nimeni, nici acasă nici altundeva. Are aproape 58 de ani. A muncit în fabrică până când s-a desfiinţat şi fiindcă nu are anii de pensie, acum e muritoare de foame. Vara se descurcă, merge la pădure, adună ce poate şi le vinde în piaţă, dar iarna rabdă de foame şi de fig. Mai reuşeşte să adune câte o sarcină de crengi din pădure, dar e departe şi abia le târâie până acasă. Asta când nu e bolnavă şi e mai tot timpul. E cea  mai năpăstuită dintre toţi. Noroc de cele trei cimitire din apropiere şi desele înmormântări din ultima vreme de pe urma cărora se alege cu pomeni mai în fiecare sâmbătă şi de sărbători.

Colea, 40 de ani, e boschetar. A avut casă, dar au vândut-o părinţii şi i-au lăsat pe drumuri, pe el şi fratele său care, mai norocos, a găsit o vădană de care s-a lipit şi a plecat şi el în celălalt capăt al oraşului. Colea n-are nici o meserie şi munceşte pe la tărani pentru o masă caldă şi două ţigări. Doarme într-un adăpost ţărănesc pe munte. Nu se plânge. Când e întrebat ce mai face, dă din mâini şi tace.

Titel trânjosu’, izmene câcate, are tot timpul trei porci, pe trei grupe, ca la grădiniţă, cel mai mare urmând a fi sacrificat la prima sărbătoare şi drămuit până la următoarea, când vine rândul celui mijlociu şi tot aşa. Nici el nu are pensie, încă. Pentru a-şi hrăni animalele colindă spitalele şi căminele de copii de unde se întoarce cu resturi de mâncare în bidoane de diverse mărimi aranjate pe categorii în căruţul împrumutat de la Nae. Vara taie cu secera iarba de pe marginea drumului sau de pe malul râului, contribuind, astfel, la ecologizarea zonei.

Miercuri, 8 noiembrie, 1,30 pm, ora la care apare poştaşul. Fiind sărbătoare, mai toată lumea iese la poartă. Doamna Tuţa zmulge din poartă un plic şi-l desface. Imediat îşi pune mâinile în cap şi strigă peste drum:

- Cât ţi-a venit lumina, Aurica?

- Destul.

- Mama lor de hoţi! Ard un bec două ore şi mă taxează ca pe nocturna de pe stadion. Mă duc la ei să mă războiesc. Ce, eu sunt fabrică de bani?

- Du-te unde vrei, că tot nu te bagă nimeni în seamă. Ştii ce-ţi vor spune?

- Ce?

„- Mulţumesc frumos că ne-aţi contactat. Firma noastră se străduieşte să vă ofere cele mai bune servicii. Solicitarea dumneavoatră va fi analizată şi vă vom comunica. Dacă mai aveţi ceva de spus...” Iar tu, fermecată de amabilitatea acelei fătuci, ai să zici:

- Nu mai am nimic.

Iar ea:

„- Atunci, vă doresc o zi bună! La revedere!”

- La revedere, pe mă-sa! strigă Tuţa revoltată.

Aurica o domoleşte:

- Stai cuminte, femeie! Orice ai face, trebuie să plăteşti.

- Da tu de unde ştii?

- Iaca, am făcut şi eu ceea ce vrei să faci şi tu acum.

Tanti Tuţa a fost maistru strungar în fabrică şi nu şi-a uitat deprinderile.

Zice:  

- Ăştia ne prelucrează prin aşchiere, felii subţiri şi dese, mama lor! Sper să le sară un şpan în ochi şi să-i ia dracu’!

Afară a început ploaia. Ploaie rece. Iarna e pe drum. Cine n-are lemne, e vai de mama lui. Câţiva dintre vecinii mai deştepţi s-au asociat şi se încălzesc în comun, când la unul când la altul. Ce-i mai fuduli rabdă de frig sub plapume.

Toţi ar vrea să protesteze, dar nu-i mai ţin puterile şi nici nu ştiu pe cine să ia de gât. Toată speranţa lor e în cei tineri, dar unde sunt ei? 

*

Vizualizări: 92

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Pop Dorina pe Noiembrie 15, 2017 la 10:18pm

O proză ruptă din real, care „curge” bine. Felicitări!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->