Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

Ilie urcă alene spre casă tot salutând în dreapta şi-n stânga pe cei ieşiţi prin curţi cu treburi.

Veşnic pe banca lui, Benet învârte între degete o proteză dentară. Buzele îi sunt uşor umflate şi un firicel de sânge i se prelinge pe barbă.

- Ce faci, omule? Aici ţi-ai găsit să-ţi cureţi dinţii? îl abordează Ilie. Da’ ce ai la gură?

- Ce am?

- Ai căzut sau ce?

- N-am căzut nimic. Îl ştii pe Metea care stă pe undeva pe lângă cimitire? E paznic la market de ceva timp...

- Îl ştiu, dă-l încolo, că-i prost!

- Da’ ce prost!

- A dat de ceva bani şi n-a găsit altceva de făcut decât să-şi cumpere o rablă de motocicletă.

- Asta n-ar fi nimic. Ştii că n-are permis?

- Ştiu, de-aia umblă numai noaptea.

- Ei, acum se vântură şi ziua şi sperie copiii. M-am dus şi-am strigat la el să meargă unde nu sunt copii.

- Corect!

- Nici un corect. A oprit troaca lângă mine şi mi-a tras un pumn în gură, de faţă cu toţi copiii, apoi a şters-o râzând. Uite, mi-a spart placa!

- Ce-ai de gând să faci? Nu te duci la poliţie?  

- La poliţie? La ce bun? Mă duc la dentist să-mi dreagă lucrarea.

- Treaba ta, da’ eu nu l-aş ierta! îi zice Ilie în timp ce se ridică să-şi vadă de drum.

- Roata se învârte, Ilie, şi înaite şi înapoi. Are Domnu’ grijă de el!

- Da, Domnu’! mormăie Ilie în barbă.

Şi roata s-a învărtit, iar scepticismul lui Ilie avea să-i dispară chiar în acea seară când o ambulanţă îl va ridica pe motociclist, după ce motorul, cu sau fără ajutorul Domnului, îl va pedepsi rupându-i un picior.

În poarta lui Ilie, o maşină.

Se-nvârte pe lângă ea, îşi aruncă ochii şi prin interior, dar maşina nu reuşeşte să-i spună nimic.

În curte, la masă, nevastă-sa cu faţa şi o femeie pe care, deşi e cu spatele, o recunoaşte. E fiică-sa. Demult nu a mai fost pe acasă la părinţi. Maică-sa o suna din când în când şi-i tot spunea:

-  Mai treci, măi fată, pe la noi! Azi-mâine ne prăpădim şi tu nimic.

Fata se simţea din ce în ce mai vinovată. Mereu găsea câte o scuză. E adevărat că-i foarte ocupată, dar şi maică-sa are dreptate. Azi i-a promis că sigur îi vizitează şi s-a ţinut de cuvânt. Pe ai ei, soţul şi băieţelul, i-a expediat la socri, nu de altceva, dar ştia că soţului nu-i place cartierul în care a crescut ea. Normal ar trebui să se supere şi să-l întrebe:

- De ce m-ai luat, omule, dacă nu-ţi place de unde vin?

A renunţat, bănuind un răspuns de felul:

- Pentru că eşti frumoasă şi deşteaptă!

- Aş! i-ar fi răspuns, iar el ar fi râs.

Şi iat-o acum în cartierul vechi. la ai ei. Stă liniştită la masa din curte, la o cafea. Mama nu o întreabă nimic. La fel şi Ilie. Se aşează şi el alături şi amândoi doar o privesc.

„Oare să fie mulţumiţi doar cu atât? gândeşte fata. Nimic despre viaţa mea, despre familia mea?”

Se pare că da, aşa că întreabă ea:

- Voi?

- Bine! o lămureşte sec mama.

- Deocamdată! adaugă tata.

Şi tot aşa, se privesc şi tac până când prin faţa porţi trece Pică, zis „cel fără călcâie”, un bărbat cu un copil în braţe şi cu altul de mână.

O vede:

- Ce faci, Dana? Ţi s-a făcut dor de noi?

Întrebarea o cam jenează, sună a reproş, dar Pică e un om blând. E atât de cumsecade, încât merge numai pe vărfuri, ca şi cum s-ar teme să nu deranjeze vreo piatră de la locul ei.

Îi răspunde şi ea ca un om educat:

- Mi s-a făcut dor. Da’ tu, unde te duci cu prichindeii tăi?

- Păi, nevastă-mea e iarăşi în pat, tot aşa cum o ştii. Pe copii îi duc până la Demostene, să le iau câte o acadea.

Nevastă-sa e alcoolică fără leac şi mai calcă şi în străchini, iar el nici nu se gândeşte să o lase. De dragul copiilor o suportă aşa cum e, fără ca măcar să-i dea o palmă, motiv pentru care Dana nu insistă în a cere amănunte.

Le spune părinţilor:

- Merg şi eu până la Demostene, vreau s-o văd pe tanti Constanţa.

- Du-te, dragă, du-te! îi zice mama. Are să se bucure să te vadă.

Tanti Constanţa e croitoreasa cartierului. Dana ţine minte cum Tanti i-a făcut o rochie, pentru o serbare la şcoală, de au rămas cu gura căscată şi învăţătorii. Demostene e soţul ei, un fost boxer rămas orb în urma pumnilor încasaţi. Până şi nasul îi este aşa de turtit încât pare lipit de faţă şi abia de-i susţine ochelarii negri de sub frunte. Ca să nu fie total inutil pentru ai lui, Demostene şi-a construit un chioşc în curte de unde vinde seminţe şi acadele copiilor din cartier. Nimeni nu ştie cine şi de unde i le procură, el sigur nu le poate face. Copiii mai mari şi cam golănaşi au încercat de mai multe ori să-l fure sau să-l păcălească, dar n-au reuşit niciodată şi numai el ştie cum reuşeşte.

- Pică, lasă-mă pe mine să le iau copiilor bomboane!

- Ia-le, Dana! Eu am să le iau altădată.

Când îi aude vocea, Demostene strigă:

- Constanţa, vin-o tu, să vezi pe cine nu crezi!

- De ce spui aşa, nene Demostene, doar am mai fost pe-aici?

- Şi bine faci, copilă!

Pentru el a rămas copilă, probabil că aşa o ţine minte de pe vremea când încă mai vedea.

- Uite! continuă el. Vica, fata cea frumoasă a lu’ Zenova...

Tanti Constanţa apare în preajmă şi continuă spusele soţului:

- Nu se poate să nu ţi-o aminteşti, Dana, e de vârsta ta.

- Săru’mâna, Tanti! Ba, cum să nu mi-o amintesc? Toată lumea s-a mirat de cea fost în capul ei când şi-a luat un bărbat urât de tot, parcă avea faţă de cal, de nici el nu se putea suporta când se uita în oglindă.

- Ei, bietul a murit, iar ea şi-a părăsit copiii şi a dispărut, nu mai ştie nimeni nimic de ea. Măcar tu nu ne-ai uitat de tot.

- Cum să uit, tanti? Aici am crescut.

- Da, măi fată! Da’, vezi tu, mulţi din cei pe care îi ştii nu mai sunt.

- Am văzut că o parte din cartier a fost demolat.

- S-a găsit un şmecher, chipurile moştenitor...

Dana pricepe cum devin lucrurile, totuşi întreabă:

- Ce s-a întâmplat cu oamenii?

- S-au dus care pe unde au putut. Unii pe la bloc, alţii, cei mai bătrâni, s-au prăpădit.

- Tanti Mima, care mai avea grijă de mine când nu erau ai mei acasă, a plecat şi ea la bloc?

- Mima? Nu ştii ce-a păţit?

- Nu, dar am s-o întreb pe mama.

- Lasă că-ţi spun eu. Când a fost să-i demoleze, Cocu, îl ştii, bărbatul ei, şi-a ciupit beregata cu un cuţit...

- Cum aşa?

- Aşa a crezut el că rezolvă problema, numai că... Mima s-a speriat aşa de tare că a ajuns şi ea la spital, cu infarct.

- Şi Cocu?

- A rămas singur, undeva într-o garsonieră. Poate a şi murit, că pe-aici nu a mai dat.

- Trist, tanti Constanţa, aproape că-mi vine să plâng! Era aşa de frumos cartierul când eram eu mică!

- Aşa ţi-a părut ţie. În realitate, aici a fost întotdeauna o lume pestriţă. Şi-apoi, de ce să-ţi pară rău? Mai devreme sau mai târziu ne curăţăm toţi, chiar şi tu.

Partea de la sfârşit nu-i place deloc Danei. Ea să moară? Nu s-a gândit deloc la varianta asta. Poate că părinţii or să moară, deşi îi e greu să-şi imagineze. Dar ea? I se pare de neconceput.

- Trebuie să plec, Tanti! Mă duc la ai mei, îi spune cuprinsă de un fior de gheaţă la gândul că s-ar putea să nu-i mai vadă. 

La întoarcere, paşii o poartă instinctiv spre biserică. Gânduri peste gânduri îi răvăşesc sufletul aducând-o într-un fel de transă. La intrarea în biserică ia două lumânări şi aprinde una. Când să o aşeze la locul ei, o scapă pe jos.

- Semn rău! îşi zice şi simte că o cuprinde panica.

Se apleacă după ea şi se miră că nu s-a stins. O aprinde preventiv şi pe a doua. În faţa unei icoane dă să-şi facă o cruce, dar are mîinile ocupate. Încearcă să fixeze cele două lumânări în nisipul din tavă şi abia de reuşeşte. Ceva nu e cum trebuie, iar obscuritatea din interior îi sporeşte starea de ireal.

- Asta nu e biserica pe care o ştiu eu, îşi zice.

Într-un perete lateral a apărut o uşă care nu exista înainte. E deschisă. Prin ea se vede un raft cu cărţi şi o siluetă nemişcată aşezată într-o poziţie asemănătoare unei statui a lui Buddha. Păcătoasă obscuritate.

O umbră apare în fâşia de lumină ce pătrunde prin uşa de la intrare deschisă larg.        

Cel intrat i se adresează:

- Ţi-ai amintit că aici ai fost botezată, Dana? Frumos din partea ta!

- Părinte, dumneata eşti? Nu te-am recunoscut în umbrele astea.

- Eu sunt copilă. Ce să-i faci, am îmbătrânit şi m-am stafidit. Semăn cu umbrele.

- Părinte, e cineva în încăperea de alături sau mi se pare mie?

- Nu ţi se pare, e Mielu, poate ţi-l mai aminteşti.

- Sigur că-l ştiu. Dar nu s-a mişcat deloc de când am intrat eu. A surzit cumva?

- Nu dragă. Se căieşte atât de tare că nu-l mai interesează altceva decât cărţile sfinte.

- Aşa mari păcate are?

- Ei! Are, ca toată lumea, dar de când i-a murit nevasta şi copilul crede că el e singurul vinovat.

- Au murit? Cum au murit? Ea era de vârsta mea!

- Aşa cum se moare azi, prosteşte, într-un accident. De atunci, Mielu s-a mutat în biserică. A vândut tot ce avea şi a donat bisericii, cu condiţia să locuiască în ea până la sfârşit. Oamenii l-au înţeles şi i-au construit acea încăpere în care nu se poate intra decât prin interior. Trăieşte din mila comunităţii şi are grijă de lăcaş în schimb. Timpul şi-l petrece între cărţile bisericeşti pe care cred că le ştie mai bine decât mine, când le termină, o ia de la început.

- Sărmanul! O fi având el ceva greu pe suflet.

- Păi, ştie toată lumea de ce se învinuieşte.

- Iaca, părinte, eu nu ştiu#

- O prostie. S-a îmbătat odată cu naşu’ lui şi în drum spre casă n-au găsit alt loc de urinat decât în spatele bisericii şi-apoi s-au lăudar peste tot cu isprava lor.

- Urât!

- Urât, dar nu asta l-a făcut să aibă remuşcări.

- Atunci?

- Spaima i s-a cuibărit în suflet când a murit naşul, tot într-un accident şi mai apoi ai lui. S-a apucat de băut şi spunea peste tot că e blestemat. După un timp a rămas fără slujbă şi a socotit că e timpul să se pocăiască. Acum, uite-l!

- Se poate vorbi cu el?

- Nu prea. Te ascultă, dar nu deschide gura decât pentru a mânca. E mut şi surd la toate din jur.

- Părinte, azi am venit să-i văd pe ai mei şi am mai vorbit cu vecinii, n-am auzit decât lucruri groaznice. Încep să cred că întreg cartierul e blestemat.

- Ce pot să-ţi spun!? Poate că nu e bine să stricăm ce au făcut cei dinaintea noastră. Aşa bun sau rău cum era, era! Uită-te şi tu! Ce-au pus în loc?

- Nimic.

- Când ai o vacă stearpă şi ţii neapărat să o mulgi, până la urmă va curge sânge.

Vizualizări: 70

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Pop Dorina pe Decembrie 2, 2017 la 4:38pm

Recitit cu drag. Felicitări!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->