Zile de naştere

          La un moment dat se satură omul! Obosește. Și cade, și căzând, alunecă într-un neant al său, neștiut și nevăzut de nimeni! Și vrea să plângă, și plânge, până când lacrimile nu mai vor să curgă pe panta obrazului. De ce oare? Pentru că și ele se satură să curgă, frate! Atâta inundație pe față, în timp ce suspinele aproape că te îneacă și îl mai apucă și o tusă - mai ales dacă este fumător înrăit - și tusa începe să urle la suspine și la lacrimi, plină de draci pe ea, și ce crezi? Pentru câteva clipe, plămânii zbiară din rărunchi, făcându-l pe om să uite de necaz, și bat toba ca bunica celor de la Zdob și Zdub, până când înnebunesc, și așa coada aglomerată a lacrimilor desprinse din blestemata oboseală se preschimbă în lacrimi de înec, până când se aerisesc nițel plămânii, după care se usucă și primele lacrimi rămân în suflet, pentru că li s-a pus pe pălărie - na, acum domniile voastre înțelegeți că pălăria de care spun eu nu stă pe cap - dar, mă rog, să continui a vă spune cum e cu oboseala și cu altele din sufletul omului.
          Și cedează omul în fața unei boli, a pierderii vreunei persoane dragi, a pierderii unor bani, a unor certuri, bârfe, etc. Păi, da! Că oricât ar fi unii oameni de puternici, de duri, de nemiloși compuși din aparențele care își întind mereu la soare rufele nesuferite, care se slobod pe gură sau din gesturi vulgare... băi, frate! Poc! Da, poc, trosc! Și neantul, înconjurat de liniștea incoloră, deoarece culorile negre ale gândurilor se îmbracă în mantia tăcerii absolute, soră bună cu cea de lângă morminte, unde, oricât te-ai văicări la mort, el îți zâmbește sau te privește în tăcere dintr-o poză înrămată, acel neant te trage de mânecă, îți spune să te culci în adâncul lui și să dormi, să tot dormi, să nu te mai trezești niciodată! Îl și avertizează că patul nu e atât de confortabil ca cel de acasă, că e mai scorțos și mai nesimțit din fire, că odată ce s-a culcat omul să doarmă pe el, acolo rămâne! Și chemarea ăleia, care umblă numai cu coasa, dar invizibilă la chip, i se strecoară tot mai mult în minte și în suflet, și voința își întinde brațele spre ea, în timp ce omul se simte îmbrățișat cu... răceală și tăcere absolută.
          Dar un gând, un pitic dintr-un colț de gând, băi, frate! Piticul ăla neastâmpărat, ăla care are calitatea sau defectul de-a iubi viața - depinde de cât de întunecată e starea din neant a omului - ăla își mai cheamă vreo doi-trei ortaci mici și neastâmpărați ca și el, și ce crezi, băi, frate? Se urcă toţi în capul omului ca păduchii și se-nmulțesc, băi, frate! Și pătrund cu toții prin efracție, prin scalp și ajung direct în cutia craniană a omului! N-am văzut așa ceva pân' acum!
          Și când să se culce omul pe patul din neant, atunci piticii pornesc o doină de toată jalea și frumusețea! Și-ncep a doini prin creier, că ,,ce se va întâmpla cu mine pe urmă? Unde voi pleca din neantul ăsta și unde voi ajunge? Băi, frate! Cum să adorm eu aici pentru întodeauna? Și cum să mă despart de mine însămi? Cum să mă despart de gândurile și de simțurile mele? Ar însemna să arunc cu ură la picioare toată imaginația mea și s-o sparg ca pe un vas de porțelan, și nici măcar nu știu dacă invizibila aia cu coasa o avea și-o mătură prinsă de haină, ca să măture, că n-am auzit de așa ceva de la nimeni, numai mie îmi trece prin cap c-o mai avea și alte ustensile, nu numai coasă! Băi, frate! Dacă adorm pe patul din neant, voi mai fi sau nu în altă parte? Acea altă parte mai există, așa ca credința mea că Dumnezeu este cea mai mare Putere Divină din Univers? Băi, frate! Habar n-am ce să cred! Că fac tot posibilul ca să rămân cât se poate de conștient, pentru a ști dacă să mă culc pe pat sau să-l dau dracului și să-mi văd de drumul meu printre cei vii, să mă audă și să mă vadă ăia în continuare, să nu le permit luxul de a respira ușurați c-au scăpat de mine și să mă uite, nu după mult timp, sau mai rău, să-i doară la şapte metri distanţă de ei! Ia, hai să mă-ntorc la ei, să mă vadă şi să mă audă, şi dacă vor muri ei de ciudă, la propriu sau la figurat, treaba lor!''
          Şi aşa, cei câţiva pitici se înmulţiră până când ajunseră prin tot trupul. În momentul în care ajunse omul printre cei vii, începură a ieşi pe-afară şi cei vii au văzut şi-au auzit tot ce vroia el! În toiul vieţii, aia invizibilă cu coasa privea cum neantul se micşora până când rămăsese doar o bucăţică de pământ chel, insemnificant pentru cel care nu de mult ar fi vrut să nu mai fie, şi acum călca mândru şi indiferent pe acea chelie.

Mihaela Moşneanu 

Vizualizări: 45

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Octombrie 13, 2019 la 10:24pm

Lecturat cu mare drag!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->