Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

BRÂNCUȘI DESPRE EL ÎNSUŞI
 

În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii - am zburat înspre ceruri!

 

Nu cred în suferinţa creatoare.

 

Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac!... Căci am venit pe lume cu o menire!

 

Nu doresc niciodată să fiu la modă. Ceea ce este la modă, ca moda trece.

 

Eu aş vrea să creez aşa cum respir.

 

Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup - mă aflu printre lucrurile esenţiale.

 

Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată.

 

Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul - ce fericire!

 

În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie - nici pentru ură - ci numai pentru acea bucurie, pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.

 

DESPRE BUCURIE, GLORIE ŞI ÎNFRÂNGEREA PIRAMIDEI FATALE

 

Când nu mai suntem copii suntem deja morţi.

 

La umbra marilor copaci nu creşte nimic (referitor la Rodin).

 

Cea mai mare fericire este contactul dintre esenţa noastră si veşnica esenţă.

 

Viaţa se aseamănă cu o spirală. Nu ştim în ce direcţie este ţinta ei, dar trebuie să mergem în direcţia pe care o credem justă.

 

Se poate ca poezia pură să fie o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei - adică o... tehnică filosofică.

 

Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un rob!

 

Iubirea cheama iubire. Nu este atât de important să fii iubit, cât să iubeşti tu, cu toata puterea şi cu toata fiinţa.

 

Oamenii nu-şi mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai ştiu să privească minunile Naturii.

 

Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.

 

Nu mai avem niciun acces la spiritul Lumii, poate fiindcă nici nu-l căutăm; însă trupul omenesc nu este nici el diferit de structura universului.

 

Lectura-viciu şi conversaţia-sporovăială ne împiedică şi meditaţia, şi visarea. Lectura-viciu, fără de studiu, n-ar trebui să rămână nepedepsită.

 

Nu vom fi niciodată destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul.

 

Noi nu înţelegem, nu vedem, viaţa reală, decât prin răsfrângerile, prin stră-lucirile ei!

 

Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greşeli – acestea sunt trei precepte, zale şi scut, pentru orice Spirit. Purtând această armură, eşti puternic în contra răului - devii invulnerabil.

 

Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi.

 

Simplitatea este în sine o complexitate - şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să îi înţelegi valoarea.

 

Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să poţi să vezi foarte departe.

 

Suferinţele îl întăresc pe om şi sunt mai necesare decât orice plăcere, pentru formarea unui mare caracter.

 

Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face.

 

Trebuie să cauţi întotdeauna şi să găseşti o detaşare de tine însuţi.

 

Opiniile sunt libere, dar nu şi obligatorii.

 

Să fii isteţ este ceva, însă să fii onest, aceasta, într-adevăr, merită osteneala.

 

Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare. Numai fapta contează.

 

Gloriei nu-i pasă de noi când alergăm după ea. Când însă îi întoarcem spatele, ea va alerga după noi.

 

Gloria e cea mai mare escrocherie a oamenilor.

 

Gloria e mai rea decât ciuma pentru cei pe care îi atinge.

 

Nu vă pierdeţi timpul să luptaţi între voi pentru a deveni voluminoşi şi mari, fiindcă nu e nici o diferenţă între mare şi mic! Esenţa frumuseţii e aceeaşi (…) adevărul absolut e inviolabil. Şi nu uitaţi că suntem toţi nişte mucegăiţi pe o bilă călătoare prin spaţiu (…); nu vă umflaţi fiecare cu câte un succes anume, căci suntem toţi în aceeaşi găleată.

 

Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi... Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi... În lumea mea nu mai există luptă pentru dobândirea unui loc mai înalt – piramida a fost dărâmată, iar câmpia se arată infinită – aici fiecare individ are asupra sa cele cu care a venit; în locul în care se află nu este nici mai mare, nici mai mic, nu are mai multe merite, nici mai multe defecte, el nu este decât ceea ce este, căci nu el s-a făcut pe sine. Reţin drept finalitate a uceniciei mele momentul demolării piramidei fatale.

 

DESPRE CREAŢIA PROPRIE

 

Arta (mea) este realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată - poate în singura realitate valabilă.

 

Tot ceea ce încerc să fac este să împing graniţele artei tot mai adânc în necunoscut.

 

Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre şi monumente născute din pământ, nimeni să nu ştie ce sunt şi cine le-a făcut - dar toată lumea să simtă necesitatea şi prietenia lor, ca pe ceva ce face parte din sufletul Naturii.

 

Nu trebuie respectate sculpturile mele. Trebuie să le iubeşti şi să ai dorinţa să te joci cu ele... Eu vreau să sculptez forme care pot da bucurie oamenilor.

 

Eu nu creez Păsări - ci zboruri.

 

Măiastră!... Ea se zbate aprig, ca tot ceea ce am realizat, până astăzi, ca să se înalţe spre ceruri.

 

Eu văd această Pasăre de aur foarte departe - la o sută de kilometri depărtare şi de o asemenea măreţie, încât să umple întreaga boltă cerească.

 

Sculpturile mele sunt fecioarele mele!... Le gătesc ca de nuntă!

 

Eu nu doresc să reprezint în sculpturile mele făpturi terestre - hamali grei - ci fiinţe înaripate şi eliberatoare. Şi, pentru aceasta, nu ar trebui să glorificăm nicidecum munca în sine sau dificultatea efortului. Acestea rămân cele mai nenorocite dintre lucruri şi nu sunt, în definitiv, decât un mijloc. Însă până şi Creatorul le-a împrumutat, în drumul său.

 

Eu am voit să înalţ totul dincolo de pământ. Cocoşii mei cântă! Şi păsările mele zboară!

 

Apropo de cum e să nu-ţi simţi trupul: într-o zi, după ce lucrasem o dimineaţă întreagă la un bloc enorm de marmură, am observat că întreg atelierul mi se stropise cu sânge. Era de la mâinile mele – în care-mi făcusem câteva răni adânci.

 

Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.

 

Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să-i fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe.

 

Nu căuta în sculpturile mele forme obscure sau tainice, pentru ca eu îţi ofer bucuria pură. Priveşte la ele pâna ce le vezi. Cei mai aproape de Dumnezeu le văd.

 

Simplitatea nu este un scop în sine, dar ajungi la simplitate în pofida ta însuţi apropiindu-te de sensul real al lucrurilor.

 

DESPRE ARTĂ ŞI ARTIŞTI

 

Ne aflăm într-o sferă, ne jucăm cu alte sfere, le îmbinăm, le facem să clipească.

 

Arta este altceva decât "redarea" vieţii, este transfigurarea ei.

 

Raţiunea de a fi a artiştilor este aceea de a revela frumuseţile lumii.

 

Arta ar trebui să fie numai bucurie!... De aceea, nu există "artişti", ci numai oameni care simt nevoia să lucreze întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor!

 

Arta trebuie să odihnească şi să vindece contrarietăţile interioare ale omului. Aceste contrarietăţi derivă din însuşi destinul lui şi din tragedia lui. Arta are şi această misiune terapeutică; să ne amintim numai de Catharsisul aristotelic.

 

Arta trebuie să apropie, iar nu să depărteze; să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite, şi aşa destul de răscolite de întrebări.

 

Plăcerea cu care lucrează artistul este însăşi inima artei sale.

 

Arta, poate cea mai desăvârşită, a fost concepută în timpul copilăriei umanităţii. Căci omul primitiv uita de grijile cele domestice şi lucra cu multă voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să re-deştept sentimentul acesta în sculpturile mele.

 

De la Michelangelo încoace, sculptorii au vrut să realizeze grandiosul, însă nu au reuşit decât să facă grandilocvenţă. Şi este cu totul inutil de a vă cita vreun nume. În secolul al nouăsprezecelea, situaţia sculpturii ajunsese disperată. Însă apare Rodin care transformă totul. Graţie lui, omul a redevenit măsură, modùlul după care se organizează statuia. Mulţumită lui, sculptura a redevenit omenească, în dimensiunile şi în semnificaţia conţinutului. Influenţa lui Rodin a fost şi va rămâne imensă.

 

Auguste Rodin prezenta o atitudine modestă în faţa artei sale. Iar atunci când a terminat opera sa Balzac, care rămâne punctul de plecare incontestabil al sculpturii moderne, el a declarat: «abia de acum înainte aş vrea să încep să sculptez.»

 

Priveam îndelung sculpturi de-ale altora, prin marile muzee, de-ale tuturor acelora cu talente sigure – şi pe ale mele. Ce mă supăra? Frumos sculptate, frumos dăltuite, frumos lustruite şi migălos şi bine redate detaliile, aproape nimic de zis! Da… dar nu erau vii!… Parcă ar fi fost nişte fantome…(Fragment dintr-o discuţie a lui Brâncuşi cu Nicolae Titulescu, consemnată de Vintilă Russu-Şirianu)

 

De când au fost inventaţi artiştii, a dispărut arta.

 

Un adevărat artist face lucrurile fără să vrea. Un artist fals face lucruri pentru glorie.

 

Imitaţiile în plastică sunt cadavre.

 

Renaşterea, punct culminant al decadenţei - şi apoi, timp de secole, lumea întreagă - s-a masturbat să susţină evenimentul dar, în ciuda eforturilor supraomeneşti, balanţa a coborât neîncetat şi implacabil. Iată-ne la sfârşitul secolului 19, când un fulger magnific a luminat totul şi i-a făcut pe oameni să respire din nou.

 

Artele bat pasul pe loc din cauza istoriei false ce li se atribuie şi a direcţiei ce încearcă să li se dea.

 

Frumosul se schimbă odată cu civilizaţia. Înainte conta frumuseţea fizică. Acum, spiritele cultivate cer forţa frumuseţii spirituale.

 

Frumosul este armonia lucrurilor contrare.

 

Cu cât lucrurile sunt mai dificil de împăcat, cu atât frumuseţea e mai mare.

 

Arta nu e o minciună. Arta e adevărul absolut.

 

Artele nu au existat niciodată prin ele însele, ci au fost mereu apanaj al religiei, iar gradul lor de frumuseţe este în raport direct cu puritatea religioasă.

Astăzi, arta nu mai este un lux ca în timpul Renaşterii, sau chiar ca în secolul trecut, ci o necesitate. Numai pentru netrebnici starea de lucruri de acum înseamnă un sfârşit. Prăbuşirea gloriei! Ca şi cum am lucra pentru glorie! Activitatea, lucrul nostru, este în fond un joc. Iar acest joc este abia atunci adevărat şi sincer, când cere intervenţia tuturor puterilor noastre! Nu fac teorii. Mă joc spre bucuria celorlalţi. Numai că nu vor să accepte jocul…

 

Sfârşitul artei? Eu văd viitorul ei desenat în linii grandioase pe orizontul secolului 20.

 

Odată cu auto-adorarea omului şi prin sistemul de exteriorizare care rezultă de aici începe decadenţa.

 

Grecii arhaici recunoşteau în Dumnezeire pe cei mai frumoşi dintre oameni. Nu vedeau în figura omenească nimic altceva decât partea sufletească şi construiau în raport cu aceasta.

 

Dacă arta trebuie sa intre într-o comuniune cu Natura, ca să-i exprime principiile, trebuie să urmeze, însă, şi exemplul creaţiunii. Materia trebuie să-şi continue viaţa naturală şi după ce au intervenit mâinile sculptorului. Rolul plastic, pe care materia îl îndeplineşte în mod firesc, trebuie continuu descoperit şi păstrat. A-i da un alt sens decât acela pentru care este menită de la Natură, înseamnă a o ucide.
Lemnul, de exemplu, este în sine, şi după toate aspectele, sculptural. Nu trebuie să-l distrugem, nu trenuie să-i dăm o asemănare obiectivă cu ceva ce natura a făcut dintr-un alt material. Lemnul îşi are propriile-i forme, caracterul său individual, expresia sa naturală; să doreşti să-i transformi calităţile înseamnă să-l nimiceşti, să-l faci steril. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu alte materiale ca piatra, marmura sau metalele; şi ele trebuie să-şi continue viaţa lor proprie, când gândul şi truda artistului le preface din sculpturi naturale în sculpturi artificiale.
Materia nu trebuie folosită pur şi simplu pentru a satisface scopul artistului, nu trebuie supusă unei indei preconcepute şi unei forme preconcepute. Materia însăşi trebuie să sugereze uneori subiectul şi forma. Şi ambele trebuie să vină din interiorul materiei, iar nu să fie impuse dinafară.

 

Ce defineşte, oare, civilizaţia noastră? Viteza! Oamenii cuceresc timpul şi spaţiul, accelerând fără încetare mijloacele de a le străbate. Viteza nu este altceva decât măsura timpului de care ai nevoie ca să poţi parcurge o distanţă... Şi, uneori, este vorba de distanţa care ne separă de moarte... Opera de artă trebuie să exprime tocmai ceea ce nu se supune morţii, însă trebuie să o facă printr-o asemenea formă, care să rămână şi o mărturie asupra epocii în care trăieşte artistul.

 

Arta nu face decât să înceapă continuu.

 

Simplitatea nu este un ţel în artă, dar ajungi fără voie la ea, pe măsură ce te apropii de sensul real al lucrurilor.

 

Lumea poate fi salvată prin artă.

 

Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul.

 

Frumosul este echitatea absolută.

 

Proporţia interioară este ultimul adevăr inerent, în absolut toate lucrurile.

 

Simplitatea în artă este, în general, o complexitate rezolvată.

 

Vizualizări: 31

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de ION IONESCU-BUCOVU pe Septembrie 28, 2011 la 9:12am

Mulțumesc Delia pentru imaginile frumoase despre BRÂNCUȘ!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->