Călătorii geodezice - Franța, 1996 (IV)

Călătorii geodezice - Franța, 1996 (IV)

 

(capitolul precedent)

 

Limba şi literatura franceză

 

Moto : „L`amour est la poesie des sens” (Iubirea este poezia simțurilor). Honoré de Balzac

 

Am deschis ecluza și a venit muza

 

Ca să nu se supere criticii, voi trata succint ce gândeam eu atunci despre literatura franceză. Fiul de ţăran din Stâlpeni (Muscel) avea să intre în clasa a opta în liceul de băieţi Dinicu Golescu din Câmpulung Muscel. Aici am luat contact cu limba şi civilizaţia franceză. Din clasa a patra ni se predase deja limba rusă, și chiar bine, de către profesorul basarabean Nehârneac, un vânător de excepție, dar care nu-l întrecea pe tata, care fusese pădurar, decât la povestiri vânătorești.

Profesoara de limba franceză era cea de a treia cu adevărat o «doamnă», după învăţătoarea Ecaterina Oprea din ciclul primar şi profesoara de română Totirescu Beatrice din gimnaziu, cea care îmi aducea de acasă primele cărţi cu poeziile lui Eminescu.

Colegiul Dinicu Golescu din Câmpulung Muscel

 

În timpul unei ore de franceză, ca orice elev uneori distrat, îmi tăiam pieliţele de la unghii cu o lamă. Profesoara m-a văzut şi m-a şi apostrofat cu expresia «Vai, la Câmpulung Muscel să ne tăiem unghiile cu lama!?». Iar în ora următoare mi-a făcut cadou o forfecuţă! Atunci mă întreceam la franceză cu colegul Ion Urseanu, viitor medic militar şi doctor în medicină, inclusiv director al centrului de cercetări ştiinţifice de medicină militară, specialist în cardiologie. Fiul său, Bogdan, tot medic militar, avea să ne fie cinci ani medic de familie. Dar foarte bun era și Nicolae Gropan din Lerești, acum general al armatei române și fost comandant al Școlii Militare de Ofițeri de Transmisiuni din Sibiu.

Aşa că m-am străduit să nu îmi dezamăgesc frumoasa profesoară (nu mi-a dat voie să îi scriu numele) care mi-a oferit şi prima carte în limba franceză, pe care, din păcate nu o mai am. Am fost foarte bun elev al domniei sale, astfel că la începutul clasei a noua, mutându-mă eu mai spre polul nord, la liceul militar din Câmpulung Moldovenesc, a regretat că nu mai sunt elevul său, dar s-a bucurat de faptul că aveam noi porţi deschise (promoția 1959, clasa a XI-a E, clasa cu trei generali; totul s-a adeverit, devenind ulterior cercetător științific, profesor universitar și general al armatei române).

 

Colegiul liceal militar Ștefan cel Mare, Câmpulung Moldovenesc

 

Aici am avut ca profesoară de franceză pe doamna Maria Wetter, cea care preda şi limba engleză, dar cunoştea perfect şi alte patru limbi străine. Am fost, alături de colegul Mişu Băltăreţu, elevii săi preferaţi, participanţi activi şi la cercul de franceză, la şedinţele căruia erau active şi fetele de la liceul Dragoş Vodă din frumosul oraş bucovinean. La una din aceste şedinţe pregătisem patru pagini despre cântecele lu Roland şi am dat foile profesoarei ca să îşi spună părerea. A fost de acord şi mi-a indicat să le citesc rar şi cu atenţie la pronunţie, să nu vorbesc precum birjarii din Lyon!

Cum aveam memoria foarte bună şi odihnită, i-am făcut surpriza să memorez cele scrise. La ședinţa de cerc, un adevărat cenaclu, profesoara a văzut că am ieşit în faţă fără foi în mână şi se întreba din priviri ce urmează. Am „declamat” cele pregătite, cu accent „parizian”, citind în ochii frumoaselor bucovinence multă admiraţie şi candoare, la Agnes parcă mai accentuate. La terminarea celor spuse profesoara s-a ridicat şi m-a sărutat. Şi atunci am făcut imprudenţa să mă uit în jos şi să observ că îmi atârnau „sforile” albe de la indispensabili care se dezlegaseră! M-a cuprins o mare ruşine de licean şi am fugit în dormitor, traversând platoul. Şi urmau două ore de muzică şi dans. Dar a venit după mine, trimis de doamna profesoară, colegul Mişu Băltăreţu şi mi-a transmis că doamna profesoară îmi oferise cadou un vals pentru deschiderea orelor dansante. Aşa că m-am dus şi de atunci, chiar dacă eram secretar UTM al organizaţiei companiei, am invâţat şi mai bine la cursurile domniei sale.

Aici am avut la limbile străine  alte două profesoare tinere, frumoase şi inteligente moldovence, Ana Osadeţ la limba latină (acum Dumitrescu în lista mea de poştă electronică) şi  Elena Teodorescu la limba lui Esenin şi Puşchin.

După repartizarea la Ineu, în garnizoana nemuritoare, cumpăram săptămânal ziarul L’Humanité, organ al partidului comunist francez, iar uneori mi se dădea pe căi lăturalnice (prin colegul de cenaclu literar,  profesorul Todincă) şi revista Le Monde. Aşa mă ţineam la curent cu lumea franceză, deoarece noi citeam la serviciu, în brigada de rachete operativ-tactice, mai mult literatura tehnică rusă.

Şi aşa, în 1968, intrat în Academia Tehnică Militară (cea cu deviza „Per aspera ad astra” – pe căi aspre către stele; tragedia „Hercule furios” de Seneca), am fost repartizat la limba străină rusă! M-am descurcat excelent! Dar în anul III am vrut să trec la limba franceză. Profesoara nu prea era de acord, dar văzând insistenţa mea, cu chiu cu vai,  m-a aceeptat. În laboratorul de limbi străine, fiecare în cabina lui, dialogam cu profesoara și între noi. Am intervenit de câteva ori şi s-a lămurit că nu sunt novice şi de atunci vorbeam numai în limba lui Moliere!

Anii au trecut, am făcut un curs special de engleză, am urmat cursuri postacademice sau de specializare în limba engleză la Hamburg, Darmstadt, Viena ş.a., am participat la cercetarea ştiinţifică între mai multe ţări, cu documentaţiile în limbile rusă şi engleză.  Nu mai zăboveam îndelung asupra cărţilor în limba franceză (Moger). Şi aşa a venit revoluţia, cu lucrul tot în cercetare şi în învăţământ. Ca profesor şi decan la Academia Tehnică Militară am început colaborarea cu instituţii franceze de învăţământ şi cercetare în domeniul ştiinţelor geonomice.

Colegul în ale cercetării geonomice, academicianul Zegheru, muscelean de-al meu de pe la Cetăţeni, pe şoseaua Tărgovişte - Câmpulung Muscel a făcut o vizită în Franţa în luna decembrie a anului 1994. S-a întors în ţară şi mi-a telefonat că are un plic mare pentru mine şi i-am făcut o vizită la IGFCOT, unde era director general. După dimensiuni, decembrie fiind, am crezut că e un simplu calendar.

Desfăcând acasă plicul am văzut un album cu imagini din satelitul de teledetecţie SPOT cu obiective de importanţă militară din România, interpretate şi cu coordonatele de poziţie determinate precis! La academie, a doua zi am prezentat albumul rectorului, general Papuc, împreună cu un raport. Împreună am conceput raportul către ministrul apărării, generalul Spiroiu. Au analizat şi ei albumul şi mi-au permis folosirea acestuia în facultate. Era trimis de colonelul Boileau, pe care îl cunoscusem la un curs la ESA darmstadt în 1980, pe probleme de cartografie computerizată şi pe care îl reîntâlnisem în 1991 la conferinţa cartografică internaţională de la Bournemoith, Anglia (http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/calatorii-geodezice-...)!

Ce ştiu eu despre literatura şi civilizaţia franceză? Doar că include toate lucrările unor autori de naționalitate franceză sau în limba franceză de cetăţenii altor ţări, cum ar fi Belgia, Elveția, Canada, Senegal, Algeria, Maroc etc., dar şi din România (Cioran, Tzara, Brâncuşi, acel sculptor care reîntors la Hobiţa le-a spus oltenilor „când am plecat v-am lăsat săraci şi proşti; acum când m-am întors v-am găsit tot proşti, dar şi mai săraci!”

Istoria literaturii franceze începe în franceza veche în evul mediu și continuă și astăzi. „Jurămintele de la Strasbourg” (842) este primul text complet cunoscut scris în vechea limbă latină, „mamă" a limbii franceze. Primul text păstrat în limba franceză pe care noi îl considerăm astăzi ca „literar" este Cantilène Saint Eulalia, scrisă probabil între 881 și 882, o adaptare simplă dintr-un poem latin, cu scopuri religioase și educaționale.

Prima mare lucrare a literaturii franceze de la mijlocul evului mediu (secolul al XI-lea), este legată de epoca dezvoltării agriculturii și a creșterii populației după perioadele de invazii, anarhie și epidemii. Şi uite-aşa trecem fugar prin Chansons de Geste, poeme lungi cu mii de versuri, destinate a fi cântate în public, la Chanson de Roland, de care am vorbit la cenaclu, din secolul al unsprezecelea, care idealiza isprăvile armatei lui Charlemagne, prin poeziile lui Reynard, cu vulpea, ursul, lupul, cocoșul isteţ (nu ca cel cu Elena, parcările şi şpaga Microsoft), pisica etc.

Sărim peste războiul de o sută de ani şi ajungem la  poetul François Villon, cu versuri istorice sau chiar pornografice.

Francois Villon

 

            Pe baladele lui mulţi au compus cântece de-alungul anilor, inclusiv cântăreţul Bob Dylan. Mânat de imboldurile tinereţii revoluţionare sau paşnice am citit cu atenţie Ballade des dames du temps jadis. Din Villon s-au inspirat ulterior Richard Strauss, Truman Capote, Romulus Vulpescu ş.a. André Zwoboda toarnă în 1945 un film istoric dramatic intitulat   François Villon,  cu Serge Reggiani, inspirat de piesa „Dacă aş fi fost rege” a lui  Justin Huntly McCarthy. Şi în final, el murind spânzurat, se spune că ar fi autorul unor versuri interesante  „Eu sunt Francois Villon, nebunul, de la Paris sau dimprejurul, ce face capul, trage curul!”

            Cătinel, cătinel, ajungem la secolul al XVI-lea, cu poetul Ronsard, cu romancierii Rabelais și Marguerite de Navarre. Puteţi citi chiar în atotștiutorul  internet  Gargantua şi Pantagruel de Rabelais, la adresa web https://ro.scribd.com/doc/3046182/Rabelais-Francois-Gargantua-si-Pa..., în limba română, ca să nu mai zică seniorii că puștii ăștia mici nu mai citesc. Au uitat că există și e-book(s)!

            Pentru secolul al XVII-lea m-am oprit la  ​​Corneille, Jean Racine, Molière, Pascal, La Rochefoucauld, La Fontaine, Nicolas Boileau, La Bruyere, Madame de La Fayette, Madame de Sevigne, Cardinalul de Retz, pentru secolul al XVIII-lea, al iluminiştilor, în spiritul renașterii și cartezianismului, în triumful rațiunii asupra întunericului, la Voltaire (François-Marie Arouet, cel care leşina ori de câte ori mirosea trandafiri), Jean-Jacques Rousseau, Diderot și Montesquieu, iar pentru secolul al XIX-lea la romanticii Chateaubriand și Victor Hugo, adepţii realismului Stendhal, Balzac, Flaubert și Emile Zola. Să nu credeți cumva că le-am citit tuturor creațiile ! Pentru unii doar m-am informat!

             Vorbind despre Voltaire, să vedem și ce tutore a avut. Voltaire şi Emilie du Chatelet, căsătorită, au devenit amanţi în 1733. Emilie, cu 12 ani mai tânără, l-a învăţat fizica de bază şi atunci a început domnița să scrie. Azi e considerată una din cele mai strălucite fiziciene şi matematiciene din Europa. Ca să vedeți iar legătura dintre științele exacte și literatură! Ce ziceți de așa tutore?

 

Metresă și meditatoare

 

Revoluția franceză și tulburările politice au dus la eflorescenţa romantismului francez, influenţat de nașterea anterioară a celui englez și a celui german, extinzându-se apoi în țări care au fost cel mai puțin zguduite de revoluție.

Pentru sadici sau antisadici merită cunoscut şi Donatien Alphonse François, Marquis de Sade, scriitor, filosof şi politician, cel cu o viaţă excentrică și cu un total de 32 de ani de închisoare. Credinţele sale culturale stăteau la confluenţa ideilor „revoluţionare”, revoluția fiind boală franțuzească, așa cam cum încearcă vesticii să ne lămurească acum pe noi românii, cu idei legate de libertatea sexuală şi morală, narate, în multe lucrări (O sută douăzeci de zile ale Sodomei, Justine, Filozofia în budoar, Crimele amorului - Ernestine) şi de unde noi am moştenit termenul de sadism. În 1803, nu mult după încarcerarea sa, a fost declarat nebun şi plasat într-un azil. Dar nici în azil nu a renunțat la relaţiile sexuale ilicite, până la moartea sa din 1814.

            De prozatorul, criticul şi dramaturgul Honoré de Balzac auzisem doar că a scris Comedia umană. El adora cafeaua - în decursul unei zile consumând circa 50 de ceşti de cafea tare, turcească. Dacă nu avea posibilitatea să fiarbă cafeaua, sfărâma nişte boabe şi le mesteca. Interesant este  că șogorul într-ale culturii Balzac considera că ejacularea era un consum de energie artistică, deoarece sperma era percepută drept un lichid cerebral. Păi dacă elevii citesc, asta nu-i educaţie aproape sexuală? O dată, discutând cu o amică, omul a exclamat cu amărăciune: „Azi dimineață am pierdut un roman!” Curată comedie! Umană?

 

 

Honoré de Balzac

 

Elevii cuminţi, cu bacalaureat, au auzit chiar şi de Victor Hugo, poet, dramaturg şi prozator, cu ale sale Ode şi balade, Frunze de toamnă, Contemplaţii, romanele Notre-Dame de Paris şi Mizerabilii, piesele de teatru Hernani, Ruy Blas, Lucreţia Borgia sau Regele se amuză. V-aș posta eu niște adrese pentru cărți electronice (e-books), dar ia mai căutați și singuri cu „goagălul” Ebei și al lui Vanghelie! Adică ăștia doi pot și domniile voastre nu? Popularitatea sa s-a văzut şi din faptul că la ceremonia de înmormântare a sa, în 1885, au luat parte aproape două milioane de oameni. Ca o curiozitate, în Mizerabilii, Victor Hugo foloseşte o frază lungă de 823 de cuvinte! Cine o găsește are un premiu!

 

Victor Hugo

 

Cam câte cuvinte, în total,  foloseşte domnul Boiá, zis şi Lucian, într-o lucrare de critică (aproape) literară!? Acest Boiá, sălăşuind şi el pe la Paris, a scris o carte – „De ce este România altfel”, pentru care nea Nicolae, zis și Manolescu îl înjură numai de bine (http://www.lucianboia.com/2013/04/nicolae-manolescu-critica-deceest...). Negativistul ardeiat descrie cam nașpa portretul istoric al României. Bravo, nea Nae, şo pe el!  Manolescu îi atrage atenţia ardeiatului că încearcă mai degrabă să justifice titlul cărţii şi nu să facă o analiză justă şi nepartizană a istoriei şi societăţii româneşti.

Vorba criticului Alex Ştefănescu, amic ocazional de facebook, iubitor de poetese tinere (cu vorba, părinte!), cel care precis nu-şi mai aminteşte că ne-am cunoscut în septermbrie 1989, ca vecini de locuri într-un avion pe ruta Moscova – Bucureşti, dumnealui venind de la Moscova, iar eu de la Phenian – „Boiá ăsta minimalizează şi defăimează (http://evz.ro/scriitorul-alex-stefanescu-defaimarea-romanilor-de-ca...)!” Vorba lui Alex, ăsta e precum Sabin Gherman care a exclamat cu ani în urmă „M-am săturat de România”! Și mai declară și acum pe la Look(, fraierilor,) TV, prin Clujul lui alde Boc!

 

Alexandru Dumas

 

Cum naiba să nu-ţi aminteşti de unul din prozatorii secolelor XIX şi XX, Alexandre Dunas tatăl, cel care a deschis, în Paris , primul local în care se găteau frigărui. I-a venit ideea după ce a călătorit prin Caucaz. Opera sa a fost tradusă în peste 100 de limbi, fiecare om şcolit şi cu scaun la mansardă ştiind de Contele de Monte Cristo, Cei trei muşchetari, După 20 de ani, Contele de Bragelone, pentru operele sale realizându-se peste 200 de ecranizări! E de reţinut gluma că numele celor trei muşchetari din romanul lui Dumas sunt Porthos, Athos, Aramis şi d’Artagnan. (Sic!)

La câţiva km nord de Paris, la Port–Marly, se află „Muzeul Dumas” care este, de fapt, fosta locuinţă a lui Alexandre Dumas, creatorul celebrului său personaj din romanul Contele de Monte Cristo. Dumas a dispus construirea castelului în anul 1844, după publicarea romanelor Contele de Monte Cristo şi Cei trei mușchetari şi s-a mutat aici în anul 1847.

 

 

Château d’If

 

             

Vedere satelitară: castelul este în stânga jos

 

Scriitorul şi-a dorit o oază de linişte şi a avut-o. Aici, Dumas a trăit, o perioadă, în mult fast, dar cheltuielile excesive l-au determinat să vândă proprietatea mai repede decât ar fi dorit. Noul proprietar i-a permis totuşi să mai locuiască aici, până în 1851, când Dumas a părăsit Franţa pentru Belgia. De atunci şi până în 1969 castelul a avut numeroşi proprietari care nu i-au acordat importanţa meritată. Nu departe de clădirea principală, căreia celebrul scriitor i-a dat numele de „Castelul Monte Cristo”, s-a mai construit acest fermecător pavilion, în stil neogotic, numit „Château d’If”. În această imagine din satelit este prezentată amplasarea muzeului domeniului Dumas, cu cele două castele ale sale, în oraşul Port Marly, nu departe de cursul fluviului Sena.  

Ajuns într-o fază avansată de degradare, până la urmă s-au găsit două societăţi cu activitate de conservare (Sindicatul intercomunal Monte-Cristo, care reuneşte 3 comune, si Asociaţia prietenilor lui Alexandre Dumas), care în 1970 au devenit proprietari şi şi-au unit eforturile, reuşind să salveze de la distrugere acest minunat muzeu, să-l restaureze şi să-l clasifice ca monument istoric.

            Întregul domeniu, inclusiv cele două castele, a fost restaurat şi, începând cu anul 1994, muzeul a fost deschis publicului. Demn de menţionat este şi faptul că, în această acţiune, un ajutor important a venit din partea Regelui Hasan al II-lea al Marocului, care a trimis specialişti pentru restaurarea salonului maur de la etajul I, finanţând aceste lucrări.

            Tot domeniul muzeal (castelele şi grădina) şi-a recăpătat splendoarea de pe vremuri, oferind vizitatorilor posibilitatea de a vedea o parte importantă a lumii romantice, excentrice şi pline de culoare a marelui scriitor Alexandre Dumas.

            Numele „Castelul Monte Cristo” i l-a dat chiar celebrul scriitor, care, se pare că a investit sentimental mult în acest personaj.

 

Capul lui Dumas, aflat deasupra intrării în castel

 

            Realizat într-un amestec de stiluri, în care predomină cel renascentist, castelul are trei nivele, două turnuri şi faţade ornate cu îngeri, motive florale, instrumente muzicale, dar şi cu chipurile lui Homer, Dante şi Shakespeare. Deasupra intrării este pcapul lui Dumas, iar la ultimul etaj este blazonul familiei cu motto-ul „J’aime qui m’aime” (iubesc pe cel care mă iubeşte). Și exteriorul castelului este demn de renarcat. 

La parterul castelului se află sala de mese, sală în care se desfăşurau cholhanuri somptuoase, la care participau apropiaţii scriitorului, între care Honoré de Balzac, Victor Hugo, George Sand şi alţii. Una dintre atracţiile castelului o constituie salonul de la etajul 1, decorat în stil maur, după ce Dumas a efectuat o vizită în Tunisia (1846) şi a rămas profund impresionat de ce văzuse.             Vitralii, materiale preţioase, mozaicuri şi obiecte de decor, specifice stilului maur, întregesc camerele deosebit de frumoase.

Valentin Louis Georges Eugène Marcel Proust este un alt nume consacrat al literaturii franceze, unul dintre autorii cei mai prolifici ai tuturor timpurilor. Un roman cunoscut al său eate În căutarea timpului pierdut, care, conform statisticienilor, are aproximativ 1,7 milioane de cuvinte.
            Din secolul al XX-lea, cu crize istorice, politice, morale și artistice îmi amintesc de Paul Eluard (a cărui soţie, Cala, a fugit cu Salvdor Dali, așa cum aminteam despre călătoriile din Spania), dar şi de curentul existențialist (Jean-Paul Sartre), care reprezintă o nouă filosofie (vezi Existențialismul și umanismul). Pe ceilalţi nu prea i-am citit şi, ca atare, nici nu pot să îi analizez!

            Mulţi sdcriitori francezi au fost şi laureați ai premiului Nobel, primul premiu fiind acordat în anul 1901 (Frederic Mistral, Romain Rolland, Anatole France, Henri Bergson, Roger Martin du Gard, André Gide, François Mauriac, Albert Camus, Saint-John Perse,  Jean-Paul Sartre, comunistul care l-a refuzat, Claude Simon). I-am enumerat că poate vă provoc să îi citiţi!

    Poate legea propusă de liberalul Antonescu nu ne mai permite să scriem de românul Cioran, cel cu începuturi legionare, dar vieţuitor apoi În Cartierul Latin din Paris. Că doar Cioran putea să se întrebe în Lacrimi şi sfinţi - „Vom astâmpăra vreodată insomnia umbrelor şi adormi-vom cândva întunericul?” La care tot el dă verdictul „Neastâmpărul nopţilor, al tuturor nopţilor - prin care respiră mâhnirea şi cazna - a săpat şanţuri în care putrezesc hoiturile amintirii.” Nu facem decât să amintim titlurile câtorva lucrări – Pe culmile disperării, Necazul de a (te) fi născut, Scurtă poveste a dezintegrării, Tentaţia existenţei şi altele cu care nu-mi obosesc mansarda! Despre alți români călători prin Franța voi scrie într-o altă postare! Acum voi descrie despre o eroină a unui roman pe care l-am citit și recitit. Cine vrea poate sări peste!

 

 

            Dama cu camelii

 

Marie Duplessis nu era încă o curtezană din Parisul secolului al XIX-lea. Povestea de dragoste dintre ea şi Alexandre Dumas fiul l-a inspirat pe acesta să scrie celebrul roman „Dama cu camelii”. Frumuseţea sa răvăşitoare a ajuns din roman pe scena teatrelor, apoi s-a transformat în Violetta din „Traviata”, ca ulterior să ajungă pe marile ecrane. Şi nu numai atât. Ea devenise o personalitate a budoarului parizian, la moartea sa întreaga capitală a Franţei ţinând doliu. Charles Dickens scrie mai târziu „Cineva ar fi putut crede că Marie era un fel de Ioana d’Arc sau vreo altă eroină naţională, aşa de profundă a fost tristeţea naţională.”

 

Fragment din acuarela Duplessis la teatru, de Camille Roqueplan

 

Rose Alphonsine Plessis, aşa cum a fost botezată, s-a născut în Normandia, în 1824. Bunica sa pe linie paternă era o fostă prostituată, iar bunicul preot. Tatăl ei era violent, amator de băuturi alcoolice. Mama sa  provenea dintr-o familie nobilă, care, din cauza scandalurilor repetate, s-a despărţit de soţ. S-a mutat în Paris, unde era menajeră pentru o familie engleză, iar pe Marie şi sora ei mai mică le-a dat în grija unei verişoare. Mama ei a murit când fata avea doar 8 ani, fiind nevoită să se întoarcă la tată. La 13 ani, fata a fost vândută unui bogătaş de 70 de ani, căruia i-a fost îngrijitoare timp de un an. Imediat după, Marie a fost trimisă la nişte rude din Paris, dar nici acolo nu a stat foarte mult. S-a mutat în Cartierul Latin, unde a lucrat în diverse locuri, pe bani puţini, cât să îi ajungă să supravieţuiească.

Marie Duplesis

 

Marie era frumoasă, cu un zâmbet încântător. La 16 ani şi-a dat seama că fetele drăguţe sunt plătite de către domnii amabili pentru compania lor, aşa că a renunţat la muncă şi a devenit, se zicea atunci,  curtezană. Și-a dedicat timpul liber studiului, recuperând ceea ce nu învăţase în copilărie.

Cariera ei a început într-o zi când ea şi două prietene s-au oprit într-un restaurant de lângă palatul regal pentru a lua o gustare. Proprietarul localului, văduv, pe nume Nollet, a îndrăgit-o şi i-a propus să îi devină amantă. Ea a acceptat şi timp de un an a stat într-un apartament pe Rue de L’arcade, închiriat de Nollet. Într-o seară, a fost văzută de către contele Ferdinand Monguyon, care îi putea oferi mai mult lux decât avea deja. În această perioadă şi-a schimbat prenumele din Rose Alphonsine în Marie, şi a adăugat prefixul aristocrat „du” în faţa numelui.

 

Marie şi aristocraţia franceză

 

Așadar, concubinajul era și atunci la modă! Lista iubiţilor Mariei include numeroși aristocraţi, inclusiv Agenor de Guiche, cel ce avea să devină ducele de Guiche-Gramont. Se zvonea că cei doi ar fi avut şi un copil, care ar fi fost dat spre adopţie. Un altul, contele Eduard de Perregaux, care era membru al cavaleriei franceze în Algeria, devenise posesorul unei moşteniri impresionante, pe care a tocat-o în întregime cu Marie.

În 1844, când avea 20 de ani, Marie devenise protejata contelui de Stackelberg, fost ambasador al Rusiei în Viena. Acesta îi plătea toate facturile, îi asigura tot ce avea nevoie, îi aducea cai de echitaţie din Anglia şi îi cumpărase cele mai elegante loje din teatrele pariziene, asta pentru că Marie îi aducea aminte de fata lui care murise foarte tânără.

Dăduse lovitura, mutându-se din Cartierul Latin într-un apartament luxos de pe Boulevard de Madeleine, înfrumuseţat cu mobilă în stilul Ludovic al XV-lea, picturi şi o bibliotecă. Îşi petrecea zilele plimbându-se, citind, şi… la cumpăraturi. Serile se delecta la teatru sau la operă, sau participa la diferite evenimente şi petreceri. Nu exista încă emisiunea lui Kapatos, nici cea a lui Ionescu! Mariei îi plăcea și să parieze la diferite jocuri de noroc.

 

De la Alexandre Dumas fiul, hop la Frantz Liszt

 

Dar Marie nu era fericită. Tânjea după dragoste şi siguranţa unei relaţii. În 1842 l-a întâlnit pentru prima dată pe cel care avea să o facă nemuritoare prin opera lui. Alexandre Dumas fiul încerca pe atunci să îşi facă un nume. Era îndrăgostit nebuneşte de Marie. Şi-a cheltuit întreaga avere cu ea, ba mai mult s-a umplut de datorii până a falimentat! Relaţia a durat doar un an, el fiind extrem de gelos pe toţi bărbaţii care aveau orice fel de legătură cu Marie. Ea chiar a încercat să renunţe la viaţa socială, petrecând un timp cu Dumas junior la ţară. După despărţire, el i-a scris o scrisoare, la care nu a primit răspuns, dar pe care, după moartea ei, a recuperat-o şi a folosit-o pentru „Dama cu camelii”. După despărţirea de Dumas, Marie l-a întâlnit pe Franz Liszt, marea ei dragoste. Lizst, la rându-i, tocmai terminase o relaţie de lungă durată cu contesa Marie d’Agoult. S-au cunoscut la o piesă de teatru, şi cu toate că relaţia lor nu a durat mult, Liszt mărturiseşte mai târziu că Marie a fost femeia pe care a iubit-o cu adevărat. El a plecat într-un turneu, promiţându-i că o va lua cu el în următorul, care trebuia să aibă loc în Turcia. Artistul nu a mai văzut-o niciodată.

Extrem de bolnavă, Mariei îi era frică de singurătate. Aşa că, după multe insistenţe a acceptat în 1845 să se căsătorească cu vechea ei cunoştinţă, contele de Perregaux. Mariajul nu a durat decât un an. Ultimul an din viaţă l-a petrecut alergând de la un doctor la altul, încercând să găsească un leac. Bolnavă, bărbaţii o părăseau, iar datoriile deveneau din ce în ce mai mari. Tuberculoza a răpus-o.

Înmormântată iniţial într-un cimitir din Montmartre, Marie a fost mutată două săptămâni mai târziu de către Perregaux într-un  loc mai bun, cumpărat de el. Cinci luni mai târziu, Dumas a imortalizat-o în romanul „Dama cu camelii”, unde Marguerite Guatier şi-a sacrificat dragostea pentru Armand Duval pentru a-l salva din sărăcie. Se pare că în cele din urmă, Marie Duplessis i-a adus faima. 

Prin cele de mai sus, nu facem decât să vă invităm la lectură, chiar pe ecran, folosind „gadgetul” sau „e-book”. Am scris mai mult despre dama cu camelii, ca să vedeți că în fond nimic nu s-a schimbat în relațiile cu sexul frumos, vorba poetului, „un pisc de munte scorburos, pe care-l urci de sus în jos, când faci pe alpinistul caraghios!” Sau dacă nu vă place, rămâneți la „chip de înger, dar femeie, căci femeia-i prototipul îngerilor din senin” sau opriți-vă la „vreo zgâtie de fată cărei gura nu-i mai tace, ca stigleții-ntoarce capul, când încolo, când încoace!” Eee, dacă ar fi existat atunci Facebook, Instagram, Antena Star sau emisiunea lui Kapatos….., Sexy Brăileanca, Cruduța, vă cam „intregeați” cultura!

Să fiți iubiți! Și citiți! („citiți” - de luat și ca verb la imperativ și ca participiu, ca adjectiv, ca ce mai vreți!)

 

 

(continuare)

 

Nițu Constantin

http://webdidacticanova.blogspot.ro/

 

Vizualizări: 246

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->