Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Călătorii geodezice – Franța (VII)

 

(capitolul precedent)

 

 

Franta - țara filosofiei și a diplomației

 

Moto: „Cafeaua ideală e neagră ca diavolul, fierbinte ca iadul, pură ca un înger, dulce ca dragostea...” Talleyrand

 

Franța e și țara filosofilor! Ca să îi înțelegem mai bine, n-o să intrăm în curente sau teorii, reamintim câteva poante. Intr-o zi, ducele Jacques-Henri de Duras, văzându-l pe filosoful Descartes cum se delecta cu niste specialități culinare, îi zise in batjocură:

-  Cum, si filosofii mănâncă lucruri atât de bune?

- De ce nu? – îi raspunse Rene Descartes. Îți închipui poate că natura a creat lucruri delicioase numai pentru proști?

            Precis nu ați auzit de acest duce, duce-i-s-ar numele pe pustii, dar geometria carteziană ați studiat-o toți în vreo școală!! De René Descartes (1596 – 1650), matematicienii, inginerii și filosofii precis ați auzit, cel cunoscut și cu numele latin Cartesius (moda vremii), matematician și  filosof francez. La 14 ani a început să compună lucrări de matematică și filosofie.   A reformat algebra, a fondat geometria analitică. A găsit aplicația numerelor complexe în geometria analitică. A introdus utilizarea numerelor negative.

În ceea ce privește teoria numerelor, a studiat numerele perfecte și proprietățile acestora. A elaborat metoda de determinare a rădăcinilor întregi ale unei ecuații, prin descompunerea în factori a termenului liber. O altă descoperire importantă a lui Descartes o constituie regula semnelor la ecuațiile algebrice. Cei cu bacalaureatul luat ați auzit de astea!

 

„Prietenul” Descartes

 

În 1638 a dedus cuadratura cicloidei (căutați, naibii, cu „goagălul” Ebei și al lui Vanghelie dacă nu știți sau consultați-l pe Becali, e la stână sau la palat, sau pe Liiceanu) și a studiat reprezentarea funcției   numită foliul lui Descartes (curbă plană definită prin ecuația  x3 + y3 = axy). A contribuit și la dezvoltarea mecanicii (teoria ciocnirii corpurilor, nu a partidelor, cercetări asupra căderii corpurilor, nu a guvernelor). În optică, a enunțat legile refracției luminii într-un mediu omogen.

Talleyrand nu a fost numai filosof, ci și episcop, diplomat și afemeiat. El stătea într-o zi între doamna de Stael şi doamna Récamier (frumoasă, cultă, spirituală și antibonapartistă), galant cu amândouă, totuşi cu o nuanţă destul de pronunţată pentru cea de-a doua.

- În sfârşit – spuse d-na de Stael, oarecum dezamăgită – dacă am cădea amândouă în apă, pe care ai salva-o mai întâi?

- O, doamnă baroană – răspunse Talleyrand – sunt sigur că înotaţi ca un înger. Vom vedea la sfârșit detalii despre omul mai multor regimuri!

Filosoful francez Fontenelle (1657-1757), nepotul lui Corneille, se duce într-o zi dis-de-dimineață în vizită la o doamnă cu care era prieten. Doamna îl primeste in capot si se scuză:

– Vedeți, domnule Fontenelle, mă scol pentru dumneavoastră!

– Da, doamnă, dar va culcați pentru altul! - mormăi supărat filosoful șturlubatic. Eu aș fi răspuns altfel, începând cu „Și mie mi ...”

Obiceiul marelui dramaturg francez Jean Racine era să-şi declame versurile plimbându-se. Nu de puţine ori uita unde se află şi le recita cu glas tare. Patetismul cu care le spunea mişca de multe ori pe muncitorii care lucrau la palatul Tuilleries. Aceştia credeau despre dânsul că e un om deznădăjduit, care avea de gând să se sinucidă!

Și acum să trecem la relațiile franco-britanice! Henric al VIII-lea, regele Angliei, hotârî să trimită un episcop la Francisc I, regele Franţei, într-o vreme când relaţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate.

Episcopul îi obiectă că misiunea încredinţată îi punea viaţa în primejdie.

- Să nu-ţi fie teamă! ripostă Henric „asigurator”. Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapitaţi francezii aflaţi în puterea mea.

- Vă cred, spuse episcopul. Mi-e teamă însă că niciunul din capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!

 Revenind la Napoleon, acesta avea o formulă favorită pentru a-şi exprima dispreţul pentru cineva:

- E penultimul dintre oameni!

Întrebat de ce penultimul, împăratul a răspuns:

-       Ca să nu descurajez pe nimeni.

 

Comunismul „modern” a apărut întâi în Germania și Franța

 

Comunismul este o doctrină filosofică, socială, politică și economică constituită pe principiul abolirii proprietății private asupra mijloacelor de producție și al instaurării proprietății colective. Tinerii noștri tot înjură comunismul, neștiind ce e ăla și unde a apărut!

Primele idei comuniste de organizare socială au la bază principiul comunității de bunuri și se găsesc la unele grupuri religioase (vechii creștini, mănăstirile medievale), în unele societăți istorice (Sparta, secta anabaptistă a lui Th. Müntzer, Republica iezuită a Paraguay-ului din secolul al XVI-lea), în unele modele de societăți ideale elaborate de Platon în „Republica”, Th. Morus în „Utopia”. T. Campanella în „Cetatea Soarelui”.

Începând cu secolul al XVI-lea s-a dezvoltat un curent utopic, reclamând suprimarea proprietății private, făcută de cele mai multe ori prin cuceriri și rapturi, dar și abolirea inegalităților de orice fel. Capitalismul modern era legat de ideile lui Karl Marx și Friedrich Engels, care, ulterior, au fost preluate, precizate, adaptate și dezvoltate de diverși teoreticieni (Lenin, Stalin, Troțki, Mao). Dar Franța are locul ei!

Leagănul comunismului „nodern”, să afle și Pleșu, Liiceanu sau Pataspievici, a fost în Franţa, nu în Rusia sau în România, cu Ceaușescu, Boc sau MRU. Aceasta o spune trecutul glorios al Franţei, inspirat din ideile iluminismului, care punea la baza existenţei umane raţionalismul şi discredita religia. Au urmat sângeroasele revoluţii proletare - asaltul Bastiliei din 17 iunie 1789, cei 40.000 de preoţi ucişi, războiul civil din 1792 şi regimul terorii patronat de Robespierre, ghilotinele care nu mai conteneau cu tăierea capetelor de aristocraţi şi de burghezi (nu de tehnocrați!).

După aceea, revoluţiile din 1830 şi 1848 (Comuna din Paris), ultima, organizată de Karl Marx, Claserets şi bancherul Rotschild, care au agitat gloata franceză să dea foc Parisului, să răstoarne monarhia şi să facă republică. Istoria s-a repetat în 1968, pe timpul lui De Gaule, care a făcut totuși atunci o vizită la București, când Alain Cohn-Bendit, ulterior europarlamentar, a scos studenţimea pe străzile Parisului, a ridicat baricade şi l-a silit pe legendarul general și preşedinte Charles de Gaulle să demisioneze. Cu un astfel de trecut, nu e de mirare că francezii erau comunişti încă din 1940, când îi conduceau Léon Blum şi Maurice Thorez. Sau poate, în anul de graţie 2017, nu mai avem voie să răsfoim paginile de istorie adevărată, nu cumva să supărăm pe te-miri-cine?

Comuna din Paris

Așadar, comunismul nu este concepție rusă, română, esteuropeană sau chineză. Concepția a apărut tot în vestul Europei. Central, în doctrina comunistă, este conceptul de societate fără clase, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție. Societatea fără clase ar urma după perioada de tranziție de dictatură a proletariatului și după etapa pregătitoare a socialismului. Dar totul s-a terminat cu, vorba „gânditorului proletar” Mădălin Voicu,  „ales bules”!

În urma Revoluției din Octombrie 1917 din Rusia, cu acceptul puterii din umbră, doctrina comunistă a fost folosită pentru preluarea puterii politice în stat. După al doilea război mondial, comunismul a fost impus de către U.R.S.S. treptat, cu acceptul marilor puteri capitaliste,  unor state din Europa de Est, Asia, Africa și America Centrală. Și tot Uniunea Sovietică, în 1989, sub conducerea lui Gorbaciov, avea să se înțeleagă cu S.U.A. (USA- uniunea sovietică ailaltă) asupra „căderii comunismului”, declarat falimentar! România doar asista la această nouă „piesă de teatru”! Dar Iliescu încă nu credea în căderea comunismului, iar Petre Roman a stat lângă el! Întortocheate sunt căile Domnului!

 

 

Filosofie și diplomație – Talleyrand (și ai noștri)

 

Moto: „Esprésso este pentru Italia ceea ce şampania este pentru Franţa.”  Talleyrand

 

Talleyrand (1754 - 1838) a fost omul tuturor regimurilor! Linia Talleyrand-Perigod este  de înalta viţă nobilă, cu rădăcini în epoca Capeţienilor şi chiar mai înainte de aceştia, deviza familiei fiind „Rien que Dieu” (Nimic fără Dumnezeu). Originea lui Liiceanu nu se cunoaște, a lui Pleșu nici atât.

Infirmitatea prin rănirea la un picior îl va îndepărta de cariera militară, părinţii săi „condamnându-l” să intre în ordinea religioasă la 16 ani, pentru a începe o carieră ecleziastică. A devenit pe rând diacon, preot şi episcop D’Autun, „rampă de lansare” către lumea politică şi diplomatică.

Va îmbrăţişa repede cercurile liberale şi filosofice. Nu era el un fel de Bușoi sau de Orban, Țurcan nici atât! Cu toate că era episcop, era „înnebunit” după femei, cu toate că nu exista FMI, la sfârşitul vieţii spunând că a rămas doar o „veche maşină de iubit”, prima sa relaţie serioasă fiind cu Adelaine de Flahaut, între 1783 şi 1792, pe când încă purta sutană, fiind un fel de Teodosie.

            Experienţa şi relaţiile pe care le-a avut l-au iniţiat foarte devreme în diplomaţie, prima sa experienţă fiind participarea la negocierea unui tratat de comerţ cu Marea Britanie, în 1786.

Portrtretul lui Talleyrand, mare șambelan al Franței, de Pierre-Paul Prud'hon, 1807

 

Talleyrand va abandona repede interesele taberei sale şi pe cele ale bisericii, în schimbul celor ale stării a treia, când deputaţii acestei stări se vor proclama „Adunare Naţională” şi vor trece la elaborarea unei constituţii. După evenimentele de la închisoarea Bastiliei şi cele din 5 octombrie 1789 care au forţat Regele să accepte constituţia şi să revină la Paris cu familia sa, Franţa a trăit o perioadă plină de reforme.

Însă în ciuda abolirii privilegiilor şi a acordării unor libertăţi individuale, situaţia economică devenea din ce în ce mai precară, adică nașpa. Talleyrand a dat o lovitură destul de grea colegilor săi popi, propunând şi obţinând, în noiembrie 1789, precum Cuza mai târziu la noi,  votul pentru naţionalizarea bunurilor clerului.

            Îl vom regăsi pe 14 iulie 1790, celebrând slujba de pe Câmpul lui Marte (Champ-de-Mars), în timp ce Ludovic al XVI-lea depunea jurământul pe noua constituţie de fidelitate faţă de naţiune. Demisionează din funcția de episcop, ceea ce-i va atrage mânia Papei Pius VI.

            Din 1792 își începe cariera diplomatică, cu misiuni în Anglia, care îl vor ajuta foarte mult în a înţelege relaţiile pe care le va avea Franţa cu Marea Britanie, după el un partener privilegiat al Franţei, pentru un echilibru în Europa. Că încă nu exista UE și nici BREXIT!

După căderea monarhiei, la 10 august 1792, a avut prudenţa de a pleca în exil în Anglia, profitând de misiunile diplomatice pe care Danton i le-a încredinţat acolo. În Anglia aude de proclamarea republicii şi execuţia regelui. În 1793 a fost declarat duşman al naţiunii, deoarece s-au descoperit documente secrete ale regelui, la Tuileries, cum că fusese însărcinat de Ludovic al XVI-lea pentru a menţine monarhia. Mă gândesc la Pacepa! O mai viețui?

Este expulzat în America de către premierul englez William Pitt, de unde va aştepta ca dezordinea revoluţionară să se producă în Franţa. În cele din urmă, la 9 Thermidor al anului III al revoluţiei (28 iulie 1794), Robespierre, omul forte al guvernului revoluţionar a fost răsturnat şi ghilotinat, punându-se capăt masacrelor terorii. La noi s-o fi produs restabilirea ordinii după 1989? Adică s-o fi distrus economia? Or fi venit multinaționalele? Mai sunt chemați guvernatorii la ordine?

Datorită relaţiilor sale, Talleyrand revine  în Franţa, unde în septembrie 1795 s-a proclamat Directoratul (oare la noi ce s-a proclamat în 1995 pe timpul lui Iliescu și tot Petre Roman Neulander, când la 31 martie, cursa Airbus A310-324, avion francez, înregistrată ca YR-LCC, s-a oprit după decolare și s-a prăbușit lângă Balotești).

Relaţiile sale cu Germaine de Stael (fiica fostului ministru Necker şi mare intelectuală de salon, de care am amintit în banc), i-au permis să se apropie de Barras, principalul om al Directoratului, cu care va participa la lovitura de stat din 18 Fructidor, ceea ce i-a permis să acceadă, în sfârşit, la postul de ministru al afacerilor străine, în iulie 1797, precum Petrică Neulander în 1997, perioadă, în care Talleyrand a început să se intereseze de Napoleon Bonaparte. În 1797 Bonaparte era un tânăr general victorios care a câştigat în faţa austriecilor (care nouă ne-au cucerit ulterior fără luptă  petrolul și pădurile), după o formidabilă campanie militară în Italia, Talleyrand intuind imediat potenţialul, capacitatea şi ambiţia tânăruli militar de 28 de ani. Așadar, în 1797 Talleyrand şi Bonaparte doreau aceleaşi lucruri, încetarea necazurilor cauzate de revoluţie şi regăsirea păcii în interior şi exterior, precum Constantinescu și Petre Roman în 1997, când, pe 10 ianuarie, a fost arestat Miron Cozma, liderul minerilor din Valea Jiului, pentru mineriada din septembrie 1991, despre care mai scrisei...

La noi 1997 era anul ăla când pe  17 februarie, după numeroase amânări, guvernul Ciorbea anunță pachetul de măsuri de reformă și de protecție socială a populației, când se vor închide primele întreprinderi „nerentabile”, adică falimentate de cine trebuia, ceea ce provoacă proteste de stradă violente. Era anul ăla când pe 21 februarie începea vizita de doar două zile în România a președintelui francez Jacques Chirac, care a reafirmat susținerea Franței față de aderarea României „în primul val” al extinderii NATO, alături de Polonia, Ungaria și Republica Cehă. Era anul ăla când pe 22 februarie, la Roslin, Scoția, oamenii de știință anunță că o fost clonată o oaie pe nume Dolly care s-a născut în iulie 1996, care avea de trăit șase ani, dar pe care sinistrul agriculturii de la ei nu a propus-o brand de țară!

            Taleyrand devine principalul consilier al lui Napoleon (că văd că și atunci erau la modă consilierii, dar nu doar pentru că au lipit doar afișe în campania electorală), susţinând plecarea sa în Egipt pentru a aştepta momentul propice pentru preluarea puterii. Dar aceste temeri vor dispărea o dată cu întoarcerea lui Bonaparte la Paris, în 1799. Pentru a prelua puterea „legal”, Bonaparte şi Talleyrand s-au înţeles cu Sieyès, unul dintre cei cinci Directori ai puterii executive, revoluţionar din prima clipă, cu Lucien Bonaparte, fratele generalului, deputat în Consiliul celor 500 şi preşedinte al acestuia după lovitura din 18 Brumar. Această lovitură de stat a determinat demisia lui Barras, decapitând Directoratul, fiind înlocuit de Consulat, Napoleon devenind Prim-Consul.

            Pe la noi, după două secole, în 1999, avuseseră loc noi mineriade, forțarea de către mineri a barajului de la Costești, pacea de la Cozia încheiată de premierul Radu Vasile cu luceafărul hulit al huilei, înfrângerea minerilor în luptele de la Stănilești. Tratatul cu Ucraina a fost încheiat fără nicio luptă, România acceptând rapturile dictate la 23 august 1938 de pactul Ribentrop-Molotov! Trădare curată!

            Pacificarea Franţei în cursul Consulatului, a fost apogeul drumului comun al celor doi. Afemeiatul Talleyrand se căsătorea cu doamna Grand, ce fusese amanta sa, după care Bonaparte l-a obligat să o ia de soţie, în 1802. De, era și atunci politică de cadre! Deşi s-au despărţit în 1809, divorţul s-a hotărât abia în 1815.

            Pe meleaguri dâmbovițene, prin 2002, peste două secole, erau la putere iar Iliescu și ai lui, a venit în București președintele S.U.A. George Bush, a apărut curcubeul, era Adrian Năstase prim-sinistru, cel care a cedat petrolul românesc fără luptă, cel care a primit sute de mii de euro moștenire de la mătușă-sa Tamara, ginere de nomenclaturist, colecționar de opere de artă și de hărți și cărți vechi, întemeietor al muzeului cu același nume.

 

Doi președinți cu cravate roșii

 

            Fostul președinte american a scris o carte, „Decision Points” referitoare la vizita sa la București, în care a scris: „Ziua de 23 noiembrie 2002 a fost ploioasă şi gri la Bucureşti. Cu toate acestea, zeci de mii de persoane au venit în Piaţa Revoluţiei pentru a marca decizia de admitere a României în NATO, un eveniment remarcabil pentru o ţară care, cu doar 15 ani înainte, era un stat-satelit al URSS şi un membru al Pactului de la Varşovia. Când mă apropiam de scenă, am observat un balcon care era luminat. «Ce este?», am întrebat. Mi s-a spus că era locul în care Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist al României, rostise ultimul discurs înainte de a fi înlăturat de la putere în 1989". Și apăruse curcubeul! Dar să ne întoarcem cu două secole în urmă. 

Drumurile lui Talleyrand şi Bonaparte au început aproape imediat să fie divergente, cauzate de afirmarea dorinţei lui Bonaparte de a face din Franţa prima putere a Europei, însoţită de anexările şi reorganizările teritoriale, precum Republica Italiană, unde se va proclama preşedinte în 1803, stărnind nemulţumirile Angliei, care a rupt pacea de la Amiens.

Pe la noi, în 2003, toate bune: Nicola la Eurovision cu Don't Break My Heart, de parcă interesa pe cineva inima femeii divorțate de compozitorul Alexandru, cu trei copii, deoarece iubea contrabasistul, referendumul constituțional de două zile, se promulgase legea Lupu de privatizare, care a dus la situațiile bizare ulterioare cu oprivatizările, unii fiind recompensați unii unguri prin Transilvania de două ori, multe matraplazâcuri începeau pe la agenția națională de privatizare, pe când vecinii unguri nu au „retrocedat” decât în limita a 100.000 de dolari! 

Sosirea la putere a lui Bonaparte, i-a făcut pe regalişti să spere într-o apropiere de Primul Consul prin intermediul lui Talleyrand, dar aceștia şi-au dat seama că Bonaparte avea intenţia de a păstra şi extinde puterea doar pentru el, astfel că au trecut la acţiuni directe de instigare la atentate. Napoleon s-a proclamat împărat, iar Talleyrand îl va încuraja să fie încoronat împărat de către papă.

Între timp, războiul a revenit pe continent.  Austria, Rusia, Neapole şi Suedia s-au coalizat contra Franţei, fiind încurajate de Marea Britanie, reactivând proiectul lui Talleyrand care vedea o Franţă într-un echilibru european. Acesta a fost momentul în care modalitatea în care percepea Talleyrand lucrurile, va întra în conflict cu cea a lui Napoleon.

            După victoria de la Ulm, contra austriecilor, în octombrie 1805, Talleyrand va elabora de la Strasbourg (ce coincidență) un raport Împăratului, în care preconiza organizarea acestui faimos echilibru european între puterile momentului, Franţa, Anglia, Prusia, Rusia şi Austria, afirmând că acest echilibru trebuie să se formeze printr-o alianţă cu Austria care era văduvită de putere. În acest concept, găsim ideologia iluministă, care a marcat tinereţea lui Talleyrand. Această idee, a unui concert de mari puteri, o vom regăsi mai târziu, la Congresul de la Viena.

            Pe la noi, în 2005, fără lupte, poporul român avea să dea puterea, democratic, nu unui profesor universitar care îl făcuse pe Ponta doctor, ci unui Băsescu fost mereu la putere, precum Taleyrand, începând cu transportul de petrol, arme și blugi, cu încercarea de incendiere a unui port francez, cu „luptele de la Anvers”, sub comanda lui Silvian Ionescu, și de-a stânga, și de-a drepta, și de hăis, și de cea, reinventat parcă de maeștrii Caragiale, cu „O scrisoare pierdută” și de Tudor Mușatescu, cu a sa piesă „Titanic Vals”, cu celebra zicere „Bagi în urnă pe cine vrei și iese cine tebuie!” Și au urmat zece ani de o nouă politică, înființând „binomul”, promovându-i pe tinerii „școlii ardelene” Coldea, Morar sai Kovesi, fără Gherman și Gușe, cu imixtiuni în justiție și în alegeri, cu inculții Eba, Vanghelie și corigenta la aritmetică Anastase și câte și mai câte!

Ultimul președinte fost comunist

 

            Politica Franţei în secolul al XVIII-lea, a cunoscut acest echilibru prin alianţa între Viena şi Paris, chiar înainte de războiul de 7 ani. Dar Franţa napoleoniană dorea să asigure un echilibru fără a reactiva acel vechi concept al echilibrului european, care nu-i convenea deloc lui Napoleon. Faţă de omul secolului al XVIII-lea, în care se găsea Talleyrand ca gândire, Napoleon se găsea în secolul precedent, al XVII-lea, cel al lui Richelieu şi Ludovic al XIV-lea, unde echilibrul european nu se putea concepe fără un primat al Franţei asupra celorlalte monarhii. Aşadar, Napoleon şi Talleyrand erau diametral-opuşi ca viziune, iar Talleyrand nu avea decât să regrete victoria obţinută de împărat la Austerlitz, aducând Austria la picioarele sale şi impunându-i o pace foarte severă, făcând ca împăratul să fie şi mai optimist în ideile sale.

            Sciziunea se va produce clar în 1807, după campania din Prusia şi Polonia, unde Napoleon îşi va zdrobi încă o dată adversarii. Talleyrand nu îl va mai servi pe împărat, întrucât acesta nu-i mai asculta sfaturile, urmându-şi propriile idei. La Tilsit, în iulie 1807, Napoleon va stabili o alianţă cu Rusia pentru a instala un echilibru european între cele două puteri, din acest motiv el nu va recrea decât parţial Polonia prin Marele Ducat al Varşoviei, în timp ce Talleyrand dorea recrearea cu adevărat a unui regat al Poloniei pentru a contrabalansa Rusia.

            Pe  la noi, prin 2007, avea să înceapă integrarea României în Uniunea Europeană,  proces „continuu” care a început cu aderarea la 1 ianuarie 2007, dată propusă la summitul de la Salonic din 2003 și confirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004, așa că degeaba se lăuda organizația aia Dreptate și Adevăr a marinarului care îi luase hățurile „bolnavului și plângăciosului” Stolojan, cel cu doar 2% acțiuni la ALRO Slatina, dată rușilor! Și tot prin 2007 avea să înceapă războiul între liberalii lui Tăriceanu și pedeliștii Băsescului, cu sprijinirea în parlament a guvernului liberal de către PSD. Eurovisionul mergea mai departe, chiar și în alb-negru!

Talleyrand va demisiona din funcţia de ministru de externe, la 10 august 1807, datorită faptului că politica externă dusă de Napoleon intra în totală contradicţie cu ceea ce dorea el, dar Napoleon, care nu-l putea lăsa fără să-i fie măcar sfătuiror, îl va numi Vice-Mare Elector („singurul vice care îi mai lipsea”, spunea ironic Fouche). Talleyrand va ţese intrigi până va ajunge la trădare.

            În 1808, Talleyrand îl va încuraja pe Napoleon să înceapă expediţia în Spania, unde erau trimise trupe pentru a cuceri Portugalia, forţând închiderea porturilor pentru Anglia.

            O lovitură de palat la Madrid a declanşat o criză între Carol al IV-lea al Spaniei (burbon descendent din Ludovic al XIV-lea) şi fiul său Ferdinand al VII-lea. În faţa acestei crize, Napoleon l-a pus pe fratele său Joseph pe tronul Spaniei, pentru a intra în stăpânirea peninsulei, crezând că spaniolii îl vor primi cu braţele deschise. Talleyrand credea, în acest sens, că doar se va recupera o moştenire legitimă obţinută de Ludovic al XIV-lea, în 1700.

 Acest sfat „frumos”, care a dus la destituirea celor doi regi,   a dus la izbucnirea unei revolte generale antifranceze în toată ţara, silind pe Napoleon să trimită Marea Armată pentru a regla conflictul. Acest act  se va dovedi una din cele două greşeli, alături de campania din Rusia, care vor duce la căderea Imperiului. Dar înainte de a merge în Spania, Napoleon dorea să se asigure că Austria nu va face vreo mişcare care să implice trădarea. Astfel, îi va convoca pe prinţii germani şi pe țar la Congresul de la Erfurt, unde va participa şi Talleyrand. Pentru noi, românii, este important să ne amintim că prin tratatul de la Erfurt din 2008 Napoleon căzuse de acord ca Rusia să-şi extindă graniţele la nord şi la sud din contul Finlandei, Principatelor Române şi altor teritorii pe care va fi capabilă să le subjuge prin forţa armelor.

            Aici, Talleyrand a devenit pe faţă capul trădării. Scopul lui Napoleon era de a se servi de Rusia pentru a supraveghea Austria, în timp ce împăratul trebuia să regleze furia spaniolă. Dar Talleyrand, care fusese trimis în acest scop la țarul Alexandru, nici pe departe nu şi-a îndeplinit misiunea, ci, din contră, a avut o atitudine total împotriva celor indicate de stăpânul său. Un fragment din dialogul lui Talleyrand cu țarul vădeşte acest fapt: „Sire, ce aţi venit să faceţi aici? De dumneavoastră depinde salvarea Europei şi nu veţi reuşi decât dacă ţineţi capul sus în faţa lui Napoleon. Poporul francez este civilizat, suveranul său, nu este; suveranul Rusiei este civilizat, poporul său nu este; deci suveranul Rusiei trebuie să fie aliatul poporului francez.”

            Talleyrand a mers pe ideea unui eşec pentru Napoleon în cadrul acestui Congres, care nu a reuşit decât să obţină vagi asigurări din partea țarului. Talleyrand declara mai târziu: „La Erfurt, am salvat Europa”.

            Pe la noi, peste două secole, prin 2008, avea să înceapă, chipurile, „criza economică”, prin care Băsescu, în acord cu FMI, fără democrația parlamentară, a redus salariile bugetarilor cu 25%. Și anii 2008 – 2012 erau anii cei mai buni ai mei ca salarizare, fiind profesor la Universitatea din București! Dar am primit banii înapoi în decembrie 2016, vreo 40.000 de lei, care mi-au prins bine! Dar cu banii primiți în Franța pentru orele prestate în 1996 am cumpărat soacră-mii apartamentul de la stat, pe legea ce exista atunci, apartamentul neavând proprietar! Ați priceput diferența? Tot în 2008 au avut loc turneul final al campionatului european de fotbal, unde eram tot slabi, și olimpiada de vară din Beijing, unde eram ]nc[ tot în față!

            De îndată ce Napoleon a plecat în Spania, Talleyrand s-a înţeles cu Fouche şi cu sora lui Napoleon, Caroline Bonaparte, pentru a favoriza succesiunea lui Murat, în cazul în care Napoleon nu mai revenea din expediţie. Însă speranţele lor au fost spulberate atunci când Napoleon s-a întors cu o victorie provizorie, în ianuarie 1809.

            Când a aflat de conspiraţie, împăratul îşi va ieşi din pepeni. La 28 ianuarie, în cursul unei şedinţe memorabile, îl va acoperi pe Talleyrand de injurii timp de o jumătate de oră: „Eşti un hoţ! Un laş! Un om fără credinţă! Tu nu crezi în Dumnezeu! Toată viaţa ţi-ai încălcat datoriile, ai înşelat, ai trădat pe toată lumea; nimic nu este sacru pentru tine; ţi-ai vinde până şi tatăl! (...) Te-am umplut de daruri, însă nimic nu te face să nu fii împotriva mea! Ai merita să te fac bucăţi ca pe un geam, am puterea, dar m-aş deranja prea mult, nu se merită. (...) Uită-te la tine, eşti un rahat într-un ciorap de mătase”.

            „Ce păcat că un asemenea mare om este într-atât de prost-crescut”, declara Talleyrand, deloc mişcat, la ieşirea din acea şedinţă. Nu a fost totuşi înlăturat din funcţia sa de șambelan, dar şi-a pierdut-o pe cea de Vice-Mare Elector, Napoleon nefiind decis să se despartă de el definitiv.

            După o scurtă revenire datorată căsătoriei lui Napoleon cu Maria Luiza, prin intermediul căreia s-a produs o mult-dorită reapropiere de Austria, războiul a reînceput, în 1812, împotriva Rusiei, terminându-se cu o retragere dezastruoasă. Talleyrand a înţeles din acel moment că prăbuşirea Imperiului nu era decât o chestiune de timp. Tot acum, el va începe să stabilească legături cu Bourbonii din exil. Aşa cum a prevăzut Talleyrand, Napoleon a fost învins, în 1814, în faţa armatelor coaliţiei.

            Revenim la România. În 2012 s-au întâmplat multe! Trecem de alegerile prezidențiale din 2009, zice-se câștigate de Băsescu cu sprijinul binomului, trecem de scurta coabitare și guvernare PD-L – PSD și alte cele. În 2012 încep protestele împotriva lui Băsescu și poliția intervine brutal. În februarie prim-sinistrul Boc, ultimul șef al studenților comunisti clujeni din 1989, demisionează și în locul lui e pus șeful SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, utecist, participant la ultimul congres al PCR din 1989, cel care, în guvernul DA, a renunțat la moștenirea Gojdu din Budapesta, remarcându-se prin consumul pe banii statului de vită Kove și de unguente fine, bun vorbitor de limbă maghiară...

            Pe 27 aprilie guvernul MRU avea să fie suspendat printr-un vot de neîncredere, Băsescu fiind nevoit să-l propună prim-sinistru pe Ponta, reprezentantul noii alianțe USL.. Pe 6 iulie parlamentul votează suspendarea președintelui, dar prin manevre și acțiuni de culise referendumul e invalidat de curtea constituțională, oamenii fiind fugăriți de procurori și puși să jure pe bibliile așezate pe capotele mașinilor. Chiar și baronul teleormănean Dragnea avea să fie condamnat. Pemierul ungar Orban îi rugase pe maghiarii din Transilvania să nu se prezinte la urne la referendum. Cred că vă mai amintiți replica napoleoniană a marinarului „parcă eu te-am făcut chestor, domnule ....!” Revenim!

            După înfrângerea lui Napoleon, în 1813, la Leipzig, în faţa trupelor reunite ale prinţilor Europei, Franţa a fost invadată, iar Napoleon, în ciuda unei rezistenţe remarcabile în Hexagon, nu a putut să-i împiedice pe aliaţi să ajungă la Paris, la sfârşitul lui martie 1814. Talleyrand nu a încetat să conspire pentru aducerea Bourbonilor la Paris, a reuşit să îl convingă pe mareşalul Marmont (unul dintre puţinii mareşali ai imperiului al cărui nume nu este purtat de vreun bulevard parizian, ca la noi pentru Antonescu), să se retragă şi să predea Parisul coaliţiei. Talleyrand va râmâne în Paris, fiind singura autoritate cu care aliaţii au putut să poarte tratative. Îi va primi la hotelul său pe regele Prusiei şi pe țar şi va obţine de la aceştia restauraţia Bourbonilor, după consultarea Senatului.

La 2 aprilie 1814, Talleyrand a proclamat căderea lui Napoleon. Acesta, neavând încotro decât să abdice pe 6 aprilie, abandonat de mareşalii săi. Talleyrand a reuşit să-i aducă pe Bourboni în mai 1814 (Ludovic al XVIII-lea). Talleyrand intra astfel în pas de defilare în această restauraţie, primind mandatul de preşedinte de consiliu, de la Ludovic al XVIII-lea. El va semna, în calitate de şef de guvern, primul tratat de la Paris cu aliaţii, care stabilea frontierele Franţei din 1792.

Și Băsescu avea să „abdice” în 2014, dar în favoarea unui român sas ales democratic, în defavoarea lui Ponta, candidat al PSD, alianța USL fiind declarată caducă de către Crin Antonescu, președinte interimar de o lună al României. Chipurile pesediștii pontaci nu au pregătit bine alegerile prezidențiale pentru românii din străinătate. Ce-o mai fi făcut Franța cu două secole în urmă?

            Acum Talleyrand va începe cea mai mare poveste de dragoste a vieţii lui, cu soţia nepotului său, ducesa Dino, fiica fostei sale amante, ducesa de Courlande, în vârstă de numai 18 ani, în timp ce acesta avea, ține-ți-vă bine, 60 de ani.

            Așadar, omul rămâne omniprezentul regimurilor! Mai târziu, va participa la un şi mai mare eveniment diplomatic din cariera sa, Congresul de la Viena, în mijlocul balurilor şi a bogăţiilor de la Schönbrunn, în faţa învingătorilor lui Napoleon care redesenau harta Europei.

Luând cât mai multe teritorii cu putinţă, a reuşit să-şi realizeze visul, divizarea aliaţilor, reintegrând Franţa în concertul european al marilor naţiuni şi semnând un tratat secret de alianţă între Franţa, Anglia şi Austria, contra ambiţiilor Prusiei şi Rusiei.

Dar acest vis va fi repede spulberat de întoarcerea lui Napoleon din insula Elba, în martie 1815. Talleyrand a fost de îndată exclus de la negocieri, iar echilibrul european pe care aproape îl atinsese se termina fără el, deşi el însuşi a redactat actul contrasemnat de puteri, prin care se desfiinţau legile lui Napoleon.

Pe la noi, în 2015, președintele care scrisese cartea „Pas cu pas” a început primul pas cu lozinca „Vreau guvernul meu!”, după catastrofa care a avut loc la un club numit „Colectiv” din București, găzduit într-o hală dezafectată a unei uzune chimice, când a avut loc o explozie nu se știe din ce cauze. Neinspirată fu remarca președintelui plimbăreț pe banii națiunii că „Au trebuit să moară oameni ca guvernul Ponta să demisioneze!” Dar asta după ce, viceprim-sinistrul Oprea, general izmenar avansat rapid al armiei române, elaborase în locul lui Ponta o ordonanță de mărire de trei ori a salariului președintelui și a miniștrilor! Și a venit prim-sinistru Cioloș, cu un guvern „din oastea de strânsură” dintre funcționarii români pe la UE. Dar să vedem ce mai făceau în trecut europenii!

            După înfrângerea de la Waterloo din iunie 1815 (Wateloo – Golgota lui Napoleon), Talleyrand se va apropia de ducele de Wellington pentru a lua legătura cu Fouche, preşedintele guvernului provizoriu după a doua abdicare a lui Napoleon. Se vor înţelege pentru o a doua restauraţie, iar în acest sens Chateaubriand notează în „Memorii de dincolo de mormânt” (Memoires d’outre tombe): „M-am dus la Majestatea Sa; intrând într-una dintre camerele care o precedau pe cea a regelui, nu am întâlnit pe nimeni; m-am aşezat într-un colţ şi am aşteptat. Dintr-o dată se deschide o uşă; intră silenţios vicele susţinut de braţul crimei, M. Talleyrand sprijinit de M. Fouche; priveliştea infernală a trecut uşor prin faţa mea, intrând în cabinetul regelui şi dispărând. Fouche venise să jure credinţă şi să depună omagiu suveranului său; regicidul vasal, în genunchi, a pus mâinile care au tăiat capul lui Ludovic al XVI-lea, în mâinile fratelui regelui martir; episcopul apostat a fost martor la jurământ.”

Caricarură din 1815, „Omul cu 6 capete” (omul a 6 regimuri)

 

            Talleyrand va semna al doilea tratat de la Paris cu aliaţii, un tratat mult mai sever cu Franţa, în care îşi va găsi postul de preşedinte al consiliului, dar va demisiona din funcţie în septembrie 1815 fiind în opoziţie cu ultraregaliştii. Ludovic al XVIII-lea îl va numi mare șambelan, aşa încât să-l ţină aproape de putere (șambelan - demnitar de rang superior în statele monarhice din apusul Europei, care are în grijă camera suveranului; din fr. chambellan). Dar Talleyrand va ataca opoziţia liberală, criticând pe ducele de Richelieu şi pe Decazes. În 1823, a fost pus într-o situaţie dificilă de către Savary, fostul secretar al lui Napoleon, care l-a acuzat în afacerea Enghien. Talleyrand a venit să se apere, iar Ludovic al XVIII-lea l-a susţinut. El a fost sprijinit în special de imensa reţea de relaţii pe care o avea.

            La noi, ăn 2016 au avut loc alegeri parlamentare, unde au câștigat pesediștii, pentru un bun program de guve3rnare. Dragnea având o condamnare, a fost invalidată prima propunere a prim-ministru a unei femei, Sevil Șaideh, fiind aceptat de președinte și apoi ales de parlament bănățeanul Sorin Grindeanu, tot un informatician. În ianuarie – februarie aveau să aibe loc demonstrații „neorganizate”, dar oerfect „orchestrate”, împotriva unei ordonanțe de urgență controversate, dar cred că strict necesare. Ce va mai fi în viitor în comparație cu evenimentele din urmă cu două secole, vom vedea! Mai ales cu „experta” în promovarea și explicarea legii salarizării unitare și în limba engleză, pardon, „romgleză”, Lia-Olguța, zisă Vasilescu sau, zic unii, Vadim-Tudor.

            În 1824, după moartea lui Ludovic al XVIII-lea, venirea lui Carol al X-lea îi va reactiva speranţele de revenire la putere. În acest moment el va stabili legături cu Adolphe Thiers şi cu ducele d’Orleans, care vor juca un rol de prim-plan în revoluţia celor 3 zile glorioase.

            Talleyrand va participa la aceasta, dar din umbră, favorizând accesul la putere al lui Louis Philippe după abdicare lui Carol al X-a. Acesta îl va numi ambasador extraordinar la Londra pentru a se asigura de neutralitatea şi alianţa cu Anglia, ceea ce Talleyrand a şi reuşit.

De asemenea el s-a implicat în organizarea Belgiei ca stat independent (spre bucuria nepoatei mele, Princess Amelie, născută acolo în 2013). Ulterior, Talleyrand va merge în direcţia Antantei Cordiale, între Franţa şi Marea Britanie, iar mai târziu, în 18 aprilie 1834, va rezulta cvadrupla alianţă între Franţa, Spania, Anglia şi Belgia. După această ultimă realizare, Talleyrand va renunţa la postul său, plictisit de relaţiile cu omologul său britanic, lordul Palmerston. Se va retrage la castelul său din Valencay, unde va sta până în 1837. Va reveni la hotelul său din Paris din strada Saint Florentin, unde va muri, pe 17 mai 1838, la 84 de ani, înconjurat de dragostea nepoatei sale, ducesa de Dino. Ce va fi pe la noi între 2017 și 2038 voi mai scrie dacă am ocazia!)

            Concluzionând, marea şi veritabila operă a lui Talleyrand, filosofia politică faţă de care a fost fidel în întreaga sa carieră, a fost aceea a echilibrului european între puterile Europei, pe care a căutat să-l impună prin Congresul de la Viena. Dar acest echilibru european a afectat primatul francez în Europa în beneficiul Angliei, acest primat fiind pierdut definitiv, în ciuda tentativei de afirmare din timpul lui Napoleon al III-lea.

            Franţa nu va mai fi fost cea din timpul imperiului. Politica pe care a dus-o Talleyrand nu a servit în primul rând Franţa, ci Europa. Putem spune că Talleyrand a fost mai întâi un bun european, decât un bun francez. Voia el UE?

            Talleyrand poate fi judecat pentru nerespectarea celor 14 jurăminte de fidelitate pe care le-a depus regimurilor pe care le-a slujit. Aceste trădări au fost reale, însă ele au survenit pe o linie logică a ideilor sale, pe care o avea în materie de politică internă şi externă, căreia i-a rămas fidel.

Ceea ce frapează la Talleyrand este longevitatea politică, indiferent de regimuri. Influenţa pe care şi-a exercitat-o constant timp de 50 de ani, făcându-l în toată acea perioadă, prin cultura sa politică şi imensa listă de relaţii şi legături, să fie indispensabil regimurilor cunoscute de Franţa acelei perioade. Talleyrand, dincolo de o figură neagră, din anumite puncte de vedere, este predecesorul imaginii omului politic modern, iar imaginea globală pe care a avut-o ca rezolvare la problematica europeană, îl transformă pe acest vizionar într-un „părinte” al ideii de Europă unită. Așteptăm și ce face Macron, că de Sarkozy și de Hollande ne-am lămurit!

 

Să fiți iubiți!

           

 

            (continuare)

 

            Nițu Constantin

            http://webdidacticanova.blogspot.ro/

 

Vizualizări: 309

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->