Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Călătorii geodezice, Ungaria – al cui este Ardealul? (08)

            Călătorii geodezice, Ungaria – al cui este Ardealul? (08)

 

(postarea precedentă)

 

            (Articol apărut în culegerea „Să ne iubim pământul strămoșesc – Antologie”, la Editura PIM Iași, 2018, sub coordonarea lui Ion N. Oprea)

 

        Al cui este Ardealul?

 

      Moto: „Aici zace B, românul/ Din regatul unguresc,/ Fost profesor de Germană/ La liceul franţuzesc.” („Epitaful meu”,  de Valentin Blude, din Antologia epigramei româneşti, 2007)
  

 

       Naționalități conlocuitoare

 

       Ca orice om doritor de a ști mai mult, am dat o fugă (virtual, că sunt online) la DEX și aflăm din sursa: DLRLC (1955-1957) ce e o naționalitate conlocuitoare și cum am luat eu cunoștință despre aceste noțiuni. Și am publicat totul pe web, ca să nu mă facă unii „naționalist”, „șovinist” sau să mă gratuleze cu alte epitete (citiți AICI despre Călătorii geodezice, Germania - germanii din România - VII-1”).                Reiau și aici, ca să nu avem vorbe! Așadar, naționalitate semnifică: „1. Comunitate de oameni cu aceleași caractere naționale, locuind pe teritoriul unui stat multinațional sau, ca minorități, pe teritoriul unui stat național. Grecii.. erau singura naționalitate din imperiul otoman cunoscută în Europa. GHICA, S. 93. ♦ (Învechit) Popor. Pînă a nu luci la soare, naționalitățile mocnesc veacuri. RUSSO, S. 77. 2. Totalitatea însușirilor specifice unei națiuni; caracter național; specific etnic.  3. Calitatea unui individ de a aparține unei națiuni; cetățenie, supușenie. Majoritatea locuitorilor Republicii Populare Romîne sînt de naționalitate romînă.”

Ne-am lămurit? Mă lăsați să fiu naționalist român bine temperat, care să se cinstească cu un vin bun cu prietenii de alte etnii? Dacă nu, mai insistăm și pe naționalitate conlocuitoare, explicată simplu doar cu „s. etnici (pl.), minoritate națională.” Căutând „conlocuitor” aflăm „conlocuitór, ~oáre smf, a [At: CAT. MAN. II, 306 / Pl: ~i, ~oáre / E: conlocui +-tor] 1-2 (Persoană) care locuiește împreună cu altcineva. Sursa: MDA2 (2010). Mergând la dicționare specializate aflăm din sursa: Sinonime82 (1982) că naționalitate conlocuitoare este doar „s. minoritate națională.” Și dacă vrem să aflăm mai multe citim și pe web (AICI).

       Toate astea au fost acumulate în timp... Că mă născusem eu într-o comună din județul Muscel, numită Livezeni, acum sat al comunei Stâlpeni (vezi DOR DE ACASĂ). În primele patru clase, în școala unde învățase cu multe decenii în urmă și Ion Barbu, nu am auzit nimic de cuvântul etnie. La gimnaziul din Stâlpeni, am avut în clasă un bun prieten, Nelu Gheață, țigan (viitor maistru la Dacia Colibași), dar nu realizam și nu mi-a spus nimeni că sunt diferit de el. Ba mai mult, tatăl său era brutar și în fiecare dimineață, când treceam spre școală, îmi dădea o chiflă caldă pe care o mâncam pe loc.

       Și mergând eu cu steaua la colinde, prin clasa a patra, am ajuns la casa domnului Popescu Ghiță, responsabilul magazinului universal din comună, împreună cu Dorel Mihai (viitor mecanic de locomotivă, când CFR-ul era a doua armată, că acum...). Ne-a dat omul 10 lei, bani mulți atunci, dar soția lui, tanti Ilona, i-a zis să ne mai dea 10 lei, că eu îi dau mereu „bună ziua!” când trec pe lângă dumneaei. I-am povestit tatei totul și el mi-a sus că e „unguroaică”, ceea ce eu nu știam, deși era prietenă cu mama.

       O luase nenea Ghiță după ce s-a întors din Cehoslovacia în 1945. O cunoscuse în octombrie 1944 când era aproape de granița româno-maghiară, pe la Marghita, s-au iubit și i-a promis că trece să o ia să o ducă în regat după ce se întoarce. Și omul s-a ținut de cuvânt! Așa am aflat eu de la tata de Ardeal, mai mult decât am învățat de la școală, și că pe acolo sunt și unguri și ceva nemți.

Din păcate tanti Ilona nu a avut copii, astfel că dacă exista atunci UDMR-ul s-ar fi bucurat că nu au „ieșit” copii dintr-o căsătorie mixtă! Și am plecat mai departe la liceu, în clasa a opta, la „Dinicu Golescu”, din Câmpulung Muscel. Aici profesorul de istorie, doctorul Hurdubețiu, ne-a explicat despre naționalități și etnii. Și nu prin ideea politicii partidului! Aici am stat doar un an și după alt examen de admitere, dat la Iași în 1956, am fost admis în clasa a IX-a la liceul militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc.

       Și m-am pomenit în aceeași clasă cu trei ardeleni, sibianul „neamț” Gheltz Rolf, clujeanul „turco-maghiar” Abduraman Selim Gihan (cu mamă „unguroaică”) și Kardoș Dumitru (din com. Merișor, Baia Mare)! Și culmea, aveam pedagog pe Kotvesi Istvan, care își satisfăcea stagiul militar și era moda atunci ca pe unii învățători să îi numească pedagogi în liceul militar, cu aceeași uniformă și mâncând și dormind împreună cu noi. În anul următor funcția de pedagog a dispărut și omul a plecat. Și într-o clasă din aceeași companie era și colegul Decsei Nicolae (din București, colonel radiolocatorist pensionar și jurist, acum președintele Comitetului Evreiesc din Satu Mare), despre care am aflat târziu că e „evreu” și că s-a născut într-un lagăr de concentrare din Transnistria, dar pe care îl respect și mai mult azi, la vârsta senectuții. Ba mai mult, având eu talent muzical, făceam un duo de excepție cu Varconyi Ludovic (din Oradea), din altă companie, formând un duet al corului liceului apreciat de profesorul căpitan Butoi, dar mai ales de public, cântând în română, în rusă sau în germană, aici neînțelegând cuvintele din limba lui Merkel, memorându-le cu stoicism.

 

Colegiul Național Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, cetate a științei

 

       Și nimeni nu ne-a explicat de „naționalități conlocuitoare” și nu ne-a împărțit pe etnii! Doar învățam și atât și eram educați să ne iubim și să ne apărăm țara, care e a tuturor. Și așa ne-am dus apoi la școlile militare, doar eu și Gheltz Rolf colegi la Școala Militară de Artilerie și rachete din Sibiu. Rolf a fost mutat în anul al doilea la tancuri, la Pitești, urmând, probabil, să fie un al doilea Heinz Guderian.

       La tancuri era și Abduraman, care a ajuns până la urmă comandantul unui regiment de tancuri din Baia Mare! Și vă jur pe ce am mai sfânt că nimeni nu mă putea lămuri că colegii ăștia ar fi fost din „naționalități” conlocuitoare!

       Ne uneau limba română, latina, matematica, chimia, biologia, calculul elemantelor traiectoriilor, învoirile și fetele din oraș, neîmpărțindu-ne în etnici români și „alții”! Și nici pe fetele cu care flirtam și pe care le respectam nu le întrebam de etnie, nici măcar pe Podul Minciunilor din Sibiu! Dacă erau frumoase și istețe, ne plăceau și atât! Nici dacă erau uteciste nu întrebam oarece, că un sărut și o recitare în parc (da, fetelor, așa era atunci și nu făceam ore de sexualitate...) erau mai importante decât politica partidului...

       Și am ajuns la brigada de rachete de la Ineu, între Arad și Brad! Și aici, ca locotenent, am avut colegi pe Koteles (mai mare, locotenent colonel, îmi era și vecin) și pe căpitanul Demeter Acațiu, de loc din Dumbrăveni, dar mutat în brigadă de la „geodezii din Buzău”, cel care m-a învățat câteva înjurături la care pe unguri nu îi ia nimeni, dar și topograful și matematicianul cu care mă sfătuiam la o problemă mai dificilă de orientare a rachetei. Și nimeni nu a ținut să remarce că suntem diferiți! Ba m-am și căsătorit cu o ardeleancă din Arad... cunoscătoare bună de maghiară...

 

Bg. 37 R.O.T. (postată de colegul „Baju Pedro” în grupul „Bg. 37 R.O.T. Ineu”)

 

Instalație de lansare 8 K 14 (SCUD, „Baju Pedro” în grupul „Bg. 37 R.O.T. Ineu”)

 

       Și așa am ajuns la Academia Militară, dorind eu să devin inginer geodez! Și aici aveam să învăț după diverse manuale, din care două de excepție, unul „Teoria codurilor”, scrisă de șeful catedrei de matematică, col. dr. ing. Gyorfi Eugen, retras acum la Târgu Mureș, și „Compensarea rețelelor de triangulație”, de col. dr. Lorinczi Iuliu, fost profesor în academie, atunci cercetător științific la un institut militar de informatică. Și a ajuns domnia sa chiar senator UDMR de... Giurgiu, văzând românii cu ce om deștept au de-a face! Dar udemeriștii l-au ținut doar o legislatură, că omul de știință, deși etnic ungur, e cetățean român de trei stele!

       Și în anul IV avea să îmi predea „Aerotriangulație” un alt colonel dr., Marton Gherasim, fizician și fotogrammetrist, șef de laborator la un centru de cercetări militar, care a acceptat să mă îndrume la lucrarea de licență. După aceea am fost repartizat chiar în laboratorul condus de el, lucrând împreună până în 1987, când a ieșit la pensie ca director și comandant al centrului. Mi-a fost și conducător științific la lucrarea de doctorat! Ne-am certat” doar pe formule, algoritmi și instrucțiuni de cod Fortran!

 

Vizitat la Hamburg de col. dr. Marton Gherasim (Gyarfas), după un prânz la restaurantul chinezesc (înmormântat la Vlăhița, fie-i țărâna ușoară!)

 

       Iar în Academia Tehnică Militară din București, unde am fost profesor universitar, șef de catedră și decan al unei facultăți, am avut șef și un prorector Demeter Ștefan, frate cu fostul coleg și prieten Demeter Acațiu, cu care nu am discutat despre naționalitate. Și studenții mei militari, geodezi, geniști sau constructori, nu au fost împărțiți după criterii etnice!

       După mutarea (tot prin concurs, nu pe pile) la Facultatea de Geografie a Universității din București am venit în contact cu destui studenți de diferite „etnii” (ce isteață era tătăroaica dobrogeană Nisa, de la planificare teritorială, căreia i-am explicat amănunțit despre Omar Kayam, de care nu știa multe), dar criteriul de împărțire pe grupuri nu a fost etnia! Iar fostul nostru student Robert Zsugya, din Orșova, m-a uluit ce corect a actualizat o hartă topografică la scara 1:25.000 după înregistrări satelitare de teledetecție, la lucrarea de licență la care i-am fost îndrumător, dovedind că este un cartograf de excepție. Desenează cu locatorul orice hartă, face orice reprezentare grafică 2D și 2,5D specifică sistemelor informatice geografice (GIS) în orice proiecție, cu peste 20 de aplicații! Și mai și cântă omul o muzică tinerească, pe aici, prin Viena sau prin altă parte (dar ca Southernman Robbie, probabil „îl căutați pe youtube)! Prietenia lui mă onorează! Și ne putem saluta în mai multe limbi materne sau străine...

       Deviza era „Știi – love story, nu știi – I`m sorry!” Pe un student de la turism, din Harghita, l-am întrebat într-o pauză dacă mă primește la viitoarea lui pensiune dacă mă adresez în română. Și mucalitul harghitean mi-a răspuns: „Dar ce, banii dumneavoastră nu sunt buni? Rețineți că eu am venit să studiez turismul la București!”

       Că prin 1977 mă dusesem eu la Borsec cu soția și copilul (prin sindicatul din care făcea parte soția, că „la armată” nu aveam loc). La un prânz, soția era la o masă cu copilul și cu altă doamnă din Dej, cu copilul și ea. Eu, soțul doamnei și fostul coleg de școală militară Marțiuș Eugen, eram la altă masă. Frumușica ospătăriță „secuiană” tot trecea pe lângă masa noastră și ne spunea „Vin imediat!”, dar în limba lui Petofi (Én azonnal eljövök! Și rețineți că Petofi era sârbo-slovac la origine...).

       Consoartele și copiii erau la desert și noi nu aveam pe masă nici ciorba. Atunci soția i s-a adresat în limba ei – „Ăia de la masă sunt soții noștri, lor nu le dai de mâncare?”, la care frumușica secuiană i-a răspuns „Ioi, nu am știut, scuze!” Și așa am mâncat și noi.... Povestindu-i la București colegului Ferencz Joszef, un bun cercetător, mi-a zis că nu crede, că inventez. Șeful nostru, colonelul Marton, a fost mai direct – „Lasă, Costele, avem și noi proștii noștri!”

 

Fragila planetă „Pământ”, a treia de la Soare, în mâna unei zeițe, nu se știe de ce etnie

 

       Iar în periplurile prin lume, ca cercetător științific sau ca profesor universitar, dialogul cu cercetătorii, cu profesorii sau cu studenții au fost nu între etnii, ci între oameni, locuitori și nu conlocuitori ai planetei Pământ, a treia de la Soare! La fel procedez și în mesajele de pe facebook sau de pe alte rețele cu fostul coleg de la DTM Aberman Tellu, retras acum în Israel, cu alți prieteni din Iordania, Egipt, Israel, Japonia, China, Coreea de Sud, Coreea de Nord (da, de ce vă mirați?), SUA, Franța, Ungaria, Rusia, Austria și mai știu eu de unde... Așa că avem tăria morală de a vorbi despre etnii, despre sașii sau gernanii și ungurii din România, după mai multe vizite în Germania și aiurea...., dar mai ales după „bântuirea prin biblioteci”...

            Inclusiv în acest an 2018, la Centenarul Marii Uniri, războiul mediatic al revizioniștilor maghiari este mai agresiv. Nu sunt acceptate realitățile istoriei și adevărul despre istoria Transilvaniei de către frustrații perdanți ai Tratatului de la Trianon care a desființat Imperiul Austro-Ungar, adepții ideii „Ungariei Mari”, care nu a existat niciodată decât în visele unora  care tulbură apele cât de mult pot.

Nu se vrea recunoașterea realității maghiarizării altor etnii, uitându-se că Iancu de Hunedoara (regent al Ungariei) era român, că Matei Corvin (cel mai important rege al Ungariei) era pe jumătate român, la fel cum alt regent al Ungariei, Nicolaus Olahus, avea la rândul lui rădăcini românești, chiar și numele său dovedind aceasta (Olah în maghiară înseamnă valah). Noi le-am aminti și de poetul Sándor Petőfi, născut la Albești (Târnava Mare), cu tată sârb și mamă slovacă! Și care a semnat, ca debutant, Petrovics Sándor.

 

Harta lui Sandor Marki a voievodatului vlaho-slav al lui Gelu în secolul al IX-ea conform Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor)

 

       Chiar și izvoarele istorice maghiare consemnează clar că românii trăiau deja aici, în Transilvania și în Câmpia Panonică, la venirea ungurilor, în secolul al IX-lea, că românii au fost primii în Ardeal! Istoricul clujean Ladislau Gyemant susţine că „românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, menţinuţi în permanenţă pe pământul pe care îl locuiesc, anterior celorlalte popoare (deci şi ungurilor)” şi recunoaşte „caracterul nedrept şi abuziv al sistemului politic instalat ulterior, cu excluderea românilor”.

            Și istoricul maghiar Kovary Laszlo, în lucrarea sa „Statistica Ardealului”, susţine că „românii sunt urmaşii romanilor colonizaţi în Dacia de împăratul Traian, fiind găsiţi aici de unguri mult mai târziu, prin sec. al IX-lea”. Tot el, în „Antichităţile Ardealului”, scrie: „La venirea maghiarilor, Ardealul era locuit de neamul românilor (olah nemzet). De la ei au preluat maghiarii stăpânirea Transilvaniei”.

Szilagyi Sandor preciza, la rândul său: „Nu se poate contesta faptul că românii au deţinut Transilvania cu mult timp înainte de venirea principelui maghiar Tuhutum, care s-a luptat cu valahii lui Gelu în partea de nord-vest a Transilvaniei, cu Glad în Banat şi cu Menumorut în Crişana, căpetenii demne de amintit.” Csetrenyi Svartics Ignac scria: „Românii trăiau aici (în Transilvania) la începutul domniei lui Arpad. Ei au fost cei cuceriţi de către Tuhutum. De aici, ei (românii) s-au înmulţit foarte mult în regiunea Tisei, în Ungaria.”

       Dar să vedem și cealaltă față a lucrurilor. Așadar, a cui este Transilvania? Noi zicem că a tuturor celor care trăiesc pe aceste meleaguri, uneori învingători sau învinși, ducând vieți paralele sau amestecându-se unii cu alții. Că pe acolo era un Menumorut, un Glad. Că poporul maghiar i-au denumit, el însuşi, pe cei de peste râul Tisa sub numele de olahi. Menumorut (duce român) şi-a măritat fata cu Zulta (Zoltán, de la „sultan”), moştenitorul lui Arpad (liderul triburilor maghiare).

Deoarece continuitatea care este atestată de descoperirile arheologice, despre Donariul de la Biertan din judeţul Sibiu, relicvă creştină din secolul al IV-lea, conţine inscripţia latină: „Ego Zenovius votum posui" (Eu, Zenoviu, am depus darul) – o dovadă a vorbirii limbii latine în Dacia, după 271. Aşadar, de unde linii paralele?! Dacă conducătorii de acum sute de ani au ajuns, chiar printr-o căsătorie aranjată, să-şi amestece sângele şi să priceapă că buna convieţuire e mai importantă decât lupta, de ce am face noi, azi, altfel?

De ce scriu aceste lucruri? E simplu, deoarece, într-o veselie devenită obişnuinţă, aproape cotidiană, publicaţiile de limbă maghiară din Ungaria și din România se întrec în a ne blama în fel şi chip, fără nicio reţinere, fără pic de ruşine, de mai bine de multe decenii, fără ca nimeni să mişte vreun deget, spre a le atrage măcar atenţia că ceea ce fac depăşeşte orice limită a bunului simţ, ca să nu mai vorbesc de legile ţării, pe unde conducătorii vecinilor obișnuiți cu calul, șaua și carnea de sub ea vin când vor, de astă dată cu automobilul sau cu avionul, și spun ce vor, fără a le fi jenă de ce spun.

       Și ca să fim mai clari, putem da un exemplu. Știm că mijloacele de informare în masă, conform art. 31 (4) din constituție, prevede în mod expres: „Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”. Dar ce fel de „informare corectă” asigură, de exemplu, publicaţia „Szekely hirmondo”, nr. 53 din 2012, care se întreabă: „În ce Românie trăim?”. Şi nu are nicio reţinere de a răspunde printr- o minciună neruşinată: „Trăim în acea Românie care până în ziua de azi persecută cu violenţă sute de mii de maghiari care i-au fost alipiţi”. Cum naiba era să-mi persecut eu comandantul și conducătorul la doctorat? Oare nu ar fi cazul ca autorul respectivului articol, Csergo Zoltan, să răspundă pentru această afirmaţie mincinoasă şi calomnioasă? Și când mă gândesc că doi secui au tăiat capul lui Andrei Bathory după ce acesta a fost înfrânt de Mihai Viteazul și i l-au dus domnitorului român...

Publicaţii ca „Haromszek”, „Szekely ujsag”, „Csiki ujsag”, „Szekely Nep”, „Udvarhelyi Hirado”, „Tortenelmi magazin” etc. se întrec în a ne batjocori, fără nicio reţinere, fiind pline de invective ca: „năvălirea valahilor”, „opincile pline de sânge ale valahilor”, „colonizările româneşti în oraşe cu populaţie preponderent maghiară”, „lanţul statului majoritar”, „politica de deznaţionalizare dusă de statul român în Secuime”, „comunismul venit peste capul nostru ca o consecinţă nefastă a statului unitar şi naţional”, „în Ardeal, ungurii sunt loviţi, bătuţi numai pentru naţionalitatea lor”, „România este singura ţară creată de Trianon, cârpită, care îşi mai păstrează graniţele de după primul război mondial”, „suntem sugrumaţi de un secol, uneori mai puternic, alteori mai încet, însă fără întrerupere”, „aici pe Pământul Secuiesc, unde noi suntem locuitorii băştinaşi, să avem atâta curaj încât să-i cerem fiecărui invadator, fără rădăcini aici, să ni se adreseze în limba maghiară” etc.

       Păi ăștia vorbesc de comunism? Comunismul, ale cărui idei s-au născut în Franța și Germania, s-a materializat prin revoluții sângeroase în Rusia în 1917, prin, vorba glumei, „marea revoluție socialiată din octombrie care a avut loc în noiembrie”, în Germania, în 1918 prin Republica de la Weimar și chiar în Ungaria, că a trebuit ca armata română să scape Ungaria de comuniști și să pună opinca românească pe splendida clădire a parlamentului maghiar.

       Toate astea au loc deoarece politicienii din Budapesta au cultivat cu obstinație în mintea generațiilor de unguri ideea „dreptului istoric al Ungariei asupra Transilvaniei”, motiv pentru care, după Marea Unire din 1918, prin care, în mod firesc, Transilvania, dintotdeauna românească, a revenit la sânul mamei sale, România, noi, românii, am rămas pentru unguri niște „invadatori cu opincile valahe pline de sânge”! Noi și nu ei, ungurii, am invadat pământul Transilvaniei, „pe care maghiarii îl consideră drept proprietatea lor, pentru că strămoșii l-au luat în stăpânire, fiind de veci nelocuit”.

       Așadar, minciuna a fost și este ridicată la rangul de politică de stat la Budapesta. Știa acest lucru foarte bine și Mihai Eminescu, care scria, în 1870: „Acești oprimatori ai Transilvaniei sunt oameni care mistifică unde nu pot contesta și mint unde nu pot combate”!

       Au ajuns să-l combată până și pe Anonymus, cel ce poate fi socotit drept părintele istoriei poporului maghiar. Nu este adevărat ceea ce scrie el despre ocuparea prin forță a Transilvaniei de către unguri, fiindcă, la pătrunderea lor aici, acest pământ era „de veci nelocuit”! Păi atunci de ce i-au numit pe locuitorii de peste Tisa olahi (volohi)?

       După cum am arătat la început, subliniem și acum că spaţiul carpato –danubiano – pontic a fost locuit din totdeauna de români şi întotdeauna pe aceste locuri au existat comunități permanente românești, cum scrie Anonymus, și nici vorbă ca ungurii, la venirea lor dinspre est, „să fi dat în Transilvania de valahi”! De existența unor voivodate româno-slave, precum cel condus de Menumorut, nici pomeneală! Fiindcă dacă ar recunoaște cele scrise de Anonymus, ar trebui să fie de acord că ei, ungurii, au fost invadatorii Transilvaniei, nicidecum românii. „Spuneți lui Arpad, ducele Ungariei, domnul vostru spune Menumorut că teritoriul ce l-a cerut bunei voințe a noastre nu îl voi ceda niciodată, câtă vreme voi fi în viață. (…) Nici din dragoste, nici din frică nu-i cedăm pământ nici cât un deget! Așa scrie Anonymus. Ba mai mult, Menumorut (duce român), spre bună înțelegere, şi-a măritat fata cu Zulta (Zoltan), moştenitorul lui Arpad (liderul triburilor maghiare).

 

Formațiuni statale românești în secolele IX – XIII d.Hr.

 

 

       De unde atunci acel „drept istoric al Ungariei asupra Transilvaniei”? Cu atât mai mult cu cât Transilvania n-a fost niciodată cucerită de unguri, cu adevărat, fiindcă niciodată nu a aparținut Ungariei. Așa scrie istoricul ungur Szilagyi Sandor, într-o lucrare apărută la Budapesta, în 1886: „Transilvania, despărțită prin hotare naturale de Ungaria, nu a fost niciodată contopită cu aceasta”. Niciodată, deci, Transilvania „nu a fost contopită cu Ungaria”, fiindcă dintotdeauna ea a fost românească! Simon de Keza, născut la Oradea, în a sa „Cronicom Hungaricum”, scrisă între 1282 și 1290, scrie că „ungurii, venind dinspre răsărit, ca un popor de păstori nomazi, au trebuit să lupte cu românii (volohii) și cu slavii, pe care i-au gonit de pe aceste meleaguri”. De atunci acest ținut se cheamă „Țara Ungurească”. Mai mult, toți marii istorici ai lumii, specialiști în antichitatea greco-romană, precum Mommsen, Jung, Homo, Patsh, Altheim etc., au susținut, cu argumente științifice, formarea poporului român pe teritoriul străbun al Daciei daco-romane.

 

Harta României actuale

 

 

       Istoricul Ioan Lupaș ne spune cine sunt adevărații invadatori ai Transilvaniei: „Către sfârșitul secolului al IX-lea (896) s-a ivit la hotarele pământului românesc încă un popor turanic: ungurii, care erau împărțiți în șapte seminții, cu șapte căpetenii deosebite. Conducătorul lor, Arpad, a reușit să pună toate semințiile sub ascultarea sa. (…) Bieții noștri străbuni, buni cum au fost românii de când sunt ei pe lume, i-au îngăduit pe unguri să stea alături de ei, dar cu bunătatea lor au pățit întocmai ca sobolul care a găzduit pe arici. Căci precum ariciul s-a obrăznicit și a început să-l înțepe pe cel care-l ajutase la nevoie, tot așa și neamul unguresc și-a arătat colții! Și după cum ariciul a stăpânit în casa sobolului, tot așa și neamul cel sălbatic al ungurilor a ajuns să stăpânească multă vreme plaiurile românești cele mândre, prin care trăiau odată dacii cei războinici”.

O spune clar și Milton G. Lehrer, în „problema transilvană trebuie apărată de toate fantasmagoriile și elucubrațiile fanteziilor șovine și nu te poți împiedica de a te adresa defăimătorilor unei realități incontestabile cu vorbele: discutați cât vreți voi, Domnilor, dar cine oare a creat aspectul eminamente românesc al acestui pământ, cine altul decât poporul românesc?”.

       Și ca să fim mai clari asupra problemelor din Ardeal, să dăm un scurt exemplu despre situația de pe acolo din trecutul apropiat, pe unde națiunea română era considerată de mâna a doua și îi era interzis să se stabilească în burguri. Exemplul nu e din zona Sibiului, dar e util. Un conflict interesant în care sunt implicați românii din actualul sat Petriș și sașii din actualul Satu Nou, are loc în anul 1366. Conflictul este legat de dreptul de proprietate a unei păduri. Important este de menționat faptul că regele Ludovic I se deplasează personal la Bistrița, unde îi cere judelui Ubaldus Tumels să judece acest litigiu.

       Documentul ce conține hotărârea judecatei este publicat în anul 1894, în revista „Familia”, de către academicianul Atanasie Marian Marienescu, document ce l-a preluat din volumul „Documente privitoare la Istoria Românilor“, publicat de Academia Română, vol. I, partea a 2-a, pag. 112-118. Iată conținutul documentului: La anul 1366, Ludovic regele Ungariei a fost în Bistrița, în Ardeal. O ceartă de posesiune pentru o pădure de munte și o ceartă de hotar între românii din Sâm Petru de lângă Bistrița și sașii din Satul Nou, s-au judecat la apriata dorință a regelui și pe baza unei împăcăciuni în Bistrița, în ziua a șaptea a sărbătorii trupului lui Christos (Frohleichnam), 1366 s-a compus un document în limba latină. Din acest document vom comunica în traducere unele părți și partea, ce are să serveasca de dovadă și în limba latină.

            {Noi Ubaldus Tumels jude, Casparos Hennel, Simon de Frank și Petru de Revel si ceilalți civili jurați ai cetății Bistrița și prin aceste de față dăm întru memoria tuturora, cărora e de lipsă spre știre, că între Blacci (Rumâni, Valachii) din Sâm Petru și între Teutonii (Sașii) veniturile (străini) din bunul Husalseiff așezat în cercul satelor Bistriței a fost stârnită grea discordie, ce se derama și după drept a se rezolva, ni s-a încredințat din partea Serenissimului rege al nostru, Domnul Ludovic, carele își petrece între Larii (deii de casă) noștrii cei mai fericiți (adică în Bistrița). Advenele Teutonii fac plânsoarea, că Blachii din satul Sâm Petru, pădurea de munte – între dosul muntelui Rîpău, în a cărei culme există stâncă, ce-și întoarce fața de precipiș către Valea Lesdal de comun numită Cusuma (Cușma), și suplinicește meta (hotarul) dinspre amiazăzi a acestei văi, și între celalat dos al muntelui zis Reghiţe începând asupra satului Blaccilor, și de aci între piciorul superior întors spre răsărit al numitului munte Rîpăuși întră dosului muntelui Calde ce se trage în sus până la culmea Bolcina – pe care (pădurea de munte) comitele Bisticiens, a rupt-o din teritoriul Blaccilor, și pentru a zidi satul, a alăturat-o bunului ce i s-a asemănat lui, –(Blacii) nu vreu să o cedeze, și brazii, ce de acolo și le-au cărat lor (Sașii) pentru ridicarea caselor, când au venit prin satul lor (al Blaccilor) li s-a luat.

            Acestea o ziseră sașii, iar Românii au respins: Blacii din satul Sâm Petru cu necaz au adus înainte, că teritoriul lor, peste o mie de ani posedat (stăpânit), prin ei și prin strămoșii lor mai de multe ori cu sânge răscumpărat, s-ar risipi, și o parte din el, spre emolumentul mai mare al veniturilor Sași s-ar alatura și încorpora prediului (bunului) asemnat, ce abundă cu acele păduri, mai ales de cer, cu livezi și cu agri cu mult mai buni. Afară de acesta, Blacci și aceea au adus înainte cu necaz, că Teutonii ar voi să-și facă satul, nu acolo unde a fost cândva, unde e cunoscut și din ruini ar fi a se vedea aproape de satul Solna (Jelna), ci ar vrea (Teutonii) ca să-l așeze în conținutul satului lor (al Blaccilor); din ce ușor ar fi de prevăzut, că noi mulți de la dânșii vom suferi injurii și prejudecăți. În privința acestei discordii, după cum am ținut între noi sfat matur, am aflat a fi cu drept și echitabil, că deoarece teritoriul, hotarele încă cu ocazia intrării Hunnilor desemnate și prin ducii acelora sub grea pedeapsă oprite, sunt imutabile, această pădure, să rămână în stăpânirea satului Blaccilor, că aceea din bătrâni fusese, arată situațiunea și notița publică.

       Teutonii sau germanii (Sașii au zis): Românilor pentru acest efort amicabil, le dau mari mulțumiri și împrumutat le votează amiciția și serviciile lor … După ce aceste toate le-am adus la cunoștiința Serenissimului Rege al nostru, acesta a declarat, că bine și drept s-au făcut toate. Dat în Bistrița ca mai sus.}

            Așadar, ați văzut care era și este situația din Transilvania? Sunt vieți paraleșe și intersectate! Chiar președintele de acum al României este un sas onorabil căsătorit cu o româncă, precum moștenitorul lui Arpad cu fiica lui Menumorut. Iar sârbo-slovacul Sándor Petőfi, căsătorit cu Júlia, nu se știe de ce etnie, autorul celei mai lungi lucrări, poemul narativ „János vitéz”, distins cu „Medalia pentru merite în război” pentru participarea la revoluția de la 1848, dat dispărut la 30 iulie 1849, în încercuirea făcută de trupele țariste în bătălia de la Albești (chiar locul său de naștere, unii susținând că și-a aflat moartea în timpul retragerii, alții că ar fi fost dus prizonier de război în Rusia țaristă), e poetul național al poporului maghiar! Așadar, Transilvania e a noastră, a tuturor celor care trăim pe aceste meleaguri, cu toate că unii o cumpără pe bucăți! Și cum suntem obișnuiți cu glumele, priviți o caricatură din secolul al XXI-lea! Asta pentru că în alt articol vom scrie mai mult despre etimologia cuvintelor român și România!

 

La o școală din „secuime”

 

 

 

       (continuare)

 

       Constantin NIŢU

http://webdidacticanova.blogspot.ro/

https://lenusa.ning.com/profiles/blog/list?user=2xbgg4a2kinp8

http://geo.unibuc.ro/cv_nitu_c.html

nitu.constantin@yahoo.com

constantin.nitu@g.unibuc.ro

Vizualizări: 990

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


moderator
Comentariu publicat de Nitu Constantin pe Aprilie 16, 2018 la 3:15pm

Vă mulțumesc! Că și eu mi-s ardelean după nevastă!


ACTIV
Comentariu publicat de Gordan Mircea pe Aprilie 16, 2018 la 1:44pm

Noa, dară, așe-i!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->