Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

- Pleacă, mă, de-acolo! Strigă polițistul, cu gura plină, deschizând pe jumătate geamul mașinii.
Cei doi polițiști înfulecau din niște pulpe de găină fripte, murdari la gură și pe mâini.
- Lasă-l, mă, că n-are ce să facă rău, se bucură și el de Crăciun, spuse celălalt polițist și el cu gura plină. Închide, naibii, geamul că înghețăm de frig!
Și își continuară ospățul ”supraveghind” bunul mers al societății, prin geamurile aburite ale mașinii.
Magazinele erau deja închise, străzile ornate de sărbătoare erau aproape pustii, erau luminițe multe în întunericul serii, se auzea muzică de peste tot, mirosea înnebunitor de frumos de la restaurante.
Copilul stătea cu mâinile pe sticla rece a vitrinei, admirând ceva din interior, fără să-i pese de polițiști. N-au cum să-l prindă, el e mai iute. În mintea lui se juca cu acele jucării! A început să danseze, să se învârtă după o muzică neauzită și, încet, încet, se îndepărtă de lângă vitrină, nu pentru că i-au spus polițiștii, ci pentru că înghețase de frig. A luat-o la fugă să se încălzească. S-a mai oprit pentru ”cumpărături” la containere de gunoi de la un restaurant, a prins câteva ”oferte” chiar atunci aduse de cineva de la bucătărie și era mulțumit.
Era departe de casă, dar mai bine aici, între prietenii de canal, decât în bătăile și înjurăturile de acasă. Nu mai suportase și... a plecat! Îi e dor de ai lui, de surorile care vor primi acum porția lui de bătaie, că ”cineva trebuie articulat azi, nu-i așa?”, cum spunea tata când venea seara beat. Și zilnic era beat...
Mergea către hotelul ”Grand canal termic” cum îi spunea baiatul cel nou, venit din Vaslui, când a văzut ceva deosebit.
Cineva căzuse pe-un lunecuș de-al copiilor, din fața blocului, gemea și nu se mai ridica. Sacoșele cu cumpărături erau împrăștiate pe jos iar mogâldeața, se legăna de durere, de parcă își rupsese ceva. A dat fuga să vadă dacă poate ajuta. Și-a pus ”cumpărăturile” după o tufă și s-a aplecat la mogâldeață. Era o fată, cu fața plină de lacrimi, parcă era Geta, surioara lui cea mare, doar că avea haine mult mai bune. A pus mâna pe glezna ei, era întreagă, dar o durea groaznic.
- Hai încet să ne ridicăm, te țin eu.
- Au, au... dar sacoșele?
- Bine, hai întâi să le adunăm. Puse mâna și băgă pachetele căzute în sacoșe, le ridică și se întoarse la fată.
- Hai, ușurel, surioară, ține-te de mine! Cum te cheamă?
- Au! mergi mai încet, Ioana, au! Ce mai doareee!
- Unde stai, e departe, sau chemăm salvarea?
- Nu salvarea, au, au... Uite, pe aici, în blocul galben cu o scară.
Au pornit încet. El ținea sacoșele cu o mână, iar cu cealaltă o sprijinea pe fată. Era subțirică și ușoară, de-i venea s-o ducă în brațe, dar nu putea de sacoșe. În sacoșe se vedeau cadouri frumos împachetate în hârtie colorată, cu fundițe. Așa o să le facă și el, cândva, surioarelor. Un cândva cam departe...
- Am o soră, Geta, semeni cu ea! Cum de umbli pe afară așa târziu?
Fata nu răspunse, doar icnea de durere la fiecare pas.
- Sună la apartamentul 12, o să coboare tata să mă ajute!
Sună la interfon, spuse că Ioana a căzut și are nevoie de ajutor. În scurt timp apăru un om voinic, în haine de casă.
- Ce-ai pățit, draga tatii? Of, of, copii neatenți! O luă în brațe ca pe o păpușă și porni să intre. Ușa însă se închisese.
- Na, că n-am luat cartela, acuma cum deschidem?
- Păi, sunați la un vecin, să vă deschidă, spuse băiatul.
Au sunat, au intrat, ușa s-a închis în urma lor iar băiatul rămase cu sacoșele fetei în mână. Ce să facă? E seara de crăciun, n-ar putea să fugă cu cadourile unui om aflat la necaz. După un timp, sună la interfon la apartamentul 12, ca mai înainte.
- Cine-i?
- Au rămas sacoșele cu cadouri ale Ioanei aici, afară, spuse el.
Apăru același om voinic care-l chemă înăuntru, deși se uita cam lung la îmbrăcămintea lui.
- Am înțeles că ai ajutat-o pe Ioana și mai ești și cinstit că n-ai plecat cu sacoșele. Hai la noi, să-ți dau ceva.
- Dar nu pentru asta v-am ajutat, era la necaz, orice om ar fi ajutat-o!
- Lasă, lasă... Hai, intră, spuse deschizând ușa apartamentului. Cum te cheamă?
- Andrei, sunt din Pașcani.
Fata era așezată pe-un fotoliu, cu piciorul întins pe-un scaun, cu fața înlăcrimată. Era fără palton, cu pantalonul suflecat până spre genunchi, și la auzul numelui s-a oprit din plâns și se privea surprinsă cu tatăl ei.
L-a invitat să se așeze până o doftoricește pe fată și începu să povestească:
- Am avut și un fiu, până de curând, îl chema tot Andrei... Uite-l acolo, în poză! S-a dus, a murit într-un accident, și el și soția mea... Am rămas doar eu cu Ioana. Și pentru că ai avut suflet bun, vroiam să-ți dau câte ceva. Stai să termin aici.
Și spunând asta, trase brusc de piciorul fetei, se auzi o mică pocnitură. Fata țipă de durere iar tatăl o liniști:
- Gata, ți l-am dat la loc, până de Revelion ești ca nouă! Hai să mâncăm ceva, ți-o fi ajuns toată ziua! Uite, va mânca cu noi și Andrei, spuse cu vocea sugrumată omul, ștergându-și pe ascuns o lacrimă în timp ce se ducea la bucătărie.
Pisoiul casei, un birmanez frumos, a venit, l-a mirosit și i s-a cuibărit în brațe acceptând firesc mângâierile băiatului. Ioanei nu-i venea să creadă, Tomiță nu stătea la nimeni străin! În sufletul ei și ăsta era un semn. Tatăl reveni de la bucătărie și fu la fel de surprins de reacția lui Tomiță.
Ioana încercă să meargă, încă nu putea, și țopăind într-un picior se mută pe canapea.
Se simțea în plus, stingher, casa era mobilată frumos, covoare, iar el în haine ponosite, murdare...
- Eu sunt fugit de acasă, am fugit că nu mai suportam bătăile și-s cam murdar, iar aici e așa curat! Mai bine aș pleca... Mi-e rușine de cum arăt!
- Nu-i nimic! Nu-ți fă probleme, se rezolvă și asta! Și ai fugit demult?
- De două sătămâni, dar mi-e așa dor de acasă! Nici eu nu mai am mamă, s-a dus anul trecut, a avut cancer. Am rămas trei copii cu tata. El s-a luat de băut și dă vina pe noi că mama nu mai e. Eu sunt mijlociul, mai am două surori, una mai mică, de 9 ani și una ca tine, de 16. Știi, nu sunt chiar prost, deși eram săraci, eram mereu cu premii la scoală! Acum... voi rămâne fără scoală, fără familie... E greu...
- Hai să te schimbi cu hainele rămase de la fratele meu, spuse Ioana și lacrimi amare i-au năpădit ochișorii.
Camera băiatului, rămasă neatinsă după accident, era minunată!
Tatăl fetei l-a pus să facă un duș, într-o baie de vis, l-au îmbrăcat și s-au așezat la masă.
Nimeni nu începea să mănânce, se uitau în jos... Aha, probabil trebuia întâi spusă rugăciunea, cum făcea când trăia mama lui. Împreună mâinile și spuse tatăl nostru. Cei doi l-au urmărit surprinși, de parcă asta le-a reamintit de ceva.
- Știi, spuse Ioana, la noi e primul Crăciun fără... cei duși. Unde stai tu, stătea Andrei, el spunea rugăciunea, iar mama se așeza după ce servea pe toată lumea. Acum ar fi trebuit să vă servesc eu, dar sunt cu piciorul. Tăticule, în tine e toată nădejdea!
Au mâncat, au vorbit mult până târziu în noapte.
A dormit în camera de vis a fostului băiat.
După Revelion, la scoala din cartier, un tip voinic a venit cu un copil de mână să-l înscrie. Era Andrei, cel nou, trimis de Domnul să țină loc celui vechi.
În fiecare seară Andrei își făcea rugăciunea și mulțumea Domnului pentru cadoul primit de Crăciun: o familie cum nu sperase vreodată.

Vizualizări: 72

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


INACTIV
Comentariu publicat de Viorel Croitoru pe Mai 8, 2015 la 9:19am

Ce frumos comentariu! Sunt bucuros că ți-a plăcut așa mult, simt că am reușit să transpun ceva din emoția ce-am simțit-o la aflarea poveștii reale a unei cunoștințe. Mulțumesc Aurora!


ACTIV
Comentariu publicat de Aurora Luchian pe Mai 8, 2015 la 3:35am

O povestire emoţionantă şi frumoasă ca un "cadou de Crăciun"...


INACTIV
Comentariu publicat de Viorel Croitoru pe Aprilie 30, 2015 la 9:09pm

Mulțumesc pentru imaginile ”asortate” cu conținutul povestirii, d-le Ioan Munteanu. Mă simt onorat și pentru selectarea ei pentru revista Cronos. Cu respect...


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Aprilie 30, 2015 la 8:56pm

- material selecţionat pentru revista Chronos


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Aprilie 30, 2015 la 8:56pm


INACTIV
Comentariu publicat de Viorel Croitoru pe Aprilie 30, 2015 la 8:13pm

Ai dreptate dragă Gabriela, tu ești exemplul viu de suflet frumos, sensibil, care a vibrat alături de sufletele frumoase din povestea, din păcate atât de reală, că am lăcrimat și eu când am aflat-o! Mulțumesc...


admin
Comentariu publicat de Gabriela Mimi Boroianu pe Aprilie 30, 2015 la 7:13pm
O poveste simplă dar atât de frumoasă! M-ai făcut să plâng. Doar Domnul când vrea adună oamenii cu sufletul frumos la un loc.

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->