Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

         În una dintre zile, am ieşit în oraş cu nora, cu Andrei şi băiatul de 11 ani al lui Bogdan, să dăm de mâncare la păsări. Ei nu aruncau resturile de pâine care se usca sau le rămânea, ci se duceau în apropiere unde sunt patru lacuri, dar numai unul împrejmuit cu gard de plasă şi plin cu pasări.
În apropiere era o biserică înaltă, nu ştiu pentru ce cult religios, dar avea o formă ciudată, ca a unui vagon dreptunghiular, dar cu capetele mai ridicate decât mijlocul clădirii, deschizându-se ca un Y cu partea superioară mai uşor deschisă, fiind lungă de vreo 30 m la partea de sus, mai mică la bază cu vreo 5-6 m, înaltă de vreo 12 m şi de vreo 8 m lată.
 În capătul ei este un parc cu statui din oţel ce reprezentau animale, un cerb, o căprioară, şi un lac mic plin cu raţe sălbatice, o lebădă albă şi mulţi porumbei şi pescăruşi. Porumbeii sunt blânzi, vin lângă tine şi-ţi ciugulesc pâinea din mână. Când le aruncam mâncarea în apă era o întreagă nebunie, zburau toată păsărimea care mai de care să prindă ceva din hrană. Era ca într-un dans al unor balerine ce se mişcau pe poante cu vioiciune şi graţie, fluturându-şi mâinile, precum aripile acestor păsări.
         Însoţitorii mei au preferat să se întoarcă la ale lor, iar eu să-mi continui aventura, să iau oraşul la pas şi să-l cunosc cât mai bine. Am preferat de data aceasta să merg pe trotuarul ce se afla pe marginea lacurilor aflate în cascadă, unul în spatele celuilalt, la înălţimi diferite. În dreapta mea se ridica pe o colină un foişor ca un bastion al timpului pe când vikingii erau stăpânii oceanului. Au apărut şi copacii iar parcul s-a mărit şi totodată am întâlnit şi primii localnici ieşiţi la plimbare. Noi ortodoxii aşteptam ca a doua zi să întâmpinăm învierea Domnului Iisus Hristos, ei  trecuse-ră de acest eveniment cu o săptămână mai devreme.
La capătul salbei celor patru lacuri se ridica un baraj peste care se putea trece cu piciorul. Diferenţa de nivel de la apa fiordului şi cea a ultimului lac era de vreo şase metri. Pe malul celălalt al lacurilor se întindea o colină cu o perdea de conifere, iar o cărare şerpuia în pantă printre molizi.
M-am aventurat singur spre necunoscut. Nu mai era ţipenie de om prin apropiere. Cărarea era cam umedă de la topirea zăpezii. La un moment dat am ajuns obosit din cauza urcuşului şi al vârstei, la capătul cărării, deasupra unui promontoriu de unde se întindea o panoramă fantastică. În zare se vedea poarta spre Oceanul Atlantic, pe malul celălalt munţii înzăpeziţi, iar în laterale fiordul cu malurile sale înalte, din stâncă dură pe care creşteau pini rămuroşi, sau se ridicau casele oraşului. Sub mine, în faţa mea, la câţiva zeci de metri, pe stâncile de la mal, doi tineri mulinau de zor, încercând să prindă peşte.
Curiozitatea şi nerăbdarea pescarului din mine m-a determinat să ajung lângă ei, dar erau pe cealaltă parte a înălţimii pe care mă aflam. Am descoperit că printre pomi există o cărăruie marcată cu stinghii din lemn de brad, vopsite la partea superioară cu roşu. Însemna că era o cărare marcată, aşa că ţinându-mă de crengile copacilor, am început coborâşul spre o zonă necunoscută. După mai multe peripeţii, alunecări, murdărit de haine şi mai ales de încălţăminte, am ajuns în sfârşit într-un fel de şosea pietruită ce cobora până pe malul apei, de la capătul unei clădiri cât un spital de mare, care nu ştiu ce era.
Nişte stânci monobloc din granit se ridicau semeţe din adâncul fiordului până deasupra apei, iar deasupra lor erau montate două platforme de pe care se putea face salturi pentru scaldă în apă.  Sub ele erau montate scări metalice de urcare. Diferenţa de la platformă la apă era de peste şase metri.
Cei doi tineri norvegieni lansau şi recuperau continuu nailonul, dar fără niciun rezultat. Peştele nu se lăsa păcălit să se prindă în ancoriţă. Am stat câteva minute şi apoi i-am părăsit pe cei doi pescari ghinionişti. Am urcat panta şi am intrat în oraş. De deasupra, am mai făcut câteva fotografii. Era prea frumos tot ce vedeam ca să nu iau cu mine aceste imagini. Zăpada încă mai era aşezată printre copacii de pe panta dintre fiord şi oraş.
         Ştiam că trebuie să mă îndrept tot înainte, cu oceanul în spatele meu, deoarece acolo trebuie să fie şi strada principală. Casele erau frumoase şi pline de viaţă, chiar dacă unele aveau culori închise de albastru sau grena. Ocoleam pe străzile lăturalnice şi tot imortalizam prin obiectivul aparatului foto digital această arhitectura plină de fantezie şi frumuseţe. O casă albastră lângă una albă, apoi alta muştar, sau verde, ori neagră, roşie, gri, portocalie, cu balcoane sau fără, cu mansardă sau acoperişul în două ape, din lemn unde scândurile erau montate una peste alta pe orizontală sau cu altă scândură montată peste doua îmbinate cap la cap pe verticală. Erau case fără garduri, fără curţi, dar cu flori în ghivece la ferestre, cu gazonul tuns scurt. Nimeni nu le încălca proprietatea, puteau să lase în curtea aşa neîngrădită orice obiect că el nu dispărea. Am văzut roţi de maşină înşiruite lângă pereţii caselor cu cauciucurile pe ele, aşa cum şi le-a schimbat proprietarul de la cele de iarnă la cele de vară şi nimeni nu le subtiliza cum desigur s-ar fi întâmplat imediat la noi.
         Eram într-o altă dimensiune a civilizaţiei, a respectului reciproc faţă de proprietate, fată de cinste şi corectitudine. Nu am văzut niciun câine maidanez în afara celor scoşi în lesă la plimbare. Am văzut câteva pisici de rasă dar în curtea casei, nu libere pe stradă. Oricât de mic şi blând ar fi fost câinele, nu aveau voie să-l plimbe în spaţiu public slobod, ci doar în lesă. Amenzile erau destul de mari ca să nu fii tentat să-i dai drumul din lesă.
Pe străzile laterale, în afara celor principale unde viteza era de 50 kilometri la ora, era interzis a se depăşi viteza de 30 km. Parcările pe străzile din centrul oraşului erau dotate cu automate de plată şi poliţia comunitară circula continuu să verifice dacă ai introdus fisa de 5 coroane pentru 15 minute de staţionare. Dacă tichetul afişat pe bord nu corespundea cu taxa, amenda era de 400 coroane, adică vreo 250 lei. Poliţaii reveneau destul de des şi dacă încă mai erai în culpă, îţi mai aplica o nouă amendă alături de prima sau a doua, până intrai în legalitate.
         La un moment dat am constatat că nu mai am baterii funcţionale la aparat, aşa că m-am hotărât să-mi scurtez vizita prin oraş şi am început să cobor spre centru. În parcul din apropierea blocului unde locuiau copii, era o colină cu un spaţiu liber betonat pe care îşi montase leagănele mecanice sau alte construcţii distractive de bâlci, nişte românaşi de ai noştri. Nu am intrat cu ei în vorbă. Copiii aruncau cu mingii din cârpe să dărâme nişte cutii de conservă din tablă, aşezate una peste alta în piramidă. Câştigul celor norocoşi erau nişte cravate mari şi late, în culori stridente, pe care aveau imprimate diverse înscrisuri hazlii. Şi feciorul lui Bogdan avea la gât una violet , însemnând că a trecut şi el prin parcul românesc de distracţii şi a dărâmat cutiile. Avea pe ea scris în engleză: "Testează-mă" .
După eşecul din timpul partidelor de pescuit de pe pontonul insulei Islandet, m-am hotărât să-mi folosesc timpul vizitând oraşul cât voi mai sta în acest frumos loc.  
Dimineaţa până se sculau ceilalţi colocatari, soţia, nora sa şi Andrei, făceam un tur prin apropiere. Vizitam oraşul pustiu la acea oră. Când se trezeau ai casei şi începea şi mişcarea pe străzile oraşului, terminam şi eu vizita şi reveneam la micul dejun şi cafea, apoi îmi luam aparatul digital de fotografiat şi părăseam apartamentul.
Într-o zi, am descoperit un supermarket la câteva străzi depărtare şi doream să-l vizitez ca să mă informez asupra preţurilor şi dacă aveau şi oferte accesibile bugetului meu de austeritate. Mai mult, mă intriga faptul că in interiorul magazinului erau amenajate un fel de cafenele şi erau pline cu pensionari de ambele sexe. Doream să spionez ce fac acolo aceşti vârstnici.
 Am plecat de acasă înainte de ora nouă. Nu ştiam dacă Bogdan mă va invita în acea zi la pescuit aşa că mi-am permis un tur prin zona portuară care corespundea şi cu un fel de centru al oraşului. Aşa am descoperit unde era autogara, sau că se poate trece de pe o insulă pe cealaltă cu un fel de ambarcaţiune contra unei sume, în cazul că nu aveai alte posibilităţi. Aveam cu mine nelipsita lansetă. Am încercat să pescuiesc de pe un ponton la care acostau micuţele ambarcaţiuni ce transportau pasagerii de pe o insulă pe alta. Aruncam direct spre interiorul portului. Nu am prins nimic, aşa că am abandonat pescuitul destul de repede şi am pornit pe chei să vizitez în continuare oraşul. Nu pot spune că exista o faleză în accepţiunea cuvântului. Erau câteva nave acostate la cheu. Nu existau macarale pe cheu ca să fie folosite la descărcarea navelor, aşa că nu ştiu ce transportau ele şi dacă acolo descărcau marfa, lucru ce nu cred că se întâmpla, neavând niciun fel de amenajare pentru asemenea operaţiuni.
Am fotografiat tot ce se putea fotografia, adică toate clădirile de pe faleză, una mai frumoasă şi deosebită decât cealaltă. Erau sedii de societăţi, magazine şi hoteluri. Am vizitat câteva magazine dar nu m-a tentat nimic, preţurile erau prohibite şi inaccesibile pentru bugetul meu.
  Încet, încet m-am apropiat de podul pe care mergeam spre locul de pescuit şi în jumătate de oră eram din nou pe ponton să-mi încerc norocul de unul singur. Nici acum nu am avut succes mai mult decât în celelalte zile, aşa că am părăsit pontonul şi m-am întors pe insula unde locuiam. Doream să verific dacă sunt şi alte locuri bune de pescuit în afară de cel unde am tot mers fără succes la prins peşte. Aşa am descoperit un mic port privat, cu ambarcaţiuni pentru pescuit şi o altă privelişte minunată de unde se vedea fiordul şi ieşirea spre Atlantic.
Malul celălalt îşi prezenta frumuseţea munţilor înzăpeziţi. Nu existau construcţii pe el decât într-o anumită zona mai în stânga mea. Cred că era ceva minier că se auzeau picamăre care găureau stânca şi nişte excavatoare ce debloca roca. Mai puteam observa câteva crescătorii de somoni. Aici somonii se cresc în mijlocul fiordului în nişte cuşti metalice. Zilnic cineva vine cu o ambarcaţiune şi le dă de mâncare. De fapt nu sunt nişte simple cuşti, ci o îngrădire din care să nu poată ieşi somonii, care trăiesc liberi în acest spaţiu limitat. Carnea de somon este foarte scumpă în Norvegia, ca orice doreşti să cumperi, dar normală pentru norvegieni, ca şi la noi. Cine are bani cumpără somon atât în România cât şi în Norvegia, cine nu, se limitează la alte soiuri dacă nu şi-l pescuieşte singur. Nu prea am văzut mulţi pescari sportivi cum sunt la noi. Ei au ambarcaţiuni pe care le folosesc să meargă în mijlocul fiordului sau să iasă la ocean, aşa cum ieşim şi noi aici la mare. Pe mal sunt puţini norvegieni care îşi încearcă norocul sau priceperea. Doar când sunt în weekend, merg într-o zonă turistică, închiriază o căsuţă şi o barcă cu motor şi ies pe apă la pescuit.

Vizualizări: 322

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Mihaela Moşneanu pe Iulie 11, 2012 la 8:51pm

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->