Zile de naştere

Casa cu podul plin de anotimpurile vacanțelor

”Să nu uiți, pe lumea asta totul este de vânzare;
până și sufletul are un preț!
Doar amintirile nu se pot vinde.”

Podul casei era locul preferat
unde își dădeau întâlnire anotimpurile vacanțelor.
Asta era demult, tare demult, pe vremea poveștilor care
începeau întotdeauna cu a fost odată, ca niciodată…
Acum, acolo, nu se mai întâmplă nimic interesant.
Inima se lasă sfâșiată până la rădăcină
de amintiri încă proaspete și scumpe când le răscolesc.
Cărți grozave, nemaipomenite, dorm în cufărul bunicii
pe voalul ei de mireasă cu buchetul de lăcrămioare pe piept.
Jucării stricate ce nu și-au găsit meșterul, păpuși cu ochii scoși,
cu pieptul sfâșiat de firi curioase cu degete nervoase,
stau într-un picior rezemate de pereți afumați.
Deasupra lor atârnă un săculteț cu prune uscate.
O minge bosumflată a făcut riduri; prea timpuriu dezumflată
a prins mucegai lângă o ramă prăfuită care la rândul ei
strânge la pieptu-i fragil de sticlă o imagine
dintr-un veac necunoscut de cei din prezent.
Luna nu mai încape prin ochiul de geam îmbătrânit
lăsat dinadins întredeschis pentru ea.
Câteva învăpăiate raze din același soare vechi de mii de ani
se furișează cotrobăind după Dumnezeu mai știe ce.
Prin hornul ce traversează podul s-a stins căldura.
Nucile aurii nu se mai fugăresc gălăgioase.
Îmbrăcate în rochii brun-roșcate, aproape spre negru,
scot la lumină de sub fustele lor copilași albi inelați,
neastâmpărați care le mănâncă de vii sânul și sufletul.
Podelele au rămas cu același vechi și prost obicei;
scrâșnesc din dinți în somn.
Dulapul vechi din lemn de nuc nu se sinchisește de nimeni și
își expune vechiturile ca la talcioc.
Umerașe lăcuite, înghesuite unul în sufletul celuilalt, icnesc
sub greutate catifelelor cu dantele îngălbenite.
Și apoi, de cine s-ar jena vechitura?
De masa rotundă ce stă ca o depravată cu cracii în sus
după ce peste ea s-au lăfăit atâtea bunătăți de Paște, de Crăciun

și nu mai știu câte parastase? Nu aș crede.
De scaunele cu tapițeria roasă de atâtea și atâtea șezuturi
mai mari, mai mici, mai cărnoase, mai ciolănoase?
Stau acum toate într-o rână claie peste grămadă, absente. Nici atât.
Sau, crezi că se jenează de covoarele îmbibate cu praf, strânse sul și

îmbălsămate cu naftalina și săculeți de tânără lavandă pe care familii de moliile

o îndrăgesc la nebunie și din ei acum își duc zilele? Nici pe departe.
Sau poate, de perdelele croșetate din ață albă de papiotă
obosite să tot țină de un veac în brațe căni uriașe
cu buchete albe de trandafiri? Nicidecum.
Putregaiurile par că se ascund oarecum rușinate
după faldurile grele ale draperiilor dosite în cel mai întunecat colt.
Toate obiectele se cunosc între ele, se știu de o viață;
de ce s-ar mai jena unul de celălalt?
Ce liniște absurdă în mansardă!
Un ecou parfumat cu scorțișoară se plimbă bezmetic pe tavan
chemând la masă guri salivând după orezul cu lapte.
Lingurile metalice loveau grăbite buza farfuriei, prânzul era zgomotos mai ieri,

era întrecere la masa, târziu venea liniștea.
Viața se odihnea pe unde o apuca vremea, pe lăicer, pe prispă.
Soarele nu adormea. Și nici pasărea; dădea sub dogoreală din aripă.
Până la vremea cinei tot raiul dormea.
În nici o camera nu era suferință.
Doar nerăbdarea de-ar crește odată mari sălășluia între pereți.
Și timpul; timpul care și atunci ca și acum se zgâiește
prin ferestrele lipicioase bătute-n cuie precum Isus,
lipindu-și obrajii de cercevelele ferestrele vopsite în verdele speranței

mirându-se cât de repede a putut să treacă peste tot, conștient fiind că
spre acele locuri nu mai este cale de întoarcere.
Din casa cu podul plin de vacanțe nici un blestem nu s-a înălțat
nici spre cer, nici asupra pământului, nici a semenilor.
În aerul umed de toamnă încă mai plutește Tatăl nostru și Crezul.
Toți ai casei au crescut.
Unii au ajuns în cer, într-atât au crescut de mult.
Alții, care nu au avut aripi, s-au făcut tot una cu pământul.
Câțiva au plecat în lume, de parcă lumea exact pe ei i-ar fi așteptat

cu brațele deschise să le dea covrigii din coada câinilor.
Negăsind cheia care se rătăcise cu mult timp în urmă
într-unul din buzunarele de la șorțul bunicii, ultimii plecați
au lăsat ușa neîncuiată la casa cu podul plin de vacanțe,
hotarele pradă buruienilor, via blestemaților de grauri,
nectarul florile în grija albinelor, ograda în paza cerului și
casa în plata Domnului.
Tot ei, ultimii, au înfipt adânc în inima curții un par ascuțit
în vârful căruia au spânzurat o pancartă pe care au mâzgălit în fugă

cu ce au avut la îndemână, dar cu litere de tipar
DE VÂNZARE
iar dedesubt au înghesuit un minuscul număr de mobil.
De ce, Doamne, când mă rugam să cresc m-ai ascultat, de ce?!
mă întreb
privindu-l pe bătrânul poștaș care
încă mai aduce corespondența la casa fără număr
și o lasă pe pragul ușii, vânturilor.

Veronica Șerban

Vizualizări: 11

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Decembrie 11, 2019 la 10:26pm
Felicitări!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->