Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

- Loți baci, cu restul scândurilor ce faci? Că-s cam putrede...

- Eu  plătește la mine o țigan să le duce la gunoi... Asta e! S-a dărâmat, s-a dărâmat, bine că nu este prins cineva sub ei! Ioi! Iștenem, iștenem... Și a plecat mormăind, necăjit.

Casa lui Loți baci se continua cu o grădină și, în fundul curții, ca la toți ungurii vechi, avea o șură din lemn care închidea priveliștea către câmp. Noi, copiii, eram pe câmp și ne uitam să vedem noutatea, evenimentul: s-a dărâmat, la vântoasa de azi noapte, șura lui Loți baci!

Necaz, necaz, dar eu vedeam în fiecare eveniment o oportunitate!

-Băieți, am o idee!

Asta era formula magică cu care adunam în jurul meu întotdeauna toată puștimea prezentă!

- Omul și așa le aruncă la gunoi, hai să căutăm ceva scânduri mai bune și să le luăm!

- Ce să faci, mă, cu scândurile astea putrede?

- O cazemată, colo, lângă terasamentul fostei linii de tramvai!

- Oau! Și crezi că iese?

- Băi, da' ne murdărim hainele!

- Păi, mergem, ne schimbăm și... la treabă! Care gașcă de aici mai are așa ceva? O să fim cei mai tari!

- Și cum le cărăm atâta drum?

Da, urâtă întrebare!  Ei tot așteptau să le dau eu idei, mură-n gură. Ne-am gândit cu toții, unul a propus ceva, altul altceva, toate erau cam ... utopice!

-Băieți, da' noi avem biciclete! Le punem pe cadru, între două biciclete și... gata!

Am aduc bicicletele, am făcut probele, mai greu, dar mergea! Ei, iar am crescut în ochii lor și nici n-am propus ceva privit urât de cei mari. Am cărat, am adus ciocane, cuie și să vezi distracție! Băteam cuie și unde nu trebuia, doar de dragul de-a bate! Cazemata noastră semăna cu un bordei... ponosit, cam murdar și cam strâmb!

- De-am fi avut scânduri noi! Ehei, era altă față, altă viață, spuse unul din copii!

Mintea mea creață să stea locului? Nooo!

- Băieți, am o altă idee! Toate ciocanele și activitățile au fost lăsate baltă și s-au adunat în jurul meu curioși.

- Hai, mă, zi odată!

- Stai că zic! Ioșca a zis că ar arăta fain cu scânduri noi, așa e?

- Așa! Da' de unde naiba atâtea scânduri?

- Păi, unde se găsesc, unde se fac scânduri noi, ha?

- La fabrica de cherestea! Băi, da acolo e portar... e departe... e periculos!

- Hai, mă, nu-i nici un kilometru și noi am intrat mereu prin garduri acolo! N-ai văzut ce garduri prăpădite au? Și deja vedeam o cazemată frumoasă, din scânduri noi... Le-am descris imaginea din mintea mea, i-am lămurit și chiar am făcut un plan! Hotărâți, am pornit să-l îndeplinim!

Am pregătit în gardul fabricii câteva ieșiri de ”urgență” am studiat cam pe unde se găseau scânduri și cei mai puțini oameni mari care să le păzească și concluzia a fost una stupefiantă: cel mai ușor era să le luăm pe poarta principală a fabricii, deschisă permanent pentru camioanele care aduceau bușteni și unde păzea moș Gheza, care se mișca mai încet, mai greoi.

Unul din noi trebuia să joace rolul de momeală iar ceilalți puteau lua pe ghidonul bicicletelor mult doritele scânduri!

No, hai s-o facem!

Ne-am dus până la poarta fabricii cu bicicletele și ne-am plimbat pe acolo, ne-am oprit pe marginea drumului să ne ”odihnim” iar ”momeala”, adică Dănuț, că era cel mai iute de picioare, s-a dus, a intrat pe poartă și a luat o lăturoaie, o scândură dreaptă numai pe-o față, și s-a făcut că vrea să fugă cu ea. Nea Gheza, a strigat la el, a început să-l înjure și Dănuț, Dănuț... tuleo printre stivele cu scânduri și bușteni. Nea Gheza după el, el s-a dus mai adânc prin curtea fabricii, cu nea Gheza cu tot.

Cu poarta liberă, am intrat, am pus scânduri frumoase, pe alese, pe ghidonul bicicletelor și am plecat tacticoși la drum! Victorie deplină! După primul colț ne-am oprit să-l așteptăm pe Dănuț, care, folosind una din ieșirile de ”urgență” din gard, l-a lăsat pe nea Gheza boscorodind și înjurând... El, masiv, gaura din gard, mică, era evident rezultatul!

Am pornit pe străduțele șerpuind printre casele de la marginea orașului, cu scândurile pe ghidoane, de-a latul drumului, de parcă drumul era numai al nostru! Dar, pe același drum, a apărut deodată, în viteză, un camion maaare, plin cu bușteni! Cum să frânezi așa monstru de mașină! Scârțâind din roți și claxonând de mama focului, amenințarea se apropia vertiginos! De spaimă, am înghețat, ne-am oprit ca paralizați și priveam cum se apropie dezastrul. Și a venit: pe primii i-a nimerit în scânduri și i-a trântit pe jos, în șanțuri, pe noi doar ne-a speriat atingând doar un pic scândurile care blocau toată lățimea drumului. Eu am căzut, Bondi a fugit cu bicicleta de coarne. Șoferul, un tânăr cu șapcă, alb la față de spaimă, a venit, i-a cercetat pe cei din ”linia întâi”, căzuți în șanț. Erau bine, se sculaseră în picioare. Eu stăteam așa cum căzusem, îngrozit de  consecințe!

M-a ridicat cu o mână de umărul hainei și a început să mă pipăie. Cum eram infirm, s-a speriat și mai tare văzându-mă așa. M-a întrebat ceva, nu știu ce-am răspuns, m-a pus în picioare și, când a văzut că merg, s-a întors la ceilalți. Ehei, ăștia o tuliseră cu biciclete cu tot, așa că singura pradă eram eu!

A început să mă cerceteze, să mă descoase de i-am spus tot. A zâmbit un pic, apoi s-a uitat la camion, la bicicletă și, înjurând furios, mi-a tras un șut zdravăn, de-am zburat peste șanț. Mi-a pus bicicleta rezemată de gard și, pentru că din spate îl claxona alt camion, a plecat amenințându-mă cu pumnul.

Am mai stat un pic să-mi revin, au ieșit doi vecini de după garduri, m-au certat și ei, apoi au început să se certe între ei pe scândurile noastre. Am reușit să plec și eu, mă dureau toate, eram mai speriat de ce-am făcut decât de dureri...

Încet, încet, s-a dus vestea și a ajuns și la urechile mamei. De-abia îmi trecuseră durerile de la ”eveniment”, că am mai primit o bătaie zdravănă, plus pedepse privative de libertate...

Când ne-am mai întâlnit pe afară, ne-am povestit fiecare peripețiile, pedepsele și contramăsurile celor mari... Pozna, oricum, rămăsese de pomină! Mult timp au mai râs vecinii de noi, cei care mergeau cu scândurile de-a latul drumului...

Despre cazemată... ce să mai spun?, era frumoasă și așa, ținea de ploaie, de vânt, era faină, ce mai! Ne-o admirau găștile celelalte, care și-au propus și ele să-și facă așa ceva.

Ce ne-o fi venit să dorim una mai frumoasă, nu știu...

Vizualizări: 77

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Gabriela Mimi Boroianu pe Martie 16, 2015 la 5:22pm
Frumoasă poveste!

ACTIV
Comentariu publicat de Viorel Croitoru pe Martie 16, 2015 la 5:08pm

Mulțumesc Ion Rodica Nicoleta, bănuiesc că n-ai fost ușă de biserică în copilărie, nu ne povestești și tu ceva din ele? Ar ieși ceva mai frumos decât ceea ce scriu eu, cred...


INACTIV
Comentariu publicat de Ion Rodica Nicoleta pe Martie 16, 2015 la 4:54pm
citesc cu aceeasi mare placere postarile dumneavoastra. Admiratie!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->