Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

Copilăria – început de poveste

Cum, fără excepție, orice lucru, ființă, fenomen, an calendaristic, opeă literară, etc. își au, fiecare povestea lor de început și, cum fiece poveste are trei părți: introducerea, cuprinsul și încheierea, îmi este ușor să vin cu argumente în susținerea afirmației mele, să mă „leg„ de prima parte a vieții omului – copilăria.
„ Astăzi chiar de m-aș întoarce
A-nțelege nu mai pot ...
Unde ești, copilărie ?” …
Cea mai frumoasă perioadă din viața oricărui muritor.
Răspunsul îl știe și elevul ăla care a învățat să citească și umblă la subsuoară cu Amintiri din copilărie de Ion Creangă.
Dar să revin la anii copilăriei generației mele:1948 -1965.
Școala era școală; elevul-elev, dascălul-dascăl, biserica-biserică,preotul satului era preot.
Tradițiile, portul și toate obiceiurile strămoșești erau păstrate cu sfințenie. Erau atributele nea
mului românesc, care defineau ființa noastră din prima secundă a plăsmuirii ca ființă.
Era Ajunul Crăciunului.
Toți eram cu ochii pe ceas, deși lampa era stinsă. În dreptul fiecărei cifre de la 1 la 12 era un punct de fosfor, care ne indica ora și minutele pe cadran. La capătul patului, pe o noptieră, a-lături de ceas, mârâia un radio Delta, care, din lipsa curentului electric, funcționa cu 5 baterii.de 1,5 V.
Venind vorba de lampa cu fitil și gaz trebuie să deschid o mică paranteză, pentru a insera câteva rânduri, chiar dacă par amuzante, mie nu mi-au făcut niciodată plăcere.
În fiecare localitate era o prăvălie sătească, dar vânzători adevărați nu prea erau.
Numai la Roșiile era un adevărat gestionar, Nicolae Țârfuică , om cu sânge de negustor me-reu îndrăgostit de sexul frumos: Cotoița-Gica, Vonela etc. dar asta nu-l făcea să-și piardă mințile, din contră, se interesa permanent și peste tot de necesarul roman: gaz, ulei, doc, pânză de America, ulei, orez,chibrituri, halva, marmeladă, etc. Bag mâna în foc, că puțini copii în ziua de azi știu ce sunt aceste produse.
Țârfuică ăsta învâtea banii, precum cosașul fânul ce-l întorcea cu furca.
Prăvălia din Nenciulești era gestionată de un anume Ghorghe Dio’ru, om voinic, frumos, cu dare de mână, numai că Dumnezeu nu l-a binecuvântat cu un copil. Rafturile prăvăliei sale erau, ,totdeauna, mai goale și, toată lumea bătea drumul la Roșiile, drum de țară, nepietruit, numai gropi pline cu noroi. Și, totuși aveam o copilărie fără grija zilei de mâine.
Noi, copiii duceam grija școlii. Toată vara adunam mânătărci, hribi, ciuperci; iar toamna po-
rumbe, măceșe și le dădeam la Centrul de achiziții fructe de pădure pe câțiva zeci de lei, să ne cumpărăm caiete și, dacă mai rămâneau pentru o pereche de pantaloni și de teniși, era și mai bine. La țară părinții nu aveau serviciu, nu aveau bani, iar noi, copiii luam viața în piept de mici. Era un început de poveste. O povestea dragă tuturor copiilor !
Într-un început de septembrie, înaite de a începe cursurile școlare plec cu Ion, nepotul lui Nicole Rădulescu, călare pe iapa bătrânului, la Roșiile după caiete. Cum nu aveam bani destui, am adunat toate ouăle de prin cuibare; le-am vârât în fundul buzunarelor și, când Soarele se răstignea pe liziera de măceși și porumbari din dealul Budelui, am pornit la drum. Când trecem de frasin și podul de la Școala din Hotăroaia, aproape de casa celebrei cântărețe de muzică populară, Maria Ciobanu, ieșea un smintit, Vergică Gogârlă și speria iapa. Să nu cădem, deși era greu, că șirul spinării destul de proeniment ne intrase bine între fese. De Lola nu era decât pielea, căpățâna și oasele. Uitam toate gândurile, uitam de caiete, de ouă… Le simțeam chisăliță în buzunare și ne întorceam pe firul Șasei acasă fără caiete, fără ouă, fără nimic.
Făceam multe nefăcure; eram doar copii. Curent alectric nu, televizor nu, laptop nici atât. Ne bucuram de sănătatea părinților și a noastră, de jucătiile noastre: Soră-mea, Angela, cea mai mare din cinci frați, singura fată, se bucura de păpușile din cârpe pe care le îmbrăca în fel și chip, iar noi, băieții, făceam trotinete din tulpini de porumbi, ale căror spițe la roți le legam cu lujere de rugi și, alergam 5/6 km prin praful drumului din Nenciulești, Valea Mare, Lunca și Nenciulești, închizând circuitul. Ne bucuram când venea seara; puneam faruri un dovlete golit de miez, cu ochi, gură și puneam o lanternă sau o lumînare aprinsă. Erau bucuriile noastre, ale copiilor de la țară. E o poveste, pe care o narăm așa cum s-a derulat.
Era în preajma sărbătorile de iarnă; copii fiind, așteptam pe Moș Nicolae, pe Moș Crăciun și alți moși închipuiți … În fiecare zi ne strângeam cei 10 copii din cătun cu săniuțele la Via lui Fănică Fumureanu sau în Piscul Bisericii din Nenciulești, unde făceam concursuri de vi-teză, de distanță etc. până la Moara lu’ Moacă. Trăiam o bucurie de nedescris !
La miezul nopții, la ceas de taină, cum spuneam, cu ochii pe ceas, așteptam lăutarii: Ion Fierăscu – viorist, Nicolae Căpraru - țambalagiu și nea Mărin Osîceanu – contrabasist.
Bucuria cea mai mare era, când lăutarii, care ne călcau pragul, erau însoțiți și de colin-dători – cel mai bun și cunoscut hâtru fiind Mircea lu’ Bărbuică.
*
Zdup, zdup, zdup, zdup se aude afară, pe treptele scării. Erau prietenii lui taică-meu – Ionică Pârăianu – sămânță din neamul Pârăienilor din comuna Livezi de pe Olteț.
- Ionică, ce faci, bă, te culcași așa devreme ?
- Să fiți voi sănătoși! De două ore vă aștept cu țuica fiartă. Se răcii și mama țuicii.
Noi ne prefăceam că dormim; așteptam pe nea Mircea cu alte brașoave.
Se auzea de afară: Mulți ani trăiască ! Mulți ani trăiască Ionică, nevasta, copiii și tot neamul, urează Mircea lu’ Bărbuică.
- Haideți în casă; intrați la sobă !
„La sobă” era camera unde era soba, era cald, unde dormeam patru frați într-un pat, de-a latul.
Pardoseala era din cărămidă lustruită cu argilă și ce sănătoși eram ! Numai că nea Mircea a mai făcut o dașovă. Din traista din păr de capră ce o ținea de gât, scoate o mână de poame de mere și ne dă la fieare 5-6 poame. Noi, somnoroși fiind, ne-am bucurat foarte mult, dar după 3-4 minute străfigam de mama focului. Părinții intraseră la idei;că poamele ar fi fost, cumva, otrăvite.
- Ionică, Torică, fiți mă, liniștiți, că le trece de guturai. Sunt poame cu ardei iute. Până ne întoarcem noi din capătul satului, le trece. Noi din plâns am dat în râs, dar, brusc ne-am oprit, amintindu-ne cum mama mi-a spart capul cu o lingură de fier.
- Noi, la masă, nu râdeam. La-nceput ne închinam, spuneam rugăciunea, apoi mâncam în cel mai mare respect pentru bucatele dăruite de Dumnezeu. Ne-a fost o bună învățătură.
Când primeam câte o corecție, fugeam la moșu’ și bătrâna - părinții mamei. Nu eram orășeni-zați și nu foloseam apelativele bunicul, bunica. La ei găseam, în șopron, totdeauna gutui, pe-re, mere, punți cu struguri altoiți de toate soiurile. Îi iubeam nespus de mult.
Deși de Crăciun tăiam porc ca toți românii gospodari, nu mâncam șorici, pentru că tata chema pe Dumitru Sandei și pe Nicu Broscaru, să-l ajute la jupuitul animalului pentru a ne face o-pinci orzobite, pe care le încălțam cu ciorapi de lână împletiți de mama cu 5 cârlige de sârmă.
Șorici mâncam de pe piciorele frumos pârlite și de pe bărbia din care făcea tata șuncă.
Povestea copiilor de la țară. Câte asemenea secvențe se pot insera în această expunere !?
Viața fiind arborele din noi ca o sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice și mecanice caracteristice organismelor vii, derulată pe parcursul a unui neștiut număr de ani; copilăria rămânând prima parte a vieții, ca cel mai frumos vis, cea după care la adâci bătrâneți plan-gem ca niște copii.
Unde ești copilărie ?

Roșiile. Romanești 08.12, 2019

Vizualizări: 31

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Constantin Bidulescu pe Decembrie 10, 2019 la 11:22pm

     Dor românesc

 

Mi-e dor de-a mea copilărie,

Mi-e dor de tinereţea mea

Când stam în gazdă cu chirie

Şi-aveam în curte o cişmea.

 

Şi de părinţi mi-e tare dor

Sunt nopţi când îi visez mereu.

În viaţă când nu e uşor,

Lipsit de sfatul lor, e greu.

 

Mi-e dor de viaţa de la ţară

Ce nu mi-a displăcut deloc,

Stăteam în curte până-n seară

Şi-apoi, noi ne-am mutat la bloc.

 

Mi-e dor de şcoala ce-am lăsat

La pensie când am ieşit.

Zeci de copii am învăţat

Şi toţi în viaţă-au reuşit.

 

Sunt multe doruri pe pământ

Şi nimeni n-a scăpat de ele,

Eu mi-am propus, plin de avânt,

S-arăt şi dorurile mele.

 

La fiecare ciclu-al vieţii

Mereu se schimbă câte-un dor,

Unul e dorul tinereţii

Şi altul când eşti bătrâior.

 

Iar acum la bătrâneţe

Doruri sunt amestecate,

Bucurie şi tristeţe

Împreună-s etalate.

 

Având noi şi nepoţei,

Bucurii peste-aşteptări,

Dar şi tare dor de ei

Că-s plecaţi în alte ţări.

 

Şi de-ar fi să plec la ei

Când puterile mă lasă

Cât or fi anii de grei,

Tot o să mă-ntorc acasă.

 

Atâta cât mai trăiesc

Voi avea un singur dor

Dor de-al nostru, românesc,

Vreau în ţara mea să mor.

 

Mi-e dor de foştii mei colegi

De şcoală şi de facultate.

Unii în ţară, mulţi, pribegi,

Şi alţii în eternitate.

 

Mi-e dor de serile cu lună

Pe mândra când o alintam

Şi nu putea nimic să spună

Că  buzele îi sărutam.

 

Dar multe toamne au trecut

Ce face astăzi, poate vrei?

Este acuma, ce plăcut,

Bunică la nepoţii mei.

 

 


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Decembrie 10, 2019 la 10:49pm

Lecturat cu mare drag!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->