Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Cred în Dumnezeu și în Sfânta noastră Maică - Limba Română - fără de care nimic n-aș

interviu cu poeta Mihaela Aionesei
Mihaela Aionesei s-a născut în 06.12.1971 în orașul Pașcani. S-a stabilit în 1982 în Târgu Secuiesc. Este absolventă a Colegiului Tehnic de Telecomunicații Nicolae Vasile Karpendin Bacău. Este prezentă în 30 de antologii și are publicate 13 volume din care două sunt de publicistică. A obținut mai multe(18) premii literare. Apare în 49 reviste din țară și de peste hotare, fiind membră în două uniuni de creație, USR ȘI UZPR. Se implică în numeroase acțiuni civice în care a susținut cu credință stindardul patriotismului.
Cu ocazia acceptării autoarei în USR, ea a declarat: „Nu eu, ci Limba Română pe care mă străduiesc de ani de zile să o țin prin poezie la loc de cinste într-o zonă în care ea abia mai este auzită a intrat astăzi în USR”.
OVIDIU DINICĂ: De ce Târgu Secuiesc? Cum s-a obișnuit o familie de moldoveni în acest oraș din ținutul secuiesc?
MIHAELA AIONESEI: Încep prin a vă mulțumi pentru interesul pe care-l arătați românilor din această zonă sensibilă, prin invitația la acest dialog, și a vă felicita pentru inițiativă, domnule Dinică. Trebuie să fac o rectificare, însă. Așa zisul „ținut secuiesc” NU EXISTĂ, aici este ROMÂNIA! Este o iluzie promovată de cei care nici după 100 de ani împliniți anul trecut de la semnarea Tratatului de la Trianon, nu sunt împăcați cu un fapt istoric recunoscut de marile puteri ale vremii. Am constatat că această sintagmă a fost preluată și de televiziuni și în presa națională, iar pentru românii din județele Covasna, Harghita și Mureș, care fac eforturi pentru a-și păstra identitatea națională, este nu doar un fapt extrem de dureros, ci și o jignire. Este ca și cum s-ar fi delimitat de noi și ar fi acceptat deja că aceste județe din inima țării, nu mai aparțin României! Se inoculează astfel ideea că el chiar există, spre satisfacția celor care de ani de zile luptă pentru autonomia acestui ținut românesc. De ce să-i spui altfel pământului pentru care străbunii au plătit cu sacrificiul suprem ca el să se numească România? Este strigător la cer! Ni se răscolesc Eroii în morminte! Nici ca idee nu putem accepta așa ceva! Acest pământ a fost, este și va fi românesc! Este datoria noastră de a păstra cu orice preț moștenirea care ni s-a lăsat! Acum că am lămurit această sintagmă pe care mi-aș dori mult să n-o mai aud/văd promovată în spațiul public, să continuăm dialogul.
„De ce Târgu Secuiesc?” Uneori soarta îți decide viitorul! Nu am ales să vin în acest oraș! Eram copil. Au ales părinții pentru mine și mult rău mi-au făcut, pentru că sufletește niciodată nu m-am împăcat cu dezrădăcinarea din locurile unde am copilărit. Destinul nu mi-a oferit în primii ani de viață prea multă stabilitate. M-am născut în Pașcani, vreo trei ani am stat în Piatra Neamț. Înainte de mutarea în județul Covasna, locuiam într-un sat din Buzău, Potoceni - satul copilăriei mele. Am avut sentimentul că am fost jefuită de tot ce-a fost mai frumos până atunci. M-am adaptat din mers pentru că nu am avut încotro, dar mereu m-am simțit incompletă. Chiar și când, mulți ani mai târziu, soarta a făcut să-l întâlnesc pe soțul meu, oltean născut în Caracal, și el ajuns în Târgu Secuiesc, tot printr-o conjunctură a vieții, când avea doar patru ani. Am crescut ca aparținând locurilor pentru că era singura soluție și nu aveam un alt „acasă”. Pe vremuri părinții erau repartizați cu locurile de muncă în diverse localități din țară, așa se face că amândoi am ajuns în acest oraș. Nu exclud posibilitatea ca într-o zi să ne luăm lumea în cap și să plecăm spre locuri mai blânde, mai prietenoase, locuri în care Limba Română să fie acasă. Ne împuținăm ca români și este din ce în ce mai greu să suporți povara „străinătății” în propria țară.
OVIDIU DINICĂ: Ce dificultăți trebuie să depășească un creator implicat în realitățile zonei?
MIHAELA AIONESEI: Dorul! Dorul de Limba Românească pe care nimeni și nimic nu-l poate înlocui! S-o auzi vorbind când mergi pe stradă, la magazin, la piață, oriunde… Să auzi poveștile oamenilor, problemele cu care se confruntă zilnic. Astfel ești cumva la zi cu „starea nației”. Este un dor pe care îl înțeleg doar cei care trăiesc în zone unde numeric sunt minoritari. Comunicarea este iar o problemă. Cea simplă și banală. De la un „Bună ziua” până la întrebarea „Ce faceți, sunteți bine?”. Cred că mai mult de 60% din populație, fie ei tineri sau bătrâni, nu pot comunica în limba română. Apoi sunt activitățile culturale care (îmi) lipsesc. Când ai în comunitate o elită intelectuală cu care să te întâlnești, să faci un schimb de idei, evoluezi. Așa de unul singur, e foarte greu. Nu uiți limba, pentru că e ca și cum ți-ai uita mama, în schimb este dificil să o îmbogățești prin necomunicare. Dar poate și această povară a „singurătății” mi-a fost dată să împlinesc ce mi-a fost scris: să fiu primul scriitor român din orașul Târgu Secuiesc intrat în Uniunea Scriitorilor din România.
OVIDIU DINICĂ: Într-una din poeziile tale și anume la o „Cina de taină” mărturisești: „Mi se spune tot mai des că nu văd cu ochi buni lumea că prea adun tristeți și tămâiez dureri cu lacrima”; sunt lacrimile celor 170 de familii de români care mai locuiesc în zonă sau sunt propriile lacrimi ale poetului?
MIHAELA AIONESEI: Nu știu exact să spun dacă sunt doar ale mele sau lacrimile și durerile sunt amestecate și cu ale celorlalte familii de români. Când trăiești într-o comunitate bântuită de tristeți, care se vede și se simte pe la sărbători, preiei din caracteristicile ei fără să vrei. Rar văd câte un român cu adevărat fericit în aceste locuri. Bucuria lor este sfioasă și atunci când alți români din alte județe le trec pragul. Pentru că au învățat în toți acești ani să-și modereze toate pornirile. Evenimentele crude din 1990 când mai mulți români au avut de suferit, atentatul cu bomba ce urma să fie plasată la parada Zilei Naționale din decembrie 2015, ne-au făcut să fim mai rezervați, mai sceptici. Așa aș caracteriza comunitatea românească de aici. Bucuria de a trăi și-o exprimă la ei în casă, departe de priviri viclene. La biserică, singurul loc unde am posibilitatea să văd o mare parte din românii trăitori în acest oraș, îi simt împovărați de griji, căutând să se întărească prin credință, și găsind în biserică un sprijin. O mare parte trăiesc din venituri modeste, alinarea lor fiind biserica - singura instituție care i-a ținut uniți pe românii din Ardeal de-a lungul istoriei.
OVIDIU DINICĂ:Scrii o poezie care denotă eleganță în exprimare, care reflectă expresia maturității. Poezia ta cuprinde simetrii de invidiat. Cum te influențează experimentele liricii postmoderniste?
MIHAELA AIONESEI: Vă mulțumesc pentru apreciere, domnule Dinică. Este măgulitor să știu că gândiți așa despre poezia mea. Cred că ceea ce observați d-voastră este mai curând expresia maturității emoționale, a perfecționismului spre care tind. Al perfecționismului la care mă raportez eu atunci când încerc să-mi pun în echilibru mintea cu sufletul, desigur. Fiecare autor are o viziune proprie despre perfecțiune, poezie etc. N-aș zice că mă influențează un curent literar sau altul. Caut să mă exprim în forma care mă reprezintă pe mine, indiferent de tendințe. Mă interesează ce și cum se scrie, citesc revistele literare, urmăresc noile apariții editoriale, dar nu țin să fiu ca cineva. Cred mult că și spațiul geografic în care trăim ne influențează modul de a gândi, de a scrie. La fel de mult, viața personală și felul cum percepem și ne raportăm la lumea înconjurătoare. „Expresia maturității” de care vorbiți, cred că apare în timp, după ani de experiență, ori eu abia am intrat în al zecelea an de poezie, dacă este să ne luăm după debutul editorial din 2011. Peste încă zece poate voi avea un răspuns exact. Să fim sănătoși până atunci!
OVIDIU DINICĂ: De la apariția volumului „Cerșetori de stele”, 2011, editat la Art Book Bacău, până la discursul de acceptare în USR susținut de Horia Gârbea, au trecut nouă ani. Cum ai caracteriza această perioadă? Care este crezul poeziei tale?
MIHAELA AIONESEI: Lung și greu a fost drumul și până la editarea primului volum într-un decembrie 2011. Au durat câțiva ani în care am activat pe diferite site-uri literare și într-un cenaclu online până am editat cartea de debut în poezie - „Cerșetori de stele”. Și atunci pentru că împlineam o vârstă rotundă și mi-am dorit un dar inedit, nu neapărat pentru că aș fi crezut în steaua mea. Așa a început parcursul meu literar. După apariția cărții, nu m-am mai mulțumit să fiu publicată doar pe site-urile online. Am început să-mi fac curaj să trimit grupaje de poezii la concursuri. Premiile obținute mi-au dat un impuls, pentru că au urmat imediat și publicările în reviste literare care apăreau în format tipărit, participarea la întâlniri literare, antologii. Îmi doream mult să evoluez, să „rup” rândurile, așa că am cerut sfaturi unor poeți a căror poezie o apreciam mult. Nu m-am mai mulțumit nici cu asta, deși cei mai mulți m-au încurajat, fapt pentru care le rămân profund recunoscătoare. Simțeam că sunt la o răscruce. Așa că după apariția celui de-al șaptelea volum, i-am trimis un grupaj de poeme domnului Horia Gârbea și i-am cerut o părere. Nu m-a criticat, nici nu m-a apreciat, ci mi-a făcut câteva recomandări de lectură, cu blândețea și îngăduința profesorului care stimulează potențialul. A fost un moment decisiv pentru parcursul meu literar. Îi voi fi mereu recunoscătoare pentru sprijinul domniei sale acordat necondiționat atunci când mi-a fost mai greu, când am avut cel mai mult nevoie de susținere. Este unul dintre puținii oameni care-și fac timp și pentru ceilalți, care răspunde la email-uri la orice oră din zi sau din noapte, care-și oferă tot suportul acolo unde simte că este talent. Mă bucur că am descoperit în dumnealui, întâi un prieten-mentor și apoi un șef de filială, (filiala poezie București), așa cum este cu toți cei care apelează cu încredere la sfaturile dumnealui. Cât despre crezul poetic... Cred în Dumnezeu și în Sfânta noastră Maică - Limba Română - fără de care nimic n-aș fi. Sunt singurele refugii prin care noi, românii de aici, ne putem salva identitatea. Scriu ca și cum m-aș ruga. Scriu ca și cum m-aș dona pentru și în limba mea, așa cum scriam într-un poem: „nu, nu m-am jucat de-a poezia/ doar m-am donat în fiecare zi câte puțin/ în codul morse.”
OVIDIU DINICĂ: Cel mai cunoscut poet român din Spania, Mihai Gane, declara că tirajele volumelor sale au cunoscut un succes remarcabil de care nu ar fi beneficiat în România? Sunt improprii condițiile actuale din România pentru afirmarea tinerei poezii?
MIHAELA AIONESEI: Am citit și eu despre succesul său remarcabil. Fiecare poet cu destinul, cu steaua lui. În România mă îndoiesc că ar fi ajuns la performanța de a vinde peste 70.000 cărți, așa cum am citit în presă. Cred că nu doar talentul, ci și marketingul profesionist duce la succesul unui autor. Depinde cât de mult este dispusă editura să investească în promovare, în primul rând. Asigurând succes autorului, și-l asigură și pe al ei, iar în timp își scoate investiția. Ori la noi în România, se știe, un autor scoate bani din buzunar cu vârf și îndesat pentru a fi publicat la o editură de elită, iar asta nu-i asigură întotdeauna succesul, iar tirajele, în comparație, sunt insignifiante. Nu doar condițiile sunt improprii, ci și dezinteresul pentru cultură. Iar ceea ce s-a întâmplat cu unele reviste literare în perioada de pandemie, denotă clar acest fapt reprobabil. Cred totuși că succesul de azi, indiferent la ce nivel este, nu-ți asigură eternitatea.
OVIDIU DINICĂ: În 2020 ai reușit accederea în UZPR. Cum privește un gazetar experimentat ca tine realitatea în contextul integrării în Uniunea Europeană și dificultățile prin care trece România?
MIHAELA AIONESEI: „Gazetar experimentat” este mult spus. Am scris participând la acțiuni, implicându-mă trup și suflet, nu făcând analize politice ori economice. Avem destui specialiști pentru astfel de subiecte „grele”, nu știu dacă sunt eu în măsură să-mi dau cu părerea. Pentru integrarea în Uniunea Europeană, România a avut un drum lung și anevoios de parcurs încă de la primele demersuri care s-au făcut din anul 1993, când s-a semnat Acordul European, până în 2007, când a devenit stat membru al Uniunii Europene. 14 ani au trebuit să treacă până visul multora a devenit realitate. Numai că, după alți aproape 14 ani (2003 - 2021) de când este stat membru în UE, pe șoselele României nu curge lapte și miere, metaforic vorbind, ci încă dăm din groapă în groapă. Încă mai avem școli cu WC în curte, fără condiții igienice corespunzătoare, localități fără canalizare, gaze, etc., spitale fără dotări, lipsa dispensarelor la sate, adică un minim necesar garantat pentru o țară care se vrea în rândul elitelor. Dar avem în schimb, cu bani grei, unele stadioane pe care intră oile slobode la păscut, cămine culturale ori săli de sport unde își dau întâlnire liliecii, avem orașe unde se schimbă borduri cu mii de euro, palmieri plantați nu mai știu pe unde, și cine știe câte achiziții de zeci de mii de euro dosite prin depozite, bani care ar fi trebuit investiți cu mai multă chibzuință. O țară fără educație este ca un tren care merge pe o cale ferată dezafectată. Nu spun că nu s-au făcut și lucruri extraordinar de bune cu fondurile europene, și că da, România a evoluat, dar prioritar nu a fost niciodată să-i fie puțin mai bine și omului de rând. Faptul că a crescut rata analfabetismului și a abandonului școlar, este iarăși o dureroasă realitate, pentru care din păcate, nu s-a găsit o modalitate de finanțare pentru a stimula învățământul românesc, așa cum știm că fac vecinii noștri cu românii de etnie maghiară de la noi din țară. Adică tu stat român, n-ar trebui ca prioritar să-ți fie să investești în viitorul tău, înainte de orice? Adică în tineret, în copii? Te îndatorezi împrumutând până la nu știu a câta generație, dar te-ai întrebat din ce vei plăti dacă cei pe care nu-i școlarizezi azi, mâine vor fi cei cărora tot tu le vei da un ajutor social? Ne entuziasmăm când vedem o bucățică de autostradă, dar avem copii care merg trecând prin mocirlă ori parcurgând kilometri pe jos până la școală. Clădiri istorice din patrimoniu național - simbol al românismului, în paragină. Și astea sunt doar câteva exemple. Pandemia ne-a arătat cea mai crudă realitate a țării în care trăim: suntem veșnic nepregătiți și aproape corijenți în toate domeniile! În această perioadă în care s-a instaurat mai întâi starea de urgență, apoi cea de alertă, mi se pare că s-a cam pierdut controlul asupra a orice ține de România. Cu îngrijorare privesc spre viitorul copilului meu și al generației lui. Mai departe nici nu am curaj să mă gândesc. Nu cunosc în ce stadiu s-a ajuns cu adevărat, dar îndatorarea țării pe termen lung nu aduce nimic bun, cu siguranță. Și este păcat! Țărișoara asta, deși jecmănită de străini și neiubitori de țară, care au vândut ori au înstrăinat aproape tot ce-i românesc, are încă multe resurse neexploatate să se mențină pe picioarele ei fără să fim nevoiți să fim slugi la alții. Încă mai am puterea să cred în minuni. Să cred că o forță divină ne va salva de pe marginea prăpastiei.
OVIDIU DINICĂ: Între Poet și Gazetar apar divergențe?
MIHAELA AIONESEI: Probabil un gazetar profesionist ar spune un mare DA! Pentru mine, care am scris articole de presă din pasiune, cu același suflet cu care am scris poezia, scoțând mereu partea luminoasă a lucrurilor în evidență, nu există nicio divergență, decât aceea că trebuie să ne împărțim timpul, iar cel de gazetar mi-a furat mult timp în detrimentul poeziei. În acest sens vreau pe viitor să aplic o corecție și să acord timp mai mult poeziei. Deși au mers paralel mai bine de șapte ani, cred totuși, că pentru calitate, trebuie să te dedici cu adevărat doar unei pasiuni.
OVIDIU DINICĂ: Găsești că sunt discrepanțe între generații, dar între minorități și năzuințele naționale?
MIHAELA AIONESEI: Suntem atât de dezbinați ca societate, încât nu-i de mirare că există tot felul de discrepanțe. Tânăra generație nu face excepție. Vina ne aparține nouă, celor care nu am știut să le dăm modele de conduită și i-am adus mereu în prim plan pe cei certați cu legea. Sintagma „lasă că merge și așa” fără a-i responsabiliza, fără a-i face să înțeleagă că în afară de drepturi au și obligații, libertatea dusă la extreme, fără teama că vor putea răspunde penal într-o zi, neîncrederea și alte bube canceroase ale societății noastre, au dus la anumite derapaje între generații care nu mai pot fi controlate. Cât despre minorități, cred cu tărie că năzuințele țăranului român sunt aceleași cu năzuințele țăranului de orice etnie ar fi el; acelea de a avea sănătate, vreme și vremuri bune, spre a-și munci pământul, și a-și spori avutul fără să aștepte ceva de la guvernați, atâta timp cât nici de o parte, nici de alta nu vor fi „elemente neprietenoase” care să agite spiritele și să reaprindă flăcările istoriei. Cu politicienii, indiferent de care parte a baricadei sunt, ne-am cam lămurit. Nu ne rămâne decât să alegem noi calea înțelepciunii și a credinței.
OVIDIU DINICĂ: Patriotismul este cel care te motivează și te îndrumă în acțiunile civice. Există cumva delimitare între a fi patriot și a fi naționalist?
MIHAELA AIONESEI: A fi patriot este un dat! Înseamnă să-ți iubești țara, istoria, neamul, limba, portul, locul natal, eroii, doina. Să tremuri pentru frunza căzută, să te topești de drag chiar și de firul de iarbă călcat în copite de o mioară. Este înscris în ADN-ul celui născut să fie așa. Acest sentiment îți dă impulsul să faci lucruri, să iei atitudine, să sprijini acolo unde este nevoie. Implicarea mea în acțiunile civice a venit ca un răspuns firesc la cerere. Este datoria mea de creștin, de român. Nu-i nimic ieșit din comun. Depinde mult și de natura omului, de disponibilitatea lui de a fi în slujba aproapelui.
Naționalismul care nu dezvoltă un cult al superiorității față de altă etnie sau nație, fără derapaje care să provoace ură și disconfort interetnic, are și el partea lui bună, mai ales în acest context politic, deloc favorabil Ardealului. Cineva trebuie să se împotrivească abuzurilor, să ia atitudine împotriva trădărilor, să apere și să salveze ce se mai poate, și nu văd pe nimeni atât de dispus să se sacrifice luptând pentru un ideal, pentru valorile străbune și binele țării, precum sunt naționaliștii. Având în vedere că tot mai mulți „străini” iau decizii pentru țară, cele două noțiuni au ajuns să se contopească. Uniți, încrezători și fără orgolii, într-o zi vor deveni o forță de care se va ține cont.
OVIDIU DINICĂ: De curând, în luna decembrie, a apărut volumul „La Pas prin Patria Mamă”. Ce cuprinde această carte, este ea o declarație de dragoste care te reprezintă?
MIHAELA AIONESEI: De fapt, cartea a apărut mult mai repede. Pe 25 septembrie a fost prezentată într-un cadrul academic la Sesiunea Națională de Comunicări Științifice „Românii din Sud-Estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizație”, Universitatea de Vară Izvoru Mureşului/ Harghita. Invitația la această sesiune a fost și impulsul de care am avut nevoie pentru a mă apuca de lucru. Pentru participare era nevoie de o lucrare privind „Românii din Sud-Estul Transilvaniei”, iar o carte care să reflecte viața socio-culturală, mi s-a părut mult mai potrivită decât o lucrare de câteva pagini. Editarea celor 300 de volume a fost mai anevoioasă în această perioadă, întârziată și de volumul mare de lucru al tipografiei, dar și de faptul că am făcut câteva modificări la copertă și în interiorul cărții. În decembrie au apărut câteva cronici, de aceea a fost promovată mai mult pe Facebook și în presa scrisă. Mi-am permis ca de Sfântul Nicolae să o trimit în dar unor scriitori, jurnaliști, care mi-au făcut onoarea de a-și exprima părerea despre conținutul ei. Adică, 100 de articole, în marea lor majoritate, apărute în cotidianul „Mesagerul de Covasna” cu care colaborez din 2013. Multe dintre ele reflectă viața culturală ori frământări prin care a trecut societatea românească din județul Covasna și implicarea românilor în diferite acțiuni de susținere a identității românești și mai ales a Sfintei noastre Maici - Limba Română, vitregită de prea mulți pe aceste meleaguri. Acțiuni la care am fost prezentă. Așa cum am fost prezentă și în comunitățile românești din Republica Moldova ori Ucraina, unde am avut câteva activități frumoase prin intermediul ASTRA - Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, Despărțământul „Mihail Kogălniceanu” din Iași. Da, se poate spune că este declarația mea de dragoste, declarația mea de identitate. Poate fi considerată și un manifest blând împotriva nepăsării autorităților, împotriva abuzurilor care au avut loc de-a lungul timpului asupra limbii române, marginalizată în favoarea altei limbi pe care am fost obligată la un moment dat în copilărie să o învăț ca limbă străină la școală, în condițiile în care elevii de la secțiile maghiare învață limba română ca pe o limbă străină, nicidecum așa cum ar trebui, ca limbă oficială de stat. Cartea este un manifest în apărarea Limbii Române, tocmai prin promovarea a tot ce este românesc într-un ținut pe care alții îl vor altfel.
OVIDIU DINICĂ: Ce alte acțiuni urmează să realizezi în noul An? Cine te sprijină în organizarea lor?
MIHAELA AIONESEI: Un citat celebru al lui Woody Allen spune: „Dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă spune-I despre planurile tale de viitor!” Au fost idealuri pentru care am luptat și s-a ales praful de ele, și situații pentru care n-am făcut mai nimic și s-au împlinit pentru că așa a fost scris. Bunul Dumnezeu le rânduiește pe toate. Am această credință după ce m-am întors în țară, cu două săptămâni înainte de declararea stării de urgență, dintr-un pelerinaj la locurile Sfinte din Israel. În cele două ore cât a durat până am reușit să intru la Mormântul Sfânt, pentru că la rând așteptau mii de oameni veniți din toate colțurile lumii, m-am rugat să mi se arate Calea. Și, Slavă Domnului, a fost la fel de clară ca și cum aș fi privit în oglindă. Așa cum nu mi-am propus nimic în anul 2020, (nici măcar pelerinajul), nici pentru 2021 nu am vreo acțiune planificată. Acțiunile mele au venit ca un răspuns la cerere. Sunt omul care nu poate sta deoparte dacă mi se cere ajutorul. Omul care astfel își încarcă bateriile, se simte util societății plină de nevoi din care face parte. Fac ceea ce vine din impuls, cu credința că fac bine ceea ce fac.
Oamenilor generoși din țară, care de ani de zile sunt alături de comunitatea românească din județul Covasna, trebuie să le mulțumesc pentru toate câte împreună am făcut în anul 2020. Pentru că ei sunt cei care m-au sprijinit atunci când le-am cerut ajutorul și m-au onorat cu încrederea lor. Încredere care îți dă sentimentul că ești omul potrivit la locul potrivit. Mare este puterea Domnului. Atât de mare, încât dacă am realiza, cu siguranță am înnebuni. Anul 2020 m-a învățat că temerile sunt doar niște limite pe care adesea ni le punem pentru a ne proteja de eventuale eșecuri. Când reușim să le trecem, descoperim în noi un om pe care-l țineam la colț pe coji de nucă. Deși la nivel planetar a fost un an foarte greu, pentru mine, din punct de vedere spiritual, a fost anul în care am simțit că am urcat o treaptă, urmând o Cale pe care am îmbrățișat-o de bună voie și pe care voi rămâne spre a mă desăvârși spiritual punându-mă în slujba aproapelui. 2020 a fost anul în care am înțeles Calea adevăratei Credințe. Anul în care nu am recunoscut pe nimeni mai presus decât Mântuitorul Iisus. Și așa va fi până la apus.
OVIDIU DINICĂ: Îți Mulțumesc și-ți doresc mult succes!

Vizualizări: 9

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->