Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

Portocali şi privighetori, hîrtie extrafină made in Michinokuri pentru scrisorele de amor şi poezele tanka, magnolii, lespezi de Khondalit, gresii de Kliwa, havuzuri de marmură, sculpturi de Praxiteles, „nuduri de Rubens pe coperţi de jurnale absurde”, silene şi satyri, Shiva de la Ellora, figurine de Tanagra, un autoportret cu piele levantină, „o valiză plină de nori” à la Magritte, pantofi de antilopă, Sutra Toiegelor, „icoane violete de iarnă”, glicine, petale roşii de lotus nashiwara, salcîmi albi de Kamciatka, „trecerea unei păpădii mari / cît un templu în straie albe prin cartea lui Milan Ryzl”, goeţia kahunei chemînd magic Sufletul Gaiei, Folies Bergères şi plumbul Senei, nopţi pluviale în Tahiti, luna iscodind Arcadia şi găunosul Cyllene din grotele căruia ieşise ca din puşcă zgîmboiul Hermes abia născut, Cronos părăsit „în Atlantida unei gări de provincie”, lecţia despre zbor şi aripi a lui Anteu (matahala „depanată” de Hercule prin tăierea „împămîntării”, strămoşul ştecherului Schuko de azi), zei stochastici, tăietori de lemne povestind despre Aziyade, licurici fantomatici, şopîrle întinse pe stilobaţi, „iedera crispată pe cumpăna unui / panou diptic / din care creşteau pietre şi aripi bătute în cuie” etc. etc. Luat în ansamblu, tărîmul liric al Luminiţei Petcu îţi readuce aproape reflex în faţa ochilor năucitorul, flamboaiantul bazar mitologic din Jupiter şi Semele sau din Argonauţii al arhimisoginului Gustave Moreau, cu aglomerările lor insolite şi sofisticate de ornamente şi simboluri. Să fie însă justă, oare, această primă impresie de decorativism, pe care gurile rele ar putea-o lesne taxa ca pe o paradă ? S-ar zice mai degrabă că e vorba, pur şi simplu, doar de caleidoscopica tatonare a unor decoruri, de experimentul scenografic al unei poetese căreia asociaţiile culturale luxuriante îi sînt la îndemînă – situaţie mai rar întîlnită în ziua de azi printre tinerii barzi, contemporani cu actuala îndobitocire a tranziţiei de la Hyperion la Hypermarket. E un spectacol liric conceput după tehnica dioramelor din muzeele de ştiinţe naturale, cu exemplare împăiate din varii specii de meditaţii autoscopice, regresii erotice, tribulaţii savante şi raţiocinări, asociate unui simulacru de ambianţă conform cu mediul lor de provenienţă. Totul apare ca şi cum imageria ajutătoare din fundal ar servi unei nevoi irepresibile de autentificare şi circumstanţiere, respectiv unei abordări de domeniul diarismului sau de tip epistolar : „Am toate motivele să-ţi răspund / pentru că momentul prezent este aşa cum este/.../ şi cel mai bine vezi cu ochii altuia / cum se-ntoarce gîndul meu spre tine,/ de data asta chiar port podoabe şi mirodenii / întocmai ca un personaj din Kobo Abe / o porţiune de palmă, de încheietură,/ un nor subţire peste faţa lunii / la ceasul cînd se crapă de ziuă / aş putea oare să nu mă simt fermecată ? / un suspin, ai zis, nu eram sigură.../ precum tînguirea muezinului / în dimineţi care ard cu atăta sfială / încheietura de taină a gîndurilor” (Dincolo, pînă la marginile timpului). Şi nu întîmplător acest procedeu al nuanţării extreme întrebuinţează atît de frecvent termeni de comparaţie din artele plastice : răsuflarea dragostei ca „o tremurare de fluturi după Klimt” (specialistul numărul unu în probleme de cuplu), nişte flori albe „ca siluetele din pînzele lui Piero di Cosimo”, nişte „inorogi caşti de neviaţă ca şi surîsul Giocondei”, „culoarea lui Bosch”etc. În fond, aici este o rigoare descriptivă înrudită nu prea de departe cu ilustraţiile haijinului Hokusai aduse poemelor erotice. Or, dacă admitem în principiu alături de un Paul Ricœur că pretenţiile descriptive ale poeziei lirice (recte, ale metaforei) „par slabe, dacă nu inexistente”, atunci un potenţial de vizualizare net superior precum cel al comparaţiei explică de la sine preferinţa autoarei pentru exerciţiile „la paralele”. Undeva, scriindu-se chiar despre acest potenţial, aproape că se face ars poetica : „Această suferinţă poate fi cuprinsă oricînd cu privirea/ în anunţuri mortuare /.../ lut ars de Tanagra, de parcă aş fi nimerit / într-unul din acele romane ruseşti în care / nu poţi avea vocaţia echilibrului / nici povara culpei / sau frica de propria frică,/ premise de alienare neverosimilă într-o memorie străveche / a genelor, îndeosebi bucuria de durere / a femeilor îndoliate din Corrèze,// departe de Viaţă şi de Dragoste...” (Numele tău, absenţă...) Paralela culturală însă, atenţie, e totuşi o unealtă cu două tăişuri, a cărei manipulare neatentă îţi poate reteza nasul ! Ea dă rezultate numai cu condiţia ca modelul de referinţă să fie recognoscibil, în caz contrar va avea efect de bumerang. Spre pildă, dacă e într-adevăr o luminare rezonabilă să descrii povara urii altcuiva evocînd pe „Laertes în grava seriozitate a întoarcerii”, în schimb cu „un Mea Sharim luminînd sub streşini fără margini”, ori descrierea vieţii ca „Trivandrum Kerala unei nopţi fără margini” – poc ! i-ai ars omului toată instalaţia. Că o fi el românul „născut poet”, dar azi, în epoca navetei spaţiale, poporul ăsta de poeţi –conform statisticilor– crede încă în geocentrismul anticului Ptolemeu în proporţie de 40 %, în vrăji şi-n Baba Cloanţa. Şi-atunci, oare nu riscă cititorul un atac cerebral sforţîndu-şi mintea cu asemenea savanterii şi parascovenii ? Un caz tipic de suprasolicitare a reţelei prin abuz descriptivist îl prezintă Himere de Pharos : „acest exil cu gust amar de migdale/ în care mă îngrop ca un paing prin agora / adesea confundat cu leii epigonici / la citirea cărţilor sfinte / în timp ce buzele de calcar surîd, ele însele / vrăjite de steaua halebardă / singura care ne salvează din neant şi rămîne / cu o glorie egală cu aceea a lui Leonardo / nu, nu vreau să-ţi explic” etc. Şi bine face, că dacă mai băga în priză multe explicaţii, cădea curentul în tot oraşul. Ce izbitor contrast între preţiozităţile de soiul ăsta şi simplitatea atît de elegantă şi expresivă a altor stanţe ! Miniaturi precum „gesturi intrate adînc în carne”, „îndoi genunchii doar cît să te strig”, sau pasajul subteran „prin mine trec demoni cu nume celebre”, ori finalul apendicular din Cercuri albe („numai prin rana mea se vede cerul frumos şi pustiu”) şi alte asemenea rafinării dau adevărata măsură a talentului Luminiţei Petcu.

A nu se confunda însă descriptivismul insistent şi predispus la excese al acestei scriituri cu confesivitatea. Oricît de fotografic şi-ar developa autoarea melancoliile, pozînd bovaric „numai pentru a înţelege şi mai bine / cît de necesară îmi este această foame, a inimii”, discursul e de fapt cu precădere filozofard şi chiar sapienţial, marcat de porniri aforistice. Spre exemplu, retorica din Oratio mentis : „Totul e să dăm fiecărui lucru / sensul cuvenit /.../ poate că Burckhardt avea dreptate,/ se poate vorbi despre moarte / fără să întindem mîna spre ea ?” Această perspectivă impersonală face ca mărturia poetei să apară ca un „studiu de caz” servind ilustrării ori verificării unor adevăruri de ordin general, adesea formulate ca parimii : „Mai precis sîntem departe de noi înşine /.../ nu împrumuta de la ziua de mîine / ceea ce n-ai în ziua de azi, spune înţeleptul / în realitate este mult mai greu / să ţii o balanţă care cîntăreşte propriul tău destin” (Mătase chinezească). Altfel spus, nişte lecţii de viaţă la care se meditează – oarecum paregoric – prin prisma propriilor experienţe : iată un repertoriu nu tocmai frecventat de tinerele speranţe ale liricii de azi. Şi întocmai ca în cazul abuzului descriptivist, se face şi aici simţită ostentaţia modelelor, insuficient filtrate de şabloane şi truisme : „A învăţa să ai răbdare / este de fapt cea mai grea lecţie de viaţă / aşa cum şi moartea este doar un somn” etc. etc. (Strigăt pe valuri) Dar fabula propriu-zisă ce alimentează aceste morale rămîne în sine enigmatică, la fel ca nunta Giocondei de ne-o cînta Dan Spătaru, aflai cum că fătuca „se mărită”, că „e nuntă-n cartier”, haidem degrabă deci să apucăm şi noi o sarma – „dar cine e alesul, rămîne un mister”(n-am mai auzit-o de mult, pesemne o fi divorţat).

De altfel, tot greu se lasă dezghiocată povestea şi în privinţa tehnicii compoziţiei. Poemele se articulează îndeobşte în chip imprevizibil, prin parataxă şi prin enumeraţii volatile, construcţiile fiind nu arar derutante (cam în acelaşi fel ca surprizele pe care ţi le rezervă, să zicem, hiperbatul) cîtă vreme proiectul lor de ansamblu rămîne, voit sau nu, obscur : „Labirinturi absurde / pînă la sacrificiul unei fugi în trecut / ochiul meu strivit melancolic / îngerul c-o singură aripă într-o zi de sabat / cînd te-apasă plictisul şi găseşti / scrisorile celui drag / după asfinţit într-o artă perfectă,/ pămîntul / solemn viscolit de cîntecul sirenelor undeva în apropiere -/ în locul unde zburătăcesc de-a valma licuricii /.../ raiul, drumul corăbiilor,/ o casă frumoasă cu grădina arsă pînă la lacrimi / după răceala mîinilor toţi ştiau / că se făcuse noapte în odaia lăuzei / de culoarea florii palide de prun / darul cocorilor / Cît de frumoşi eram dinspre Toamnă,/ încăpeam amîndoi sub aripile unui / fluture !” (Sublim de Samara). Prolixitatea, desigur, stă mereu la pîndă, cu atît mai abitir cu cît astfel de însăilări se prelungesc mai mult, parcă verificînd pe de-a-ndoaselea clasica scuză horaţiană a imposibilei concizii.

Oricît ţi-ai bate însă capul cu agregarea acestor mozaicuri, cert este că te afli în faţa unui debut editorial ce-şi scuteşte semnatara de penibilul menajamentelor ori al criticii augmentative, un volum în măsură să atragă atenţia încă de la primele pagini prin scriitura originală de un intelectualism delicat, anunţînd o poetă cu destulă experienţă şi evidente disponibilităţi. Acest debut aduce, fără doar şi poate, certificatul de calitate al unuia din fructele de soi ale cenaclului şi revistei Literatorul pe care regretatul Mircea Micu a avut într-adevăr dreptate să le cultive. „Cred că e pe drumul potrivit, fiind geografă, n-a muncit în pustiu”, anticipa mucalit şi Iulian Neacşu cu vreun an în urmă. De fapt, ai de partea ta toate şansele să găseşti calea cea bună atunci cînd îţi faci din „libertatea-mi de-a rătăci în pustiu /(...)/ un fel de-a tatona spaţiul în care / atîtea lucruri au rămas neîntîmplate” (Aşa de frig şi de linişte). Altminteri, în vremea de azi, dacă te laşi cumva în seama drumului să te ducă el singur ca în antichitatea romană, se cheamă că eşti nu poet, ci mecanic de tren.


Emil Lungeanu

 


Vizualizări: 60

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Luminita Cristina Petcu pe Decembrie 29, 2011 la 10:28pm

...în toată concreteţea ei, pur, habituală.


ACTIV
Comentariu publicat de Gordan Mircea pe Decembrie 28, 2011 la 2:15pm

Culesul fructelor (asociaţii culturale luxuriante .... la îndemînă) dintr-o cultură...coaptă...


ACTIV
Comentariu publicat de Luminita Cristina Petcu pe Decembrie 28, 2011 la 11:52am

 ...de-a visa o altă "geometrie castă" a haosului existențial. În teatrul metaforei, plin de oglinzi și de amăgiri ale spiritului.

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->