Cine-n lume ar putea un vers să scrie,
Ori o rugă-nlăcrimată ce devine poezie,
Dacă nu cel care e-nsetat de dor,
Ori mult prea întristat de toate câte-l dor?

Cum și-ar stâmpăra poetul setea
De n-ar urca la cer anevoios pe câte-o stea,
Să stea departe de vifor uneori,
Spre a se-ntoarce pe pământ cu flori?

Fără fiori, cum ar putea el stăpâni furtuni
De n-ar sta la sfat cu Cel ce l-a creat?
De nu l-ar arde spinii din cununi,
Înfipți de viața ce deseori l-a-ngenuncheat?

De nu s-ar coborî din cer spre a sădi
Semințele ce i-au fost date,-n poezie,
Apoi a le stropi cu lacrima cea albăstrie,
Imperiul dăltuit în jurul lui, cum s-ar clădi?

Orice suflet cântă și- și trăiește poezia,
Că o scrie sau n-o scrie pe hârtie,
Dar poetul e ascetul ce alege sihăstria,
Martor și judecător, unic, Dumnezeu să-i fie.

Agonia și-o trăiește într-o zbatere ce doare
Și cu versu-i lăcrimat, cununie a legat
Când simțea cum visu-i moare,
Să nu cadă în păcat, chiar fiind neîmpăcat.

Cititorule, dacă tu i-ai judecat o trăire scrijelită,
Oare tu te-ai întrebat, cât i-e inima de friptă?
Știi cât e de-nsingurat când se-nalță spre zenit?
Întorcându-se din zbor, știi cât e de prăbușit?

Poate somnu-ți era dulce când zbura spre a-ți aduce
Zâmbete în colțul gurii, spre a merge mai departe;
Bucurie și-ncântare, conștient că sunt caduce,
Cel ce lacrimile-și scrie, tu le devorezi pe săturate.

Când i-e fruntea brobonată, picurată de-ntrebări
Ce nu au răspuns în oameni, după-atâtea încercări,
El, poetul, își ia pana transformând-o în aripă,
Goana după vânt o lasă și-și ia zborul într-o clipă

Să străbată ceru-nalt, luminat de Dumnezeu,
Febra să i-o potolească prin cuvântul cel lăsat,
Unde stau la rând confrații să-și ia strop de mângâiat
Și semințele de nard, dându-le ca drept trofeu.

De pe vremea lui Orfeu, poezia e o rană
A oricărui corifeu care poartă-n sânge iarnă.
Dară ție cititor, îți emană alinare, chiar îndreptare, 
Făr’ să știi cât viața-l doare, cât de des poetul moare.

Clipele lui sunt amare, se mai prinde de un zbor
Cu o pană-nlăcrimată să străpungă câte-un nor,
De piciorul unei raze agățându-se mereu
Zboară într-o odisee până sus la Dumnezeu.

Cornelia Mazilu

Vizualizări: 65

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


INACTIV
Comentariu publicat de Mazilu Cornelia pe August 9, 2014 la 3:12pm

Mă înclin în fața frumuseții tuturor sufletelor, mulțumindu-vă!


admin
Comentariu publicat de Gabriela Mimi Boroianu pe Iulie 17, 2014 la 12:50pm
Aplauze! Mult mi-a plăcut!

ACTIV
Comentariu publicat de Aurora Luchian pe Iulie 17, 2014 la 5:33am

Măreţie lirică!

Reverenţă!


decedat
Comentariu publicat de Agafia Dragan pe Iulie 16, 2014 la 5:01pm

Foarte frumos! Aprecieri sincere.


INACTIV
Comentariu publicat de Mazilu Cornelia pe Iulie 16, 2014 la 1:10pm

Tuturor vă mulțumesc pentru popas și pentru adierile de gând lăsate,oameni dragi!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->