Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Dialog epico - liric Cezarina Adamescu & Cerasela Jerlăianu

Să fii lângă cel care este

 

            Este foarte curios faptul că pe Dumnezeu nu-L percepem întotdeauna ca pe adevăratul ajutor şi pe Cel care ne dăruieşte, nu numai viaţa, dar şi toate bunurile din ea, să ne înfruptăm după bunul plac. Poate că e greu să conştientizezi că fiecare mişcare, fiecare respiraţie, fiecare cuvânt sau acţiune le datorăm Cuiva Nevăzut dar care îşi face simţită prezenţa permanent în viaţa noastră. Cei mai mulţi oameni sunt orbi, surzi şi muţi, ingraţi şi nerecunoscători, faţă de aceste adevărate minuni din viaţa noastră, socotind fireşti, acele manifestări naturale care ne conduc, considerând că ni se cuvin, fără nici un merit din partea noastră. Cei care îşi dau seama de aceste lucruri sunt cu adevărat fericiţi, fiindcă ştiu să recunoască semnele şi minunile prezente încă de la naştere în existenţa noastră. Însăşi naşterea este o minune dumnezeiască.

            După spusele mamei, chiar şi naşterea mea a fost o minune înfăptuită prin mâinile doctorului chirurg Petre Chiva, cel care a adus pe lume, în îndelungata lui carieră, zeci de mii de copilaşi, a căror evidenţă o ţinea cu stricteţe (cum oare?) – până când aceştia deveneau bătrâni şi chiar când dispăreau din această lume. Bănuiesc că prin anumite fişe medicale, ţinute cu stricteţe, ca director al Maternităţii de pe strada Dumitru Chicuş din Galaţi, acolo unde s-au născut mai mult de jumătate din copiii Galaţiului, până la darea în folosinţă a Spitalului Judeţean Sfântul Andrei care are o secţie de Naşteri şi de Neonatologie. Maternitatea există şi astăzi şi este primul leagăn al copiilor care vin pe lume. Pe acelaşi doctor, ridicat la rangul de erou în povestirile mamei, care a salvat atât mama cât şi copilul (pe mine), l-am întâlnit în 1987, la Casa de cultură a sindicatelor, când am avut lansarea primului meu volum de poezie, intitulat Arhipelagul visării, editat la Bucureşti, la Editura Litera, volum la naşterea căruia am plâns singură în fotoliu, cu cartea în braţe, după ce am adus-o într-un iulie torid din Capitală. Plângeam şi sărutam cartea, fiindcă nu mai aveam cu cine să împart această imensă bucurie. Ziceam că l-am întâlnit la lansarea volumului, împreună cu toţi colegii de la Cenaclul umoriştilor Păstorel Teodoreanu, astăzi Verva. Şi atunci, i-am compus eroului meu chirurg, care mi-a oferit cinci crizanteme albe (o pentagramă),  o epigramă nostimă care a avut un impact uriaş:

 

                                   „Dacă mama nu mă-nşeală

                                   El a fost bărbatul care

                                   Cel dintâi de la născare

                                   M-a ţinut în braţe, goală.”

 

Cam îndrăzneaţă, într-adevăr, dar umoriştilor le plac provocările, şi de aici a ieşit un duel epigramatic nemaipomenit, în care eu, cu o floretă, ţineam piept, nenumăraţilor spadasini redutabili ai umorului românesc. Le mai păstrez şi azi în arhiva mea sentimentală, la documente de autor, pe care le răsfoiesc rareori, cu o anume nostalgie.

            Rareori, până la convertirea mea din urmă cu mai bine de un sfert de veac, L-am perceput pe Dumnezeu ca existent în viaţa mea, permanent. Mi se părea că toate succesele mele, toate lucrurile bune, mi se datorează exclusiv mie, sau mamei mele. Nici măcar nu intuiam imensa putere care, deasupra mea, îmi ţinea loc de acoperiş, adăpost, prieten şi frate, într-o singură sintagmă franciscană: „Dumnezeul meu şi Totul meu!” Nici măcar nu-mi dădeam silinţa să-mi explic, de unde vin toate aceste lucruri, buluc peste mine: faptul că-mi făcusem o casă, aveam un servici mai mult decât onorabil, scriam şi eram apreciată, editasem o carte de versuri, mă chibzuiam, astfel încât să am posibilitatea să-mi petrece vacanţele, fie în staţiuni, fie în străinătate. Am trăit totdeauna în cultul Artei adevărate, sub toate formele ei de manifestare.

            Cum a fost posibil, dintr-un salariu modest de funcţionară? Acuma ştiu: numai cu ajutorul divin.           Cum am răzbătut prin toate încercările, ieşind biruitoare? Tot cu această Mână divină care stătea deasupra capului meu şi-mi arăta cărările pe care trebuie să apuc pentru a ieşi la Lumină.

            Prima mea criză morală şi existenţială a fost în 1986, când au avut loc în aceeaşi zi, două cutremure de mare magnitudine şi eu am îngenuncheat în casă, strigând de zeci de ori, multă vreme după ce pendularea blocului meu turn, unde am locuinţa, încetase: „Murim, murim!”. A fost prima întâlnire cu Dumnezeu care mi-a dat de gândit. Nu în clipele de glorie efemeră, de bucurie supremă Îl întâlnisem, ci pe muchia dintre existenţă şi nonexistenţă. Într-o clipă când, practic, trebuia să murim, zguduiţi de un seism uriaş, în miez de noapte, care dărâmase blocuri şi ucisese oameni şi animale. Prima strigare disperată şi prima conştientizare că El există şi că veghează asupra noastră. În Marea Lui Milostivire, nu ar fi permis ca eu să mor atunci, vorba Ninei Cassian: „urâtă, posomorâtă, gâlcevitoare, / Şi protestând protestând”.

            Se impunea o împăcare cu Dumnezeu, definitivă, deşi alunecări au mai fost, suficiente. Dar nu m-am mai lepădat niciodată de El, L-am ţinut aproape. Şi spaima mea cea mai mare a fost, de atunci încolo, să nu-L pierd, chiar dacă va fi să-mi pierd, întocmai ca Iov, toate cunoştinţele, toate rudele şi toţi prietenii. Dacă Îl am pe El, asta îmi e de ajuns.

            Povestea mea nu e diferită de cea a miilor, a zecilor de mii de convertiţi care-L întâlnesc pe Dumnezeu, într-un moment crucial al existenţei lor. Şi problema care mă frământă este de ce a trecut atâta timp până să-L recunosc, până să-I simt prezenţa. M-a salvat de câteva ori din ghearele morţii, naşterea mea a fost un miracol. Toate accidentele, incidentele, nenorocirile pe care le-am suferit, L-au avut pe El ca salvator. De ce nu mi-am dat seama? E adevărat că n-am primit o educaţie religioasă nici la şcoală, nici acasă. Mama mi-a strecurat, printre învăţăminte şi pilde din Biblie, învăţături religioase şi morale, dar nu trăiam credinţa niciuna, iar impactul, marea revelaţie nu s-a produs. Luam totul în joacă, în glumă, alături de ceilalţi copii, fără să aprofundez esenţialul: că fără Dumnezeu, nimic nu e posibil.

            M-am ridicat din multe încercări, punând pe seama încăpăţânării şi a perseverenţei mele, aceste mici victorii împotriva răului. Credeam că mi se datorează. Mai târziu am realizat că dacă Dumnezeu nu m-ar fi ţinut de mână m-aş fi prăbuşit de multe ori în prăpastie, din care, cine ştie dacă aş mai fi fost în stare să mă ridic la suprafaţă.

            Astăzi, meditez cu uimire la drumul meu pe care l-am parcurs în căutarea lui Dumnezeu, chiar dacă uneori mă îndreptam spre El cu spatele. Un drum (ca orice drum), plin de suişuri şi coborâşuri. Nici un drum nu este destul de drept sau destul de lin, în atingerea ţintei. Totdeauna vor fi bolovani, culmi şi văi, ziduri, obstacole, păduri virgine greu de străbătut, ape învolburate pe care va trebui să le învingi, vântoase puternice. Vestea Bună este că pe acest drum nu suntem singuri. Va exista întotdeauna Mâna aceea puternică, nevăzută, mare şi încăpătoare, mâna aceea a cărei menire e să-l ridice pe om din ţărână, fără să te scape, fără să te disciplineze, atunci când meriţi mustrare şi pedeapsă, mâna care se termină la capăt, nu cu un băţ, nu cu o ghioagă, nu cu o armă, ci, mai presus de închipuirea noastră, cu balsamul potrivit pentru fiecare rană. Şi eu am simţit-o și am numit-o, cu numele cel mai sfânt: Dumnezeu.

 

CEZARINA ADAMESCU

25 Iulie 2016

 

 

 

                       

 

 

                       

 

 

           

 

 

 

 

 

Să fii lângă cel care este

 

Să fii lângă cel care este

O clipă, o clipă cu tine,

E virgula plină de teste

Sau semnul acela de bine.

 

S-avem o privire curată

Și noi începuturi în minte

E vremea demult nejucată

A celor mai vechi jurăminte.

 

Și semne de crudă privire

Să crească în sufletul zării

Cu singura noastră strivire

În cerul visat al schimbării.

 

O singură clipă căzuții

Să fim ca lutul în pântec

În era în care nevruții

Ne prind cu farmec în cântec.

 

Dar pieptul să-l scoatem în față

Spre cerul ce ni se deschide

Cu setea aceasta de viață

Și dorul de pace și bine.

 

Că noi suntem lut cu speranță,

Că suntem salvați de Isus,

Iar cine se saltă la viață

De Tatăl cel Sfânt e adus.

 

 

Mi se cuvin cununile

        

Mi se cuvin cununile tăcerii

Și mantii de tăceri mi se cuvin

În albul pur de viață al căderii

În care îngerii cu greu mă țin.

 

Dar veșnicia, știu: mi se cuvine.

Mă duc pe firul ei de dor în sus   

Acolo unde liniștea mă ține

În drumul lung, colo: înspre Isus.

 

Și mă cunun și eu pe jumătate

Cu o iubire care nu s-a scris

Printre visări atât de consumate

Într-un Etern de verde Paradis.

 

Albastrele dureri le-arunc în stele

Și printre ele mă întorc în Rai

Lăsând în patimă clipele grele

Cu-același verde gust de mai.

 

Tu Tată mă primește dintr-o ceață

Prea densă și pierdută în visări

Te rog din veșnicie pentru-o viață

Ce nu se mai oprește pe cărări.

 

Îți mulțumesc așa cum se cuvine

Prin Fiul Tău cel Sfânt Isus Cristos

Te rog trimite cetele divine

Eternitatea să o recunosc.

 

 

Ghearele morții

 

Ghearele morții nasc albastre cununii

cu Nemurirea

și alaiul nunții îmi aduce daruri

din verdele copt de teamă.

Doar soiul bun la gust și dulce ca mierea

mă leagă cu Tatăl meu  de Cuvânt.

Însemnate stau clipele la masa netăcută,

dar le răsfoiesc amintirile

cu Sfânta mireasmă a Păcii

de se cutremură lutul în spirit.  

Vin nefiresc rătăciri pe o foaie de cer necrescut

și bat la ochiul vederii cu atâta putere

că mă revolt și sar din ramul nervului drept

până ajung să cânt cu Veșnicia.

În eternele arderi deschid ușile de jar ale închinării

și Altarului Sfânt îi aduc spiritul meu.

Câtă nemurire mă îmbracă în Veșminte de Lumină!

 

Clipa mă respiră

 

Clipa mă respiră

cu nemuriri de plăceri

acrobate

ce se leagănă pe umerii lutului

și mă dezbracă în puterea morții

nesatisfăcută !

Ce friguri de cuvinte mă strigă în ureche!

Ce drum răsturnat calcă pe sub tălpile mele!

O lacrimă îmi arde inima pământului

de mă nuntesc cu fiul căderii

în ploaia secerată de norii nescriși!

Mă respiră clipa

în limpezimea focului din zori

și  ard, ard, ard

de nu mă regăsesc în vântul cenușii.

 

CERASELA  JERLĂIANU

25 Iulie 2016

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Vizualizări: 43

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


INACTIV
Comentariu publicat de Adrian Istrate pe Octombrie 30, 2016 la 9:43pm

Nu îmi rămâne decât să mă întreb totuși cu amărăciune de ce frica este întâiul pas pe drumul catehizării?...Altfel totul ar fi perfect.

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->