Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Doamne, Doamne, unde ești?!
Hai, vino, că vreau să te întreb ceva!


În fiecare dimineață o văd pe bunica luând câte o înghițitură din sticla aia butucănoasă, pictată cu albăstrele delicate pe codițe subțiri, pe care o știu tot pe jumătate și niciodată plină de când m-am născut eu.

Cum, nu știi care sticlă? Aia de pe servantă, de lângă icoana de la ea din cameră...

O pândesc prin ușa crăpată cum dă ochii peste cap, bâiguie ceva în legea ei, se uită în tavan, cred că acolo unde am făcut eu mai demult niște mâzgăleli cu creionul mamei de sprâncene urcat pe șifonier fiind. Am șters a doua zi cât am putut cu mâneca de la pijama, dar ceva, ceva, tot a mai rămas. Da bunica nu vede la depărtare decât cu ochelarii ăia cu fund de borcan de zacuscă. Și, știi de ce am făcut asta?... Ca să mă răzbun pe ei când m-au lăsat singur acasă crezând că eu dorm și ei au plecat la vecinul Ion de la patru, că era ziua lui și de nume și de naștere.

Pe atunci bunica nu stătea la noi, venea doar în vizită, mai ții minte?!...


 Așa, unde rămăsesem?... A, da. După ce termină de privit tavanul, bunica se apleacă în față, adună niște scame de pe covor și iar se uită în tavan nedumerită, iar mai adună scame și tot așa o ține de vreo trei ori, apoi face trei cruci și pe fugă vine la mine, parcă mai luminoasă la chip, pe când eu mai îngrozit dau înapoi, că mă știu vinovat și că am fost descoperit, dar ea vine să mă întrebe dacă nu vreau să ne jucăm împreună, nicidecum să mă certe.
 Sigur se întâmplă ceva cu ea după ce bea din sticla aia că, de altfel mereu are treabă și nu prea are timp pentru mine. Sincer, eu m-am gândit că în sticlă e rachiul din prune pe care-l făcea bunicu’ și pe care ea îl ascundea în șifonier, între haine, sau lenjerie, să nu-l găsească, că na, bietul om tot stingea... Așa zicea ea la nervi, că stingea... Ce nu înțelegi?! E clar ca bună ziua; adică bea prea mult și-l certa pentru asta, cică a luat darul beției, zicea ea.

Dar acum o văd pe ea cum din când în când ia câte o gură, tot ca bunicu, pe ascuns.

Oare, bea ca să-și aducă aminte de apucăturile lui?... Că era vesel bunicul când se îmbăta, mai știi?... Îi sclipeau ochii și nasul i se înroșea.

Acum, mă gândesc, să fi luat și ea darul beției? Că prea e veselă și total schimbată după ce gustă licoarea.

Tu ce zici?!...


 Eu, într-o zi, mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o de ce bea: ”Vrei să pleci după bunicu’ la Doamne, Doamne?! adică la tine. Ai luat și tu darul beției? Nu ți-e bine cu noi?” Ea a căscat niște ochi de parcă avea două cepe mari, mari, cât...cât pumnii tăi cred de mari, că ai mei sunt mici, uită-te și tu, mari de tot, ce mai! A rămas împietrită, fără grai în fața mea; eu zic că nu mă mai vedea bine și nu știa cine o întrebase, asta cred din cauza cepelor ce le avea în locul ochilor. Să fi stat așa câteva secunde, sau minute, nu știu că nu am cronometrat, dar când a zis: ”Doamne, apără-mă și păzește-mă!” mi-am închipuit că ai auzit-o, ți s-a făcut milă de ea și i-ai scos cepele din ochi că, dintr-odată m-a țintuit cu privirea năucită și m-a scuipat: ”Ptiu! măi băiete, și a continuat, asta-i agheasmă, apă sfințită, nu se strică, face minuni!” Și-a mai zis că pot să beau și eu fără teamă. Cum adică, nu se strică? am întrebat eu nedumerit.

Ea mi-a zis, că sunt prea mic și nu știu încă multe lucruri și chiar dacă mi-ar explica eu tot nu aș înțelege nimic.

Poate îmi spui tu care-i treaba cu apa asta, că eu până cresc nu mai am răbdare și vreau să știu acum...


Da, pot să te mai întreb ceva? Ziua ta când este, Doamne?... N-am auzit. Vorbește un pic mai tare că nu te aud, sau, poate nu am înțeles eu ce-ai zis... Uite, am închis ușa și nu ne aude nimeni. Poți să și țipi dacă vrei; la ora asta toți dorm ca niște prunci. Aș putea să vin cu Alina la ziua ta?... Da, lasă, ai să-mi spui tu când ești pregătit de musafiri.

Nici mie nu-mi place să fiu deranjat aiurea... Te înțeleg, foarte bine. Noapte bună, Doamne, Doamne!...
A, era să uit. De o săptămână am început să beau și eu din sticla aia câte un pic în fiecare dimineață.

Nu, nu era rachiu. Acum îmi pare rău că am acuzat-o degeaba pe bunica... într-adevăr face minuni.

Ai observat că nu mai sunt peltic?...


Și, aș vrea să te mai rog ceva, că tot zice bunica despre tine că ești singurul care poți păstra un secret. Așa-i?... Ei, atunci, află ca-mi plăcea când eram peltic. Toți din casă mă ciupeau de obraji până mi-i înroșeau și-mi stătea bine, ziceam eu, când mă priveam în oglindă. Acum vezi ce palid sunt?... Să nu spui la nimeni, să rămână între noi bărbații, da? Dacă află că nu mai sunt peltic, poate, nu o să mă iubească la fel de mult? Ei, ce zici?...


Lasă că mai văd eu mâine ce fac, acum hai, la culcare, Doamne, Doamne!...cu toate că, tot bunica mi-a spus că tu nu dormi niciodată și ești așa, un fel de albină.

Înțeleg că acum fiind frig stai ca și ele în stup, ca un rege ce ești, dar cu siguranță la primăvară o să te văd prin flori, așa-i?...

( va urma)


Veronica Șerban

Vizualizări: 14

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


moderator
Comentariu publicat de CIOBOTARIU MARIA pe Aprilie 8, 2021 la 9:20am

Lecturat cu drag!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->