Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

...Duminicile lui ... Vasile Morar...

Ce greu îmi este, Dommne, să-l ”iau la scărmănat” pe unul dintre cei mai buni prieteni al mei, pe moroșanul Vasile al lui Morar din Chelința Ulmeniului de Maramureș!
Din ”noianul” de cărți pe care le am de la domnia sa, m-am oprit la una; Duminici Samaritene.
N-aș putea face o ordine valorică a cărților lui Vasile Morar, omul care cu mai mulți ani în urmă, a intrat din ”primul șut” în Uniunea Scriitorilor din România, pentru că în toate exprimarea este la un nivel înalt, la nivel academic, aș spune.
Nu m-am oprit la cele trei volume ”gigant” – ”Nu vă temeți” – fiecare dintre ele cu câte 1001 poezii, volume de înaltă ținută poetică, ci la volumul de numai 156 de pagini, ”Duminici Samaritene”.
Acest volum, pe lângă o frumusețe la fel de...”gigantică” a poeziilor, mai are ceva în plus: o construcție a poeziilor, a strofelor acestora.
Deși este o carte, frunzărind-o, la prima vedere, ai senzația că este un volum de proză scurtă, dar este poezie în toată regula cu rândurile strofelor așezate elegant unul în continuarea celuilalt, și fără spații între acestea.
Născut într-un loc binecuvântat de Dumnezeu – loc pe care deseori l-am viztat – Chelința – Ulmeni – Maramureș, hâtrul Vasile se laudă ”cu gura plină” că localitatea sa a dat U.S.R-ului mai mulți scriitori decât un județ întreg.
”În satul de lângă strâmtorile Țicăului, pe unde Someșul își face loc înainte de a intra în Câmpia Sătmarului spre a se vărsa mai apoi în pusta ungară, trăiește-la modul cel mai poetic cu putință-Vasile Morar, poetul vrăjit iremediabil de splendorile trecătoare ale firii și de frumusețea și ea amarnică, dar cu atât mai fascinantă a fetelor în floare”.
Poezia prietenului meu este foarte variată, dar, Vasile Morar a țesut pentru iubitele sale fabuloase dantele și cergi moi ”ca să lăsăm somnul să ne pască/ cum pasc asinii în trifoi”.
În poezia morariană ”auzi tonuri, sunete, acorduri din Esenin, Blok, Eminescu, Țărnea, Dimov, Păunescu-dar Vasile Morar nu seamănă decât cu poezia sa”.
Deși realist până-n măduva Chelinței ” în mare parte, motivele sunt romantice, romanțioase, poemele par a fi de pe vremea amanților disperați și a Crailor de Curtea – Veche...”
Poetul dedică ”Mici și și gingașe ode închinate frumuseții și iubirii, poftei de viață și spiritului care simte și înregistrează ca un seismograf...” toate cutremurele și vibrațiile lumii.
”În îndoielile lui Vasile Morar, în acordurile lui grave, dincolo de care se vede moartea și se aude tropăitul ei peste morminte...” 
Scriitorul poartă un mare respect unui prieten, Dan David, dus la Domnul pe care ”La nebunii, la poezie, la vodcă și femei, l-a avut o vreme alături...”
Găsesc de cuviință, ”iubite cetitor”, să-ți redau în întregime una dintre perlele acestei cărți, prima:

”Ca sângele-n rănile palmei lui Crist”:

”Am găsit doi pantofi de femeie în iarbă. Eram trist. Eram singur și trist. Pe coline lumina începuse să fiarbă. Ca sângele-n rănile palmei lui Crist. Ore întregi am stat lângă pantofii aceia. Admirând forma suplă a călcâiului lor. Desenând pe cer cu ochiul femeia. Peste desen, ștergându-l trecea o scamă de nor. Din nou trăgeam linii cu și mai multă ardoare. Mai suple, mai lungi și mai groase. Deoadată am simțit că privirea mă doare. Desenasem două picioare frumoase. Cărbunele năvăli peste crucea amiezii în sus. Mă întrebam curios ce o să iasă. Simțeam cum mâna mi-o poartă Iisus. Peste un șold lung și curat de mireasă. Îi erau sânii pietroși ca două mere domnești. Of, umerii fragezi și mijlocul frânt. Și brațele reci, îngerești. Scrise acolo între cer și pământ. Ochilor nu le puteam pune lumină. Obrajii aveau forme frumoase. Aerul în jur era ca de lână. Vâscos și cu margini lăptoase. Voiam să mă opresc. Simțeam că mi-e frică. Auzeam printre degete mătasea foșnind. Și cum un trup subțior se ridică din iarba atât de albastră, lucind linii. Femeia prindea contur. Se mișca îi auzeam sânii cum se zbat în veșminte. Îmi venea s-o ciupesc și să văd de e ea. Și dacă ”icoana cu picioare lungi” nu mă minte. I-am apucat piciorul de gleznă și i l-am potrivit în pantoful rămas în iarbă de leac. Carnea ei fragedă nu s-a strivit. Ca și cum i-aș fi potrivit talpa într-o cupă de mac. Era femeia care-și lepădase pantofii. Și plecase desculță, îmbrăcată sumar. Peste trupu-i subțire își aruncau umbrele plopii în dimineața aceea de var. E primăvară, iubito, adâncă și caldă! Pajiștile toate sunt de cosit. Iarba-n lumina pufoasă se scaldă. Ca pâinea peste lamele lungi de cuțit. Cireșii mai sug din adâncuri culoare. Cât vârful de deget e fructul oprit. Carnea sporește pe sâmburi și floarea pe-o dungă a zilei de mult s-a topit. E departe orașul și iedera urcă pe zidul de piatră mai sus, tot mai sus. Ca pepenele galben stă soarele-n furcă. Înspre crucea amiezii coboară Iisus. O pace de templu sărută câmpia. Departe e râul cu malul surpat. Ziua spre seară își scutură ia. Sub ochiul înserărăii cu irisul mat. Am găsit doi pantofi de femeie în iarbă. Eram trist. Eram singur și trist. Pe coline lumina începuse să fiarbă. Ca sângele-n rănile palmei lui Crist”.
Poezia este de o frumusețe rară, te scoate de pe șinele trenului tău, te decupează din viața ta și stai acum să privești pantofii și femeia atât de misterios creeate de maestrul poet maramureșan.
Nici cu... ”Centura de castitate”, nu m-aș da într-o parte, pentru că ” Unul dintre lucrurile care mă obsedează, și asta, trebuie s-o recunosc, nu de azi de ieri, și care îmi produce un insuportabil sentiment de vinovăție și disconfort de câte ori mi-l amintesc este centura de castitate...”.
”Când ai în suflet trei arici”... te mai duci și prin preaslăvita... cărciumă... ”În cârciuma cu mese joase, zilnic îmi torn alcool în oase. Iubind femeile frumoase...”
Ce să mai zici de ... ”Sânii mari să mi-i răstorni în palmă” în arome de vodcă?
”La femei și vodcă s-a sfârșit. Nu mai dau de poimâine năvală! Sufletul meu prea hodorogit, a căzut ca boul pe tânjală...”(...) ”Tu mereu, la fel de bosumflată. Eu abia m-am vindecat în post. Dă-mi-te în noaptea asta toată. Nu auzi cum moartea ca o vulpe, ți se freacă-ades de șold și pulpe?” – ”un realism” romantic cum numai la Vasile Morar întâlnești.
Și atunci când ”Cu unghia scriam femei”, ....poetul duce femeia-n ceruri; ”A curs peste femei cu daruri. Cu mărțișoare și flori roz. Of, lasă-mă, te rog, iubito, să te dezbumb la chimonoz. Ori poate chimonozul n-are nasturi cât leul de metal...”
După atâta frumusețe feminină, mai vine și un ”Poem spân și-mpiedicat, unde Vasile spune: ”Nu mai văd de termopane. Și de-atâtea ziduri slute. Îmi aleargă prin timpane, zile acre și stătute...”, Care se termină cu un ”Final”.... ”Vino, draga mea, diseară să-njurăm cum se înjură, să ne ușurăm și-apoi cu sfânta cuminecătură să ne limpezim la oase și la carne și în sânge! Țara asta tâlhărită stă cu gâtu-n jug și plânge. Batem cuie în ferestre și în ușa cu zăvoare. Mă închin la tine, doamnă, și îți pun pe sâni o floare. Nu mai vreau s-aud minciună și politică mioapă! Vreau doar trupul tău, iubito, -n noaptea asta să mă-ncapă”.
Și ”Când stă luna crăcănată-n geam” poetul adoră femeia: ”Dacă vrei să recreezi femeia, ia-mă și pe mine salahor, Doamne, Tu vei fi numai cu arta, eu voi tăia lemnul din topor...”.
Obsesia frumuseții feminine nu-i dă stare poetului maramureșan și discută cu iubita: ”Îți stau sânii grei și bosumflați” și adresează o rugăciune mamei:
”Dezbracă, mamă, lămpile de fum. Când Dumnezeu toarnă-n femei parfum! Din cuibul subsiorii până-n gleznă. Peste șoldul văxuit cu beznă...”.
Multe, multe lucruri bune și frumoase a mai făcut prietenul meu și parcă-l văd recitind din ”Am deșertat cămașa mea cu fluturi”: ”Tu ești iubita mea de sărbători peste care m-am supărat doar de trei ori. Te-am cu pană în aburul din geam. Îmi înfrunzise mâna și eu copac eram...”.
Când ”Picură-n oase iar cu frig” scriitorul maramureșan ne mai explică: ”E iarnă, domnilor! E iarnă!” (de parcă noi nu am ști), ”În țeavă aburul se-ntoarnă, iar eu cu pixul brav vă strig...”.
Ca-ntr-o ”Iarnă fără margini”, unde ”Ninge leneș cum ar toarce o pisică somnoroasă. Frigul bate-n fereastră și ar vrea să intre-n casă”, poetul ne deschide fereastra sufletului, ba, el o ține în orice anotimp deschisă.
Și după atâta muncă pe ..altarul scrisului, în pauze particulare poetul intreabă și se întreabă: Simplu. ”De ce?” Și a ... cășunat pe pix; ”De ce pixul meu rămâne rupt din șale, mă întrebi? De ce nu mai vin la piață gospodinele din Brebi?...” și multe, multe alte întrebări pune și ne pune hâtrul maramureșan până când vede că ”La marginea iernii albastre, Goală stă femeia în fața oglinzii. Veșmintelei curg pe pulpele-i lungi. Purtase o rochie albastră strânsă pe trup…”.
Gata cu iarna, morarianul Maramureșului, după atâtea și-atâtea ierni expuse, ne trece acum și pe la măria sa, primăvaracu simpulul, ”O primăvară”: Printre umărul inimii mele și umărul inimii tale, trec fluturi albaștri și buburuze, și cintezoi, și codobaturi și pitulici…”.
Marele poet al Maramureșului și nu numai, găsește de cuviință să apeleze la descoperirile științei și tehnicii, Fax-ul, adresându-i-se iubitei:
”Trimite-mi doar trupșorul tău prin fax” – ”Iubita mea de crin clădit cu var, Nu-mi mai lăsa mesaj pe celular…(…) !Când stă pământul bosumflat pe ax, trimite-mi, hai, trupșorul tău prin fax…”.
Și luna este unul din motivele creației morar-esciene. Stă mereu cu ochii pe ea și ne explică elegant ce face ”Când luna-n geamuri cu botul iese”, deoarece, ”Când printre coapse-ți urcă licheaua, cioplescu-ți umărul stâng cu rindeaua…”.
Observăm că moroșanul Chelinței acorda mari spații femeii în această carte, dar și rugăminți: ”Mai lasă-mă la tine-n sân”, căci ”Bat darabanele pe case, plouă mărunt și plouă spân…”.
Constatăm că în acest superb volum… feminin, poetul se întâlnește și cu vara, cu vara femeii, ”Frumoasa mea cu țâțe mici”, chiar dacă, mai rar, la supărare…, o zice: Bagu-mi șișu-n dumealor de craci”, unde constatăm cu mirare că deși atât de liniștit și blajin, trece la …. asemenea… amenințări…
Deci poetul veșnic îndrăgostit atinge și motivul vara când ”Soarele-i dus pre amiază pe targă” pentru că, ”E vară înaltă. E vară. Pe sub tălpile mele curg râuri de ceară…”, deși ”Arde primăvara în lămpi”.
Indiferent ce și cum ne cântă prietenul morășan, dar strigătul… cu ”litere de tipar”, ne înmoaie: ”De tine, viață, nu mă mai satur”. 
Așa este oameni buni! N-ați văzut un alt om să nu se sature de bucuria vieții. Ăsta este Vasile al lui Morar din Chelința Maramureșului! Un om plin de viață, de talent!
Numai cine nu-l cunoaște (vai, ce ghinionist este!), poate să spună altceva.
Și noaptea face parte din spațiul poetic al lui Vasile Morar căruia-i spune: ”În tine noaptea să mă scald” – ”Femeie cu picioare lungi. Până sub umeri îmi ajungi…”.
Nu numai pe mine mă deranjează și mă surghiunie singurătatea, ci pe mulți, poate pe toți, dar și pe prietenul meu: ”Sunt singur! Mi-e frig și sunt trist” – ”Nu se poate, iubito să fi uitat în noaptea aceea, deși o viață și ceva a trecut de-atunci…”.
Poetul revine, revine, revine mereu și mereu și mereu … la femeie pe care o descrie ca pe-o ființă unică, angelică, nepământeană…: și ”Într-un colț de casă plictisit Dumnezeu” i se adresează, la fel de maiestuos, la fel de angelic femeii: ”Trupul tău, iubito, iar mă duce-n ispită! Sângele-mi în flăcări dă să- înfășoare…”., Iar ”Ca să te sărut pe sâni, am scos boldul din țâțâni” și ”Când treci, frumoasa mea pe boulevard, mușcatele-n balcoane își pun fitil și ard…”.
Și necazurile fac parte din viața unui om, și înjurăturile, la fel și rugăciunile…”Grijanii și trei sfinți mari, mânioși”, asistă cum poetul se confesează Domnului: ”Mi-e lene, Doamne! Mi-e așa de lene! Motanii lungi mai miaună prin burg. Îngeri mofluzi adorm în damigene. Eu înspre cârciumi lanced mă scurg…”.
Și totuși…”Neatins e patul”, iar ”Toamna a trecut ca o doamnă bătrână. Iubito sub pudra zăpezii te strig. Pe sâni să-ți pun zaua câmășii de lână. La argintăriile iernii să nu-ți fie frig…”.
Indiferent prin câte anotimpuri ne plimbă cu poezia-i dirijată de regina metaforă, de fiecare dată revine, revine la frumusețea naturii, la femeie, cu care discută, căreia-i spune:
”Când pe candela pulpelor tale”, ”Pe trupul tău de iepșoară, pus-am șa de testioară, când stăteau zorii să moară și c-o dulce de nuia, am izbit în coapsa ta…” 
Întrun ton al meseriei pe care a practicat-o cu drag, poetul iară și din nou se adresează femeii: ”Trimite-mi-te toată cu ramburs” – ”Să ștergem amintirile de praf și să-mi trimiți trupșorul tău prin telegraf…”.
Atât de frumos scrie poetul maramureșan, încât, citindu-l, uiți de tot și de toate și-ți urmărești imaginile pe care ți le creează ca pe o rugăciune.
A nu-l cunoaște pe Vasile Morar, este un ghinion, un mare ghinion.
A nu-l citi pe Vasile Morar este o pedeapsă, o pedeapsă datorată ghinionului de a nu-l fi cunoscut, dar și o pedeapsă pentru ceea ce ai făcut rău în viață.
Cunoscându-l și citindu-l, ești ca după o spovedanie.
Ce fericit sunt că am un asemenea frate!

Scurt comentariu asupra cărții Duminici Samaritene a poetului maramureșan, Vasile Morar.

Vizualizări: 226

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Veronica Carjeu pe Septembrie 28, 2015 la 4:45pm

Multumim pentru asa frumoasa prezentare!


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Septembrie 17, 2015 la 9:01pm

Citit cu drag!


INACTIV
Comentariu publicat de Borbei Dan pe Septembrie 17, 2015 la 6:03pm

Mi-a făcut plăcere să-l găsesc pe Vasile Morar aici. Nu-l cunosc personal dar îi prieten bun cu tata, căruia i-a dăruit câteva volume din poeziile lui și pe care le mai răsfoiesc când merg în Năpradea. Poate că ar trebui să mă opresc odată, să-i bat la poartă, că prin Chelința merg și vin în și din Năpradea, iar printre altele administrează pădurea lui tata din Dealul Mare al Chelinței! Doamne dă bine! 

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->