Luni 15/06,pe platoul din curtea Arhiepiscopiei Vâlcene sub privirea curată a poetului Mihai Eminescu am fost invitați să-l comemorăm la împlinirea a 131 de ani de la împlinirea destinului său.Biserica ortodoxă implicată în evenimente ce ridică punți și apropie societatea civilă de comunicarea cu lumea divinității a reunit personalități ale culturii vâlcene cărora le-a recunoscut în cadrul unei ceremonii desfășurată într-o molcomă ploaie meritele culturale în promovarea cultului său.Festivitatea slujbei de pomenire ne-a făcut părtași unui moment unic al extinderii sentimentului de apartenență și bucurie și îmbrățișării sub spectrul toleranței și bunăcuvinței sacre. În societatea actuală marcată de violențe obestesti și păcate ce îndepărtează mintea și trupul de la respectarea poruncilor divine, nevoia reculegerii prin credință este majoră. Personalitatea complexă a poetului național este integrată în spațiul mioritic prin prelucrarea motivelor populare dar și prin studierea și înțelegerea profundă a ortodoxiei dedicându-i acesteia poezii remarcabile ca Rugăciune , Învierea, Colinde Colinde. Premisa înțelegerii și studierii adevărurilor bisericești nu este întâmplătoare în familia din partea mamei sale sunt 3 mătuși care s-au călugărit la mănăstirea Agafton dar și doi unchi. Poetul și-a petrecut multe veri la această mănăstire ascultând slujbele bisericești, cântece și fiind interesat de poveștile și relatările mătușilor sale din viața monahală. În chilia monahiei Fevronia, Eminescu se afla în 1875, când, a participat la o clacă de tors lână, și a auzit din gura maicii Zenaida povestea lui Călin, pe care a redat-o în cunoscutul poem omonim.Poetului biserica îi acorda atenția cuvenită ca unui misionar purtător de credință și adevăr. El poetul a descoperit păstrarea curată a limbii române în cărțile sfinte și cele necesare slujbelor ca izvoare de înțelepciune și surse importante de transmitere a valorii limbii literare “Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)Aceste adevăruri gândite și afirmate cu precizia unui metronom sunt confirmate de Istoria noastră iar orice răsfoire a dicționarului general al limbii române este o ilustrare privind condițiile vitrege ale genezei limbii noastre, căutând originea cuvintelor deslușim amploarea impactului la întâlnirea cu popoarele ce au contribuit la închegarea noastră ca națiune.În acest amalgam stabilitatea și tradiția bisericii ortodoxe au fost chezașe limbii noastre stabilindu-i cursul firesc. Un alt poet dar și preot Alex Mateevici cu glasul nemului românesc în credința sa curată ne-a lăsat moștenire poezia Limba Noastră ,o fireasca mărturie peste veacuri, Limba noastră-i limbă sfântă, /Limba vechilor cazanii,/ Care o plâng şi care o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii. Lui Mihai Eminescu I s-a reproșat adesea versul “Religia este o frază de dânșii inventată “ care se află în poemul “Împărat și proletar” și care face parte din discursul proletarului (urmat de două alte discursuri, al împăratului şi al poetului) şi deci el versul nu poate fi considerat nici pe departe un crez al poetului. Un  fapt elocvent asupra atitudini pe care autorul comemorat o are asupra relației sale cu biserica este prezentată de cercetătorul Nae Georgescu care ne informează asupra consemnării găsite într-o carte de rugăciuni la mănăstirea Neamț unde cu ocazia sărbători de Sfinții Constantin și Elena în 1886 poetul se spovedește preotului i-ar acesta notează în cartea sa de rugăciuni : “Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină". Pentru sinceritatea,devotementul dar și pentru smerenia, dragostea şi nestinsul dor de Cer, trei dintre mătuşile lui Eminescu, schimonahiile Olimpiada, Fevronia şi Sofia, dar şi monahia Xenia Velisarie au fost trecute în Patericul Românesc. În contextual formarii sale enciclopedice Eminescu a deslusit cu siguranță legătura cu divinitatea astfel încât suma disciplinelor studiate La Viena și Berlin i-au deschis calea spre abordarea înțelepciunii creștine dedicând timp și pildelor ortodoxe ca un corolar al înțelegerii sacrului. În contradicție cu răutatea umană a secolui său autorul Luceafărului avea dorința retragerii în monahie ca și călugăr dorință recunoscută în fața lui Zamfir C. Arbore, ziarist la “Românul”, în 1882, când încă nu era suspectat de boala mintală pentru care Maiorescu îl va închide în ospițiul Caritatea al doctorului Alexandru Suțu . “Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la “Românul”, eu de la “Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ“. Elemente care ne îndreptățesc să credem că această dorință era adevarată găsim în destinul personajelor sale din Sărmanul Dionisie, Cezara, Povestea magului călător în stele . Putem folosi ca argument și faptul că tatăl său era fiu de diacon și avea biserica lângă casă. În cadrul festivității desfășurate la Râmnicul Vălcea părintele State Burlusi a împărțit Acatistul poetului neamului romanesc ,Mihail Eminescu scris de ieromonah Ghelasie Gheorghe de la mănăstirea Frăsinei ,împreună cu eromonah Valerian de la mănăstirea Sf Filimon din satul Vătășești din județul Vălcea în care se recomandă că este la alegerea fiecăruia de a-l cinsti ca pe un sfânt pământesc sau ca pe un Om al Omeniei Romanești pe marele poet . Desigur acatistul reprezintă un elogiu adus poetului o mărturisire de credință dar transmite și un gând de canonizare a lui Mihai Eminescu pentru trecerea acestuia în altarul de aur al martirilor neamului românesc. Amin

Vizualizări: 28

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de ovidiu dinica pe Iunie 28, 2020 la 11:26am

Multumesc Domnule Caracas Mircea Florin


ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iunie 28, 2020 la 10:55am

MINUNATA PREZENTARE .

DOR DE EMINESCU

-LUCEAFARUL  CULTURII

ROMANESTI 

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->