Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

 

Motto: Poezia începe din titlu și nu se sfârșește niciodată.

 

Balzac, un veritabil vizionar al intențiilor umane fără ca el însuși să pretindă asta de la sine, izbutește să construiască, în romanul „Iluzii pierdute“, o strălucită parabolă a destinului poeziei. Și face asta cu ușurința conferită de convingerea faptului comun, a ochiului care nu vede excepționalitate și care nu manifestă vexare în proximitatea acestui destin. Iar parabola sa rezidă în tocmai antiteza a două entități: Lucien Chardon, un maestru al cuvântului, poet prin tehnică și spontaneitate, care se compromite în mod caraghios în inima unei societăți decadente și cumnatul său, David Séchard, poet prin simțire și existență, însă lipsit de talentul nativ, spirit pitoresc, de o bonomie soră cu naivitatea. Balzac nu propune o analiză a unor arhetipuri umane plauzibile, ci le ia, pur și simplu, din modernitatea contemporană și le aduce înaintea noastră dezavuându-le identitățile de orice artificiu – și, de ce nu am crede-o, lumea acelor vremuri avea multe de oferit în sensul ăsta! La fel ca azi și ca întotdeauna, de când Homo Sapiens se erijează în ceea ce pretinde a fi.

Dacă, pentru unii cititori, apare drept un paradox faptul că, într-un editorial despre poezie, aducem în primul paragraf numele lui Balzac, acest exponent al prozei moderne, tot aceștia ne vor îngădui și o mică detaliere. Mulți dintre marii prozatori ai literaturii universale au debutat cu încercări poetice, versul fiind considerat un apanaj al tinereții, ca ulterior să-și afle vocația propriului lirism în monumentale opere în proză. Un exemplu pe placul inimii autorului acestor rânduri este însuși Caragiale care, într-un moment de precară inspirație, credem noi, ironiza poezia chiar în fața celui mai bun prieten al său, nimeni altul decât Eminescu. Dacă veți citi versurile lui Caragiale, veți înțelege lesne punctul nostru de vedere.

Așadar, Poezia încotro? Asemenea unui cleric care, întrebat fiind unde este Dumnezeu în vremuri de restriște mondială, vom da același răspuns: acolo unde a fost dintotdeauna. Sigur, redundanța ce reiese din această sentință aparent evazivă, suscită oarece frustrări în chestiunea poetică, de aceea vom apela, mai departe, la dispoziția cititorului, asigurându-l de preocuparea noastră, dacă nu deplină, cel puțin satisfăcătoare asupra lirismului în sine. Căci Poesis nu înseamnă doar versificare! Versuri se scriau și la Moulin Rouge, ba chiar se savurau cu enormă larghețe. Poesis rezidă oriunde se identifică în etos, în tradiție, luându-și eponimul după continentul spiritual al simțitorului. Și iată, cu toate acestea, se scriu multe versuri, fără ca ele să fie poezie, fără să conțină miezul substanței lirice, fără să emane nici măcar cel mai firav fior de viață – iar asta este o consecință a fricii de prozodie, a tendinței de aliniere la uzanțe propuse și impuse de... niște non-poeți!

De partea cealaltă, se află timizii, indecișii, adică aceia care caută cu orice preț să se ralieze unor standarde pe care nici nu le înțeleg, nici nu le vor agrea vreodată. Abia dacă poți spera să scrii poezie în pentametru iambic doar pentru că cineva spune că acest tip de vers aparține literaturii engleze! Abia dacă vrei să construiești amfibrahi și anapești doar pentru că altcineva, înaintea ta, a făcut-o – și încă cu ce măiestrie! Dragii mei, luați-l pe Eminescu! El abundă de pentametri iambici (Ai noștri tineri), de amfibrahi (Mortua est!) și s-a aventurat în jocul de prozodii până într-acolo încât s-a întors la versul popular ca să ne ofere Luceafărul. El a scris Epigonii, apoi Memento mori și, mai târziu, Scrisorile urmând o prozodie ușor de regăsit la pașoptiști precum Ion Heliade Rădulescu (Sburătorul) sau Grigore Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia), dar nu numai acolo, ci în chiar literatura clasicilor latini precum Vergiliu, Horațiu, Juvenal și Ovidiu! Cum să crezi că scrii poezie de vreme ce te ferești de așa-zisele șabloane? Ai întâlnit pentametrul trohaic al lui Esenin (Toți vom fi acolo, poți să sameni/Viața ta cu râs și cu tumult!/Pentru asta trag mereu spre oameni/Și-i iubesc pe toți atât de mult.//Pentru asta inima mi-e moartă/Când privesc al anilor prăpăd./Vechea casă cu-n dulău la poartă/Parcă simt că n-am s-o mai revăd) și ai descoperit că, la vreo optzeci de ani după moartea lui, ai scris ceva în aceeași prozodie și te suspectezi singur de plagiat? Păi, dacă te uiți după fiecare nor, nu mai pleci niciodată la drum!

Lasciateʼogni speranza, voi chʼintrate (tot pentametru iambic, la care se adaugă un contraiamb sublimat în ultima silabă a versului, efect al perplexității)! Încă ceva: de la Baudelaire încoace, s-a trezit un deștept să spună că Florile răului au dat naștere poeziei moderne. Apăi, dacă însuși Baudelaire ar fi auzit inepția asta, i-ar fi dat ipocritului cu cartea peste ochi! Sau, ceva mai delicat, l-ar fi orientat către Candidul lui Voltaire și numeroasele versiuni ale nașterii lui Tamuz pentru a vedea mostre de literatură modernă! Dar când a fost vreodată ceva modern în jalnica istorie a lui Homo Sapiens? Oare Dante Aligheri ar mai fi scris Divina Comedie dacă ar fi crezut că modernitatea omenirii se va instaura abia după Baudelaire? Oare ar mai fi visat el la o întâlnire cu Vergiliu în Infern și cu Beatrix în Paradis dacă modernismul, postmodernismul și neomodernismul nu aveau, încă, degete să bată la porțile lumii? Cum a putut Ovidiu cel trist să se metamorfozeze într-un ținut al geților care râdeau în batjocură de graiul lui latin? Modernitate?! Nu, domnii mei! Lirică. Scumpa și oropsita lirică! Modernitatea e dejecția unei gândiri eterogene care, sub aparența liberalismului, invită spiritul să își suprime individualitatea prin acces la porțile facile ale falselor democrații. Prin estompare, spiritul nu mai iese din mulțime, ci se autogenerează în standardul unui infinit de oglinzi, incapabil să discearnă sinele de ceilalți și mulțimea de diversitate.

Punctul just al sentimentului nu are nicio relevanță în raport cu șabloanele propuse de falsele libertăți! În teoria contagioasă a „modernismului“ (a se citi „pseudomodernism“!), valențele converg către același perimetru eterogen, în care gândirile tipizate vehiculează nonsensuri cu valoare axiomatică, în care libertatea se rezumă la tiparul unei realități construite prin ingerința unor precepte aduse cu roaba înaintea gurii. Deci, ce modernism și de unde? Din Comuna Primitivă?! Din marmura Senatului Roman?! Din flamura înstelată a Europei?! Ori din degetul mic al lui Lincoln cel așezat pe tron?! Și, ca să dăm credit (cu aceeași plăcere!) lui Eminescu, teoriile astea „supte din deget“ înseamnă modernism?! Cine nu înțelege că poezia este modernă în eternitatea ei, că ea rezidă dintotdeauna în arealul suprastructurat al gândirii și esteticii, ei bine, aceia sunt dedați (fie-ne iertată expresia) la prostituție literară. Când sufletul ajunge la supraplin de angoase, fie cade doborât, fie își desprinde aripile și izbucnește din crupa convenționalului. Noi singuri ne creăm ziduri împrejur și tot singuri vom fi în corvoada de a le dărâma. În definitiv, spiritele noastre gemene se află dincolo de acele baricade și nu ni se vor alătura decât atunci când vom fi gata să le primim. Astfel, lumea asta plină de simulări precare nu va mai fi străină de ea însăși, căci este un dat al firii să cunoaștem Purgatoriul înaintea Paradisului.

Freamătul spiritului condensat în splendorile esteticii cristalizează năzuințele rațiunii, iar expresia poetică înalță făptura umană în sfera eterică fără să riște a-i mânia pe zeii artelor. Doar că desprinderea de cauzal necesită o exaltare a referențialului critic în progresie geometrică prin cultivarea intensă a acestui spirit. Desigur, nu trebuie să confundăm această întreprindere cu devalorizarea factorului substanță, materie, căci asta ar conduce la schilodirea spiritului privându-l de motorul care generează contemplarea. Materia, odată trecută prin caleidoscopul perspectivei estetice, se abstractizează, devine idee și, deci, intră în starea eterală, iar concretul rămâne extensia fixă a unui simbol. De așa manieră se comportă poezia, acest narcotic ce domolește sevrajele cotidianului, stârnește frenezii erotice prin transpunerea eului în voluptosul relief al planetei Venus și descătușează cugetul de rigiditatea rațiunii prin animarea pulsiunilor lirice.

„Arzătoarea voință de creație mă aduce mereu la om, în același fel în care ciocanul este mânat spre piatră“ – scria Nietzsche cu privire la monumentala sa operă „Așa grăit-a Zarathustra“. Nu cred că există în literatura universală o sintetizare mai iscusită a menirii creatorului, întrucât ea combate teoria formelor în scopul eliberării fondului. Și ce altceva este poezia dacă nu o manifestare a fondului pur, originar, dezavuat de restricțiile pe care le îmbracă în mod amăgitor convenționalul? A crede că poezia oglindește fidel structura interioară, adică fondul creatorului, este, uneori, o deplorabilă amăgire. Cu toate acestea, cititorul resimte aleanul atavic de reîntregire ce rezidă în sevele versului. De aceea, pentru ca o poezie să își asigure eternizarea, autorul necesită să atingă numeroase deziderate din care vom aminti verosimilitatea și bogăția vocabularului propriu. Scopul oricărei creații lirice verosimile este, de cele mai multe ori, reflexiv-subiectiv, dar asta nu o împiedică, așa cum tradiția literară ne-o arată, să oglindească simțăminte comune, dovedindu-și, astfel, mobilul tranzitiv. Poate că și de aceea mentalul colectiv dă credit majoritar prozei, alterând personalitatea poeziei prin orientare către proza scurtă, efect al tendinței de satisfacere imediată a unor nevoi sub generic intelectual. E drept că ritmul vieții comportă cadențe imprevizibile, că omul își măsoară rațiunea de a fi pe scara hazardului și el a realizat că drama îl apropie sau îl îndepărtează de alți oameni tot așa cum o face fericirea. Tocmai de aceea „ciocanul“ lui Nietzsche se apropie de „piatră“ și poezia stă aproape de spirit.

Dacă m-ar fi întrebat cineva ce concluzii aș trasa la acest editorial, cândva aș fi fost tentat să răspund că nu există concluzii pertinente și exhaustive în privința poeziei. Dragii mei, aș încerca, totuși, un exercițiu de imaginație și v-aș invita să vă abandonați în voia propriilor firi, să petreceți într-un dialog intim cu naturile voastre și să vă lăsați fascinați de numeroasele necunoscute și întrebări ce vă vitalizează. Acolo, în leagănul de fantasme, ați putea găsi un gol pe care poezia nu promite să îl completeze în vreun fel, iar, în acel gol, se ascunde o poveste neterminată. De aceea, puteți îmbrățișa golul, puteți să plonjați în el, să vă izbiți de valuri și să le escaladați crestele. Extenuați pe plaja de iluzii, clipiți măcar o dată pentru a regăsi cerul care vă umanizează, vă admiră, vă trimite astrele ca pe cei mai dedicați martori ai poeziei numite OM. Și, dacă nici atunci nu ați gustat o fărâmă de eternitate, povestea poeziei voastre rămâne departe de a se fi încheiat.

Cu prețuire, Paul Rotaru

Vizualizări: 45

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Februarie 6, 2021 la 11:58am

Extenuați pe plaja de iluzii, clipiți măcar o dată pentru a regăsi cerul care vă umanizează, vă admiră, vă trimite astrele ca pe cei mai dedicați martori ai poeziei numite OM. Și, dacă nici atunci nu ați gustat o fărâmă de eternitate, povestea poeziei voastre rămâne departe de a se fi încheiat.


moderator
Comentariu publicat de CIOBOTARIU MARIA pe Ianuarie 25, 2021 la 8:39am

Am lecturat cu mare drag! Mulțumesc!!!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->