Zile de naştere

 

 

(I parte)

 

  

La umbra  unui nuc, lângă izvor,

Unde era un lac odată,

Se întâlnea un brav fecior

Cu o gingașă, frumoasă fată.

 

Ei, zi la zi, în fiecare seară,

Spre codru verde se-ndreptau,

Visând din nou, a câta oară,

Săruturi dulci, căci se iubeau.

  

În lume se petrec și rele,

A început un grav război.

Cu  fețe triste,  inimi grele,

S-au despărțit în lacrimi, amândoi.

 

Trecu un an, apoi mai trei,

Tot plânge și așteaptă fata,

Iar El, luptând în depărtări,  

De doru-i se topea și gata.

  

Visau oftând în zi şi-n somn                          

La nucul cel bătrân  și falnic,                             

Și se rugau la Sfinţi şi Domn,

Să scape  de  calvar  amarnic.                                                                           

                                                            

Dar într-o zi, nenorocită,

În sat veni o veste rea,

Prea neagră, ca din cer trăsnită

Ca o săgeată mârșav se-nfigea…

 

Se înfigea adânc  în inima  orfanei

Ce sângera cu lacrimi  de cristale,

Ce se scurgeau pe-obraji. O, Doamne!

Umplându-ți sufletul  de jale...                                  

 

Aflase că iubitul ei, sărmanul,                                

Căzu eroic într-o luptă grea,                                 

Și biata fată de necaz tot anul,                                 

A suferit topindu-se şi ea.                                              

                                                                               

Iar ochii ei, ochi cristalini

Care cândva râdeau plăcut,

Te tulbură acum, fără de vini,

Nu ştiu să râdă, tot lacrimi curg.                                                                              

                                                                              

De el, și-acum își amintește,

Bătrânul nuc îmbrățișând,

Ea coaja veche-i umezește,

Pe trunchi şi ramuri, tot plângând.

 

Iar el, copacul, de durere

Pe trunchi când lacrimi îi cădeau,

Tot tremura fără putere,

Căci rădăcinile-i ardeau.

 

Atât de mult dorea pe lume

Pe Ea cumva s-o liniștească,

S-o mângâie încet și-anume…

Ceva drăguț ca să-i șoptească.

 

Căci  pomul doar știa și Domnul,

Cum se iubeau ei foarte tare,

Iar el acum își duce somnul,

 Ea de durere, încet moare.

 

 

Dar timpul repede se duce

Și multe a schimbat pe lume,

La cele rele  puse cruce,

Luând cu el, zile nebune.

 

Cu greu s-a liniștit sărmana,

Speranța  ei demult  s-a dus…

Cu mare chin i-a dat pomana,

Sa fie liniștit el, sus…

 

Și-a pus în gând pe totdeauna

De dragu-i, să nu mai amintească,

Căci el de mult e mort, totuna,

Iar  Ea voia să mai trăiască.

 

Dar câteodată un dor fierbinte,

Făcea ca inima-i să  se aprindă,

De bravul drag își aducea aminte,

Iar începând amarul s-o cuprindă.

 

De multe ori, pe la apus de soare,

Spre codrul verde se-ndrepta,

Of, zău și sufletul mă doare,

Căci nucul parcă-i aștepta.

 

Stătea măreț cu brațele întinse

Sperând că ambii vor veni,

Dar scârba și amarul  îl stinse

Căci pe fecior,  nu-l mai zări.

 

El o vedea din depărtare

Cum Ea plângând se apropia.

Vai, încărunțise atât de tare,

Căci nucul  n-o mai cunoștea.

 

 

(II parte)

 

 

Când toată jalea i-a trecut

Ea a ieșit în sat la horă,

Grozav de bine-a petrecut,

Multe sătence o voiau de noră.

 

Iar un flăcău, flăcău văzut,

Din inimă s-a îndrăgostit,

Pe loc el mâna i-a cerut

Și chiar a doua zi, s-au logodit.

 

Dorea la fel,  ca orice fată,

Un soț, ce sincer s-o iubească,

Să-i zică «mamă» cineva  odată,

Cu pieptu-i pruncul să-și hrănească.

 

O bună vreme a mai trecut

Și într-o zi de vară călduroasă,

În sat o nuntă  a început,

O nuntă mare și frumoasă.

 

Se mărita  drăguța noastră fată,

Dar nunta, nu-i era o fericire,

Era cam tristă  și cam supărată,

Căci nu se mărita ea din iubire.

 

De cordul verde își aduse aminte,

De-acelaşi nuc frumos, de izvoraș,

Și-ntruna i se tot strecura în minte,

Acelaşi blând și gingaș odoraș.

 

I se părea, c-o strigă-n așteptare

Frumos băiat, atât de drag,

Iar sufletul durea atât de tare,

Încât lihni, căzând în prag.

 

 

Cu pașii repezi spre codru a luat-o

Cu un buchet de flori în mână,

Căci clipa asta, mult a așteptat-o

A noastră  prea drăguță  zână.

 

Și-a pus în gând pe totdeauna

Ca bun rămas să-și ia odată,

Dorință având pe suflet, una!

Cât să cuprindă  nucul…tată.

 

Dar când acolo  a ajuns,

A fost lovită de-o durere,

Ce-n inimă hăt i-a pătruns

Și ea căzu  fără putere.

 

Сăci  nucul cel umbros și falnic

De dor și  jale  s-a uscat.

Un ciot rămase, atât de jalnic...

A fost tăiat și despicat.

 

Și-a revenit  săraca  fată

Și când colo ce-a văzut…

Acel  izvor de altă dată,

În  mândru  lac  s-a prefăcut.

 

Cu apa-i fața şi-a stropit,                                                   

Pe cioată  florile a așezat.                                            

Și după ce o clipă s-a liniștit,                                            

Ca-ntr-un altar, s-a închinat.                                           

                                                                                                                

Stătea pe malul apei fermecate,

A lacului celui ce s-a făcut,

Din lacrimile ei vărsate,

Acel izvor, cu timpul a crescut.

 

Își amintea,  privind ca în oglindă

Secvențe vechi, atâta de plăcute,

Dar nu putea sărmana să mai plângă,

Căci lacrimi a vărsat prea multe.

 

Plutea pe apă voalul de mireasă

Și totu-n jur, magic a dispărut,

Deodată însă, în oglinda albastră,

Încă un chip a apărut!

 

Minunea a făcut-o să tresară

Și-n apă  leșinând căzuse,

Vai, inima din loc era să-i sară

Căci chipul  scumpului  văzuse.

 

Când ochii încetul și-a deschis,

Pe drag iubit ea l-a văzut,

I se părea sărmanei că-i un vis,

Căci în minuni, n-a mai crezut.

 

 Atât de dulce a sărutat-o

Și s-o trezească a început,

Cu mare dor a îmbrățișat-o,

Durerea toată i-a trecut.

 

De atunci, iubiții au dispărut,

Și cred, că-i fericită draga fată,

Că nimeni nu i-a mai văzut,

Iar dragostea, nu moare niciodată.

 

La apa unui lac, lângă izvor,

Unde era un nuc odată,

Se întâlni un brav fecior,

Cu o gingașă, frumoasă fată.

 

 

Epilog

 

Vedeţi voi? Nimeni nu ştia

Că nucul , tânăr altădată

O salcie tainic iubea,

Dar nu I-a spus-o niciodată...

Iubea tăcerea ei şi mlădierea,

Creanga cu floare, aplecată

Ea nu-l ştia, se tot pleca

îşi scutura floarea bogată.

Doar tainic rădăcini simţeau

Prin labirinturi pământene,

Fiori prin frunze le treceau

Prin crengi şi trunchiuri efemere.

Când nucul... şi de dorul ei

S-a tot uscat şi a pierit,

La mal de lac a răsărit

O altă salcie şi trei...

mlădiţe noi  de nuc frumos,

şi falnic cum era cândva

al nostru nuc, iubit, fălos...

au tot umbrit ăst lac sfinţit

de o iubire unică şi  fără de...sfârşit!

 

Vizualizări: 38

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


decedat
Comentariu publicat de Petru Plătică pe Aprilie 17, 2017 la 12:02am

Mulțumesc, prietene pentru like!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->