Zile de naştere

            Soarele mă încălzea pe jumătate de față, eram transpirat pe frunte, pe cap. Am dat cu mâna prin păr și l-am simțit lipicios. M-am speriat: ce naiba?

            - Da... Unde mă aflu? - mi-a zis și am dat să mă ridic.

Un junghi puternic în coaste m-a făcut să mă opresc. În fața mea, mai departe era bicicleta, răsturnată aiurea, lângă apă, iar eu eram în iarbă, printre niște pietre. Pe una din pietre, de lângă mine era sânge.

Mi-am amintit deodată totul: mă grăbeam să nu mă apuce noaptea pe drum cu bicicleta, că eu seara nu prea văd. Deodată ceva, ca o ceață albicioasă, mi-a tăiat calea, m-am ferit și am ieșit în afara drumului. Am căzut, erau doi, trei metri de pantă abruptă. M-am pipăit, picioarele întregi...

            - Au! Ce vânătaie urâtă o să fac aici, deasupra genunchiului!

            Mâinile erau julite dar întregi, mă mai dor ele pe ici pe colo, dar cel mai rău mă dureau coastele.

            - Au, și capul! E plin de sânge!

            Mă pipăi, găsesc o rană în păr, cam deasupra urechii stângi. Mă duc la firul de apă de pe marginea drumului, îmi spăl rana și încerc să mă leg cu ceva. Batista nu ajunge, iau de sub șea niște sfoară și leg batista ca pe un pansament. Nu înțelegeam, era aproape seară iar acum pare dimineață.

- Măi să fie, am fost inconștient aici toată noaptea? Ceasul de mână nu mai mergea, s-a oprit la ora șapte și două zeci și ceva.

Mă mișc cam greu dar n-am ce face, mă duc și verific starea bicicletei, A scăpat bine, doar ceva opt la roata din față. Mă încordez să îndrept roata și junghiurile din coaste nu mă lasă. Văd surprins că totuși roata s-a îndreptat! O iau de coarne și ies cu greu la șosea. Pornesc cam nesigur spre casă. Ai mei, speriați anunțaseră miliția, mă căutaseră pe la toți prietenii.

            M-au dus imediat la policlinică, controale, copci la pielea capului, cumva am scăpat...

Stăteam pe bancă, în fața blocului și încercam să-mi amintesc câte ceva din eveniment.

Veneau copii de la scoală, mai trecea câte un pieton grăbit, când văd o tipă faină. Mi-am amintit că dacă mă uit atent la formele ei se împiedică și se uită imediat în jur să vadă cine o privește. M-am uitat, cam necuviincios iar efectul a fost total neașteptat: a căzut și era toată roșie la față! Se uita speriată în jur. Am sărit să o ajut, simțindu-mă vinovat. M-a gonit și după ce s-a ridicat am văzut de ce a fugit repede: era ud pe jos, scăpase pe ea biata fată.

Vinovat, m-am retras gândindu-mă:

            - Cum naiba... Eu am făcut asta?

Am mers acasă, îmi era tare sete, am luat o cană să beau apă din găleată că era o defecțiune în rețeaua de apă potabilă a orașului.

            - Hei, dar ar fi trebuit să vină apa, că e trecut de ora unu!

Am încercat la robinet, pufnituri, stropi de apă murdară și încet încet a început să curgă. Pentru că nu-mi plăcea apa din găleată, am așteptat să fie limpede jetul de apă și am pus cana dedesubt. Chiar atunci a mai pufnit odată și am scăpat cana din mână. Atunci parcă am văzut cu încetinitorul cum cana se duce spre grămada de vase și urma să le spargă. Dar... ceva ca o ceață albă a încetinit căderea și... doar a aterizat ușor în chiuvetă peste vase. Am rămas uimit.

            - Ce naiba se întâmplă?

            Simțeam spaimă, teamă dar și curiozitate. Am luat cana și am aruncat-o în sus, să văd ce se întâmplă. A căzut și s-a spart, era normal. Am privit cu ciudă: ce prostie am făcut! Și totuși... ceva se întâmplase, dar cum? M-am gândit și mi-am amintit că în momentul când am scăpat cana, nu vroiam să se spargă nimic.

            - Aha, ca și când s-ar supune voinței mele! M-am dus la baie și stând pe tron nu ajungeam la o rolă nouă de hârtie. M-am întins de acolo dar... nu ajungeam la raft. Și atunci rola s-a mișcat, a căzut dar tot acea ceață albă a deviat-o spre mine și am prins-o.

            - Nu se poate! Hai să mai iau o rolă, că sunt două!

M-am întins, am strâmbat din gură, din nas, am scuturat din mână, i-am ordonat...

            - Nimica domnule. Păi, mai înainte cum naiba de am putut?

            Am continuat ziua, am ieșit pe afară, copii jucau fotbal în fața blocului, deși n-aveau voie, atâtea geamuri abia așteptau să se spargă. Văd că un șut face mingea să zboare în sus, face o boltă și se îndreaptă vertiginos spre ceva geamuri, mă uit îngrijorat, mingea parcă se lovește de ceva ca o ceață albă, palidă și deviază chiar spre mine. Asta e culmea, toți copii se uitau zăpăciți de așa traiectorie a mingii. Întind mâna să o prind și-mi aterizează ușor în mână.

Deja bănuiam că eu provoc aceste fenomene, când chiar vroiam ceva, dar am spus:

            - Maaamă cu ce efect ai dat lovitura asta! Cum ai făcut Costele?

            - Nu știu, în viața mea nu mi-a ieșit asemenea șut.

            - Mai exersează, dar vezi că geamurile astea... cam costă!

            Am intrat emoționat de ce descoperisem, aveam niște ajutoare ceva, de nu știu unde, din univers și reușeam lucruri ce păreau imposibile pentru știința actuală. Am luat un cuțit și l-am aruncat cu teamă, în sus ca să-l prind când va cădea, deci să fiu cumva în pericol. Cuțitul s-a comportat normal la urcare dar la revenire l-am văzut cu acea ceață în jur, coborând ușor, astfel că am putut să-l prind fără probleme.

            - Uluitor! Formidabil! Oare de ce se întâmplă așa?

M-am gândit și am simțit un pic de teamă în suflet.

            - Dar dacă sunt forțe... necurate! Dar dacă ar fi așa, ar fi putut să profite de ocazie și cuțitul aruncat să nu vină cu ajutor așa ușor ci... Doamne, ferește! Oare când am căzut m-am lovit la cap și... Mi-a apărut ”ajutorul” cețos? Aoleu, dar prima folosire a fost aia necuviincioasă, cu privitul fetei! Dacă sunt îngeri, n-ar fi intervenit să fac rău... Poate că până învăț să stăpânesc această ”forță” mi-or fi dat voie să fac și lucruri, mai puțin cuviincioase.

            - Ar trebui să mă rog la Dumnezeu să mă ierte, că așa putere deosebită am folosit-o rușinos...

            - Dar nu știam că am asemenea... forțe. N-am vrut să fac rău.Chiar regret.

            - Deci, gata cu privitul formelor frumoase ale fetelor, nu mai am voie, să nu fac rău! Of, nu cred că era o plăcere așa vinovată, așa plină de păcat! Chiar îmi plăcea...

            Câteva zile s-au mai întâmplat la fel fenomene care limitau orice pagube sau răniri ale mele sau chiar ale celorlalți, dacă observam pericolul. Era minunat. Mă simțeam mare, important, trebuia să răspund acum și de integritatea altora. N-aveam curaj să povestesc nimănui despre ce minuni sunt în stare să fac. Eram încântat de darul primit, dar eram și plin de îndoieli.

            Grija, teama că pot face rău neintenționat, mă făcea să fiu mereu în gardă, mereu super atent, era tare stresant. Nu știam ce să fac, eram muncit de gânduri, nu mai eram eu. Asta mă apăsa, părea că un dar pe care alții l-ar fi dorit, s-ar fi lăudat cu el tuturor, pentru conștiința mea era... o pedeapsă.

M-am dus la biserică și m-am rugat.

            - Doamne, mulțumesc pentru minunatul dar pe care l-am primit, dar... te rog să mi-l iei înapoi! Sunt tot timpul îngrijorat, responsabilitatea acestor puteri mă apasă, mă face să nu mai fiu eu!

            Am mers acasă cu speranța că Domnul mă va asculta. Eram convins că e prea mult pentru mine, că Domnul mă va înțelege.

            - Și totuși, dacă l-ar oferi unuia care n-are suflet, conștiință, omenie? Uf, câte rele ar putea face! Dar mie mi-e greu, tocmai pentru marea răspundere pe capul meu. Trebuie mereu să fiu atent, să nu pățească cineva ceva în jurul meu. Și dacă odată nu sunt pe fază, să-l am pe conștiință pe cel care ar muri, Doamne ferește?

            După câteva săptămâni, mergând îngândurat pe trotuar, un copil care fugea dă peste mine, cad și nimeresc cu capul de bordură. Mi-am pierdut cunoștința și am simțit că plutesc undeva, într-un loc plin de frumos, de bunătate.

            Când mi-am revenit, mă ținea o doamnă de după cap și încerca să mă ”trezească” trăgându-mi câteva palme. Mă durea capul, eram iar plin de sânge, dar pe partea dreaptă. M-au dus la policlinică, era aproape și am fost curățat, dezinfectat cusut...

Acum aveam capul cârpit pe ambele părți! Dar simțeam eu că Domnul mi-a ascultat ruga. Dovada era că am fost lovit de copilul care fugea, că m-am lovit de bordură de mi-am spart capul.

            Și acum mă gândesc, după zeci de ani, dacă am făcut bine că am renunțat la darul de sus, la acea forță. De departe pare minunată, dar când ajungi să o ai, când înțelegi ce responsabilități implică, mă bucur că sunt din nou normal! În ochii celorlați bănuiesc că ceea ce am făcut pare o prostie. Oare m-ar crede și m-ar înțelege cineva?

Vizualizări: 44

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->