Zile de naştere

 

18.01.2017 Pescara

   Iarna și-a luat foarte în serios rolul, dar a cam încurcat lucrurile, sau poate ca are ordine precise, deși cam nefirești, din punctul meu de vedere. Își face veacul, mai mult pe la mare anul acesta, făcând ravagii, aici în Abruzzo. De patru zile ninge-plouă, plouă-ninge, geruiește, topește, murdărește totul, apoi spală cu ploi torențiale în urma ei.

   Azi dimineață, deși cerul era întunecat și amenințător, mi-am luat inima-n dinți și am ieșit din casă simțind o imperioasă nevoie de a-mi trezi simțurile toropite. Am ieșit în ploaie către mare, luptând cu vântul ce se întețea pe măsură ce mă apropiam de ținta năzuințelor mele temerare. La un moment dat, a trebuit să-mi închid patetica umbrelă, căci riscam să mi-o reducă în franjuri, nebunul dezlănțuit. Mi-am acoperit capul cu gluga și am continuat să înaintez vitejește. Ardeam de dorința de a o vedea pe Ea, de a-i testa ospitalitatea, în asemenea vremuri de restriște extremă. Dincolo de ultimele clădiri ale orașului, furtuna își făcea de cap, scăpată dintre zidurile, de care își spărgea capul cu sadism.

   Marea vuia, șuiera, arunca spume în trombe uriașe, ce se năpusteau năprasnic asupra nisipului răscolit, măturat și îngrămădit, apoi din nou spulberat în cele patru orizonturi. Am rămas câteva clipe pe platforma de beton a fântânii în formă de navă, simbolul modern al orașului, chiuind de entuziasm, extaziată de forța sublimă a naturii care mă biciuia fără menajamente. Eram doar eu și Ea, față în față și îi savuram cu nesaț, furia măreață! Am reușit chiar să-i surprind cu telefonul isteria, într-un filmuleț scurt, dat foarte relevant. Îmi plăcea la nebunie să mă aflu acolo, în asemenea momente și înțelegeam ce simt nebunii frumoși care riscă tot, numai pentru a se afla o clipă în ochiul ciclonului.

   După ce i-am strigat că o iubesc, am primit râzând încântată tromba de vânt și pulbere marină, în față, umplându-mi plămânii cu aerul acela tare, unic și rece, care nu se mai poate respira, nicicând și nicăieri altundeva. Am consimțit să mă îndepărtez, de voie de nevoie de plajă, lăsându-mă împinsă și alungată de brațele interminabile ale vântului, ce îmi șuiera în urechi amenințări năstrușnice. Mi-au umplut sufletul momentele acelea și am decis să-mi premiez vitejia cu o pizza fierbinte și aromată. Am intrat în micul local ce rezista eroic asalturilor vântului, din apropierea plajei, care părea închis.     Când m-am apropiat, am constatat că înăuntru pulsa totuși un crâmpei de viată și activitate, spre mulțumirea mea. Un bărbat și o femeie, probabil proprietarii acelui loc, abia scoseseră din cuptor o tavă uriașă cu pizzette Margherita, ce sfârâiau încă, în vitrina aburită. Cred că eram primul client din acea dimineață tumultuoasă, căci scaunele erau încă ridicate pe mese, cu picioarele în sus. Bărbatul s-a grăbit să le coboare, murmurând stânjenit câteva scuze.

   Eu îmi gustam deja, bucata de pizza în picioare în dreptul ușii, cu privirea ațintită către spectacolul naturii, ce se desfășura măreț la câteva zeci de metri, depărtare. La îndemnul amabil al bărbatului, m-am cățărat pe unul din scaunele înalte, tip bar, continuând să-mi ronțăi cu plăcere micul dejun, gustos și fierbinte. Am zâmbit când am auzit că mi-au pus chiar și un fond muzical. Mi-au zâmbit și ei, dispărând discret în bucătărie, lăsându-mă să mă bucur singură de plăcerea momentului.

   Deodată am simțit cum scaunul pe care eram cocoțată a început să danseze sprințar sub mine. Am recunoscut doar panica aceea unică, profundă, care îți mușcă lacom din inimă, pe care o recunoșteam foarte bine, căci o simțisem de multe ori în ultimii ani și care m-a propulsat direct pe ușă afară, cu inima bătând nebunește și mintea ce suna alarma ,, cutremur!!!”... Nu eram sigură că e adevărat și tocmai începeam să mă simt ridicolă și paranoică, dar imediat au ieșit după mine și cei doi, uluiți și speriați. Mi-au confirmat bănuiala și multe alte persoane, la fel de panicate ca și noi, ce ieșeau grăbiți din localurile și clădirile învecinate, privind  îngrijorați cerul și pământul, ce se luaseră la trântă din nou. Ne-am îndepărtat de clădirile uriașe, care în asemenea momente deveneau un pericol iminent și ne-am refugiat pe plaja ostilă și neprimitoare, care oricum nu ne oferea prea mare siguranță, căci un taifun părea la fel de iminent ca și certitudinea cutremurului ce ne teroriza. 

   În dansul lor macabru, stâlpii ce asigurau iluminația stradală aruncau jerbe intermitente de foc și scântei care se dezintegrau în pletele vântului, creând imagini apocaliptice. Din nou am simțit admirația aceea totală, acel extaz inconștient generat de nebunia elementelor primordiale: apă, foc, aer și pământ care se războiau sub ochii noștri, fără pudoare. Haosul se năștea din dezmățul naturii și se insinua în sufletele muritorilor semănând teroare, nesiguranță și ... admirație...

   În Abruzzo viața a devenit o aventură. Fobia cutremurelor, avalanșelor ucigașe, alunecări de teren ce înghit localități întregi și vieți nenumărate, inundații și ... iarnă nefirească, ce contrazice toate formele de logică, au dat peste cap echilibrul locuitorilor și întreaga lor existență. Moartea nu se mai satură!... Viața aici e ... ipotetică... Merg la culcare cu strictul necesar la îndemână, cu speranța puerilă că voi mai avea ocazia să- l folosesc. Mă uit cu amar la clădirea aceasta unde locuiesc și mă străduiesc să nu mi-o imaginez pe toată peste mine. Când redeschid ochii într-o nouă dimineață, gândul meu imediat e de imensă recunoștință și gratitudine către Domnul! Resemnarea a luat treptat locul terorii și ridic fatalistă din umeri la imprevizibilul clipei următoare...

Vizualizări: 91

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Giurgiu Silvia pe Iulie 26, 2017 la 5:58pm

Oh, Viorel, cum spuneai, ești la adăpost în țara noastră minunată, dar nu e exclus să se răzvrătească și la noi pământul și cerul! Mulțumesc pentru apreciere și să știi că e reciproc: admirația și prietenia!


INACTIV
Comentariu publicat de Viorel Croitoru pe Iulie 26, 2017 la 2:09pm

Dragă Silvia, când am terminat de citit, inima îmi bătea repede și eram deja pregătit s-o iau la fugă dacă...

Dar nu era cazul, la noi, în ”grădina Maicii Domnului” cum o numesc unii, era soare și frumos... Chiar prea soare!

Scrii fain, scrii din suflet, îmi place și-mi placi și tu... ca prietenă virtuală, nu...

Felicitări!


ACTIV
Comentariu publicat de Giurgiu Silvia pe Iulie 25, 2017 la 11:53pm

Mulțumesc, Gabriela! Nu-i imaginație, deloc! După cum spune titlul, e o filă din jurnalul meu și emoțiile descrise sunt cât se poate de autentice! Acum s-au mai estompat căci pământul tremură ceva mai domol, dar nu a încetat deloc, din acele zile teribile. Din păcate aceasta este o zonă seismică și asemenea fenomene sunt parte integrantă din viața locuitorilor. 


INACTIV
Comentariu publicat de IONITA GABRIELA pe Iulie 25, 2017 la 7:33pm

Silvia, sper că este doar o poveste din imaginaţia ta şi nu trăieşti cu frica în sân...în rest, frumos...ştiu că scrii frumos...LIKE! 

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->