Pornii în sus, printr-un tunel de umbre,

Spre o lumină, ce se depărta

 Pe drum m-opriră niște umbre:

- Vii sus când fata te-o ierta!

 

- Dar nu-s cu ea! Sunt singur de vreo lună

Și-n bună pace noi ne-am despărțit!

Umbra, plecând, s-a-întors  doar să îmi spună:

- Nu știi, nebune, cât a suferit!

 

Am revenit ca duh zburând ca gândul,

Și te-am văzut - O, suflet oropsit!

Plângând, mă căutai prin lume.

Cât mă iubeai! Iar eu te-am părăsit...

 

Atât de tristă! Val de resemnare.

Te-am luat în brațe și te-am încălzit.

Nu m-ai simțit și nu știam cât doare!

- O Doamne, tare-am mai greșit!

 

S-a luminat, simt dragostea divină

Iar umbra mi-a zâmbit, m-a mângâiat.

Apoi zării tunelul și lumină,

Și-am înțeles că fata m-a iertat...

Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


INACTIV
Comentariu publicat de Viorel Croitoru pe Septembrie 16, 2013 la 12:15pm

Mulțumesc Lenuș ca de obicei ești drăguță și apreciezi ceea ce postez!


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Septembrie 16, 2013 la 9:43am

Frumoase versuri!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->