Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

Văzut din spate, domnul Târtănel părea deosebit de impunător, pășind încrezător pe caldarâm cu brațele răsfirate. Câțiva pași să fi făcut și îl puteai observa și din față. Pieptul îi sfredelea provocator boarea anemică de aer, căci mergea contrar vântului, iar burta carpatică îl făcea să se cambreze nițel, ca efect de echilibru. În spatele ochilor bulbucați i se ascundea o panică vădită, ce punea de mai bine de trei luni stăpânire pe el. Cu toate acestea era un adevărat exemplu de cetățean destoinic. Urmărea cu ură trecătorii inconștienți care nu purtau mască în spațiul deschis, sau cutezezau să își scoată nasul în afara acesteia. La o adică, dacă toți și-ar fi ridicat preventiv nivelul peste nas așa cum o făcea el, țara asta ar fi fost poate singura țară normală la cap pe care ar fi avut-o Europa. Vigilența asta i se trăgea de la anii de slujire a partidului. Venea la ședințe cu un sfert de oră înainte, fie că era zi, fie că era seară, secetă sau ger, împărțea cu strășnicie pliantele electorale în cutiile poștele, la sindrofiile organizației era desemnat cu aprinderea focului, cu prăjitul micilor, cu împărțitul berii, că nu de alta era chemat în fruntea petrecerilor organizate de partid, conducătorii acestuia știau că era responsabil și cinstit, nu ca ăialalți, de și-ar fi făcut pe ascuns provizii. „Târtănel în sus, Târtănel în jos, Târtănel acolo, Târtănel dincolo”! așa îl alintau șefii din organizație.
Transpirase de atâta mers pe jos, prin caniculă.
-Pune-ți doamnă masca aia pe nas! Vrei să ne îmbolnăvești pe toți??? s-a răstit apoi la o gospodină ce i-a ieșit în cale.
Simțea că nu îi făcea bine supărarea. Chiar îi mărea chinul plimbării pe caldarâm. Era numai o apă. Respira aerul încins cu porția, dar nu ar fi renunțat la mască nici sub tortură. Oricum nu mai avea mult și ajungea la magazinul de materiale. Ținea morțiș să își cumpere o draperie. Se simțea spionat de familia Deșteptu, mai ales de capul acesteia. Ieșea așa, cu o nesimțire de nedescris pe terasă, fără să șteargă o clanță, cu hainele infectate, că îl vedea atunci când venea din oraș, de la birou, îmbrăcat exact în aceleași haine cu care fusese la muncă, și nu și le separa de celelalte, precum tot sfătuiau medicii populația la televizor și, (și mai și), îi stătea în aerul pe care și-l respira de pe balconul aflat periculos de aproape de terasa lui, la mai puțin de 40 de metri. „L-o fi prostit și pe ăsta cărțile! gândea cu ciudă. După ce că îmi otrăvește urechile cu muzica aia a lui, cu simfoniile lui de nebun, acum îmi iese și neprotejat în dreptul balconului”.
-Auleeeu, tu-i mama mă-sii! Am trecut de magazinul de pânze. Dacă mă gândesc la toți proștii...
Acum Târtănel trebuia să se întoarcă o bună bucată de drum, blestemându-l în gând pe domn’ Deșteptu: să îl mănânce de să nu se vadă Covidul...
...Draperia pe care și-a achiziționat-o cântărea ceva. Special și-a ales-o, ca nu cumva să răzbată fumul de țigară până la el de pe terasa sociologului nebun. Conducea mulțumit spre casă. Zâmbea. Acum chiar că era bucuros că nu a renunțat la mașina lui veche, în folosul alteia, cu câțiva ani mai nouă. Ăstea nu erau vremuri de cheltuit pe mașini mai noi. Las’ că era bună și-a lui. De-abia i-a schimbat uleiul, plăcuțele de frână, iar piese pentru ea găseai până și-n container. Râdea. Îl disprețuia în gând pe prostul ăla de vecin al lui, pe Deșteptu. Ce i-o fi trebuit lui mașină nou-nouță? Ăstea-s vremuri de fandoseli?! Lasă nene, că-l văd eu vânzând lucruri din casă ca să și-o întrețină. La râu o să și-o spele...
Domnul Târtănel aproape că se sufoca în propria mașină. Nu avea aer condiționat înăuntru, dar acum chiar că îl bucura dezavantajul. Medicii au spus clar, virusul v-a muri la căldură. S-a înroșit nițel la față, de ofuscare. A călcat ușor frâna și și-a deschis din manivelă geamul:
-Bă, sportivule, puneți, bă, masca pe față! Ia uite la el, țara arde și baba se piaptănă. Treci, bă, în casă. O grămadă de oameni mor în jurul nostru și ție îți arde de sport, nebunu’ dracului!
Efectul dojanei a fost cel scontat. Sportivul i s-a abătut din cale pe un trotuar lăturalnic...
...Domnul Târtănel s-a străduit nițel cu montatul draperiei, și asta spre marea lui satisfacție, pentru că nesimțitul ăla de Deșteptu stătea pe terasă cu picioarele încrucișate pe masă și fuma de mama focului, normal, fără ca să poarte mască, pe când el, cocoțat pe fereastră, și-o purta cu strășnicie. Se descurca destul de greu acum de unul singur, recunoștea că avea nevoie de un pic de ajutor la montatul draperiei, pentru că încă actuala lui nevastă (doar în acte) plecase de acasă. Lui i-a rămas apartamentul cu două camere, iar ea a pus laba pe casa de la țară. „Acolo să stea, dacă-i tâmpită”! o bombănea. Ce ți-era domnule, dacă punea mâna pe-o cârpă și dezinfecta clanța de la ușă? Era chiar atât de greu să pună niște Domestos pe covorul de pe prag? Să separe hainele purtate afară de cele din casă? Doar de gura lui o mai făcea din când în când tâmpita, că cică era conspiraționistă. Și la urma urmei a avut mare dreptate când le-a tras la amândouă câteo mamă de bătaie, și ei și lu fii-sa, atunci când s-a întors de la ultima lui zi de muncă. Adică ce era dacă dezinfecta banii, așa cum le ceruse răstit? Chiar acum s-au trezit să îl părăsească neisprăvitele, la greu, când lumea trebuia să fie unită. De ce n-au făcut-o înainte, când le zvânta cu bătaia pentru lucruri mai mărunte??? Acum căscăunda mai bătrână umbla pe la tribunal ca să își schimbe numele. „Feleacu să o cheme, dacă-i proastă! nădușea Târtănel pe îngustul balcon, bătând cu ciocanul pironul ce nu voia nicicum să intre în peretele de beton. Halal nume, Feleacu, n-a auzit de el nici dracu! Parașute să devină amândouă, că mi-am tocit pe ele palmele și pumnii pe degeaba, că tot nu s-au trezit la realitate”!
Pe când pe el... îl știau toți vecinii și localnicii din apropiere. Păi o bordură ciobită nu găseai pe cele trei străzi pe care i le dăduse în desemnare partidul, a conturat fiecăruia în parte un loc de parcare, a plantat tei în jurul pubelelor de gunoi, ca să nu mai pută, că nu degeaba îl strigau vecinii, chiar și de pe celălalt trotuar: „Târtănicăăă, hai nea Târtănică la o bere”! Și ieșea cu ei, că de aia era respectat.
Nădușea, și transpirația îi ustura isteric ochii. Și-o ștergea doar cu degetele din mijloc, atent ca nu care cumva să își infecteze masca. De nervi, îl omora și inima, pentru că atunci când reușea să fixeze un capăt al draperiei deasupra ferestrei, cădea celălalt capăt. Ce chef de bătaie avea în acel moment să îi tragă încă actualei lui neveste. În gând o făcea în toate felurile, că dacă inconștienta ar fi fost în clipa de față lângă el, ar fi montat demult draperia. A coborât de pe scaun și s-a dus spre magazie ca să își aducă o scară. A străbătut sufrageria, însă s-a oprit câteva secunde și în fața televizorului, unde președintele țării tocmai își făcea cetățenii proști, pentru că nu purtau mască. De-acolo a trecut în bucătărie, unde la radio se anunța că la centrele de anestezie și terapie intensivă nu mai erau paturi vacante din cauza victimelor pricinuite de inamicul invizibil care se numea Covid.
Pe drumul de înapoiere pe Târtănel l-au prins toate frisoanele. Nu mai conta că cu scara i-a fost mult mai ușor, nu mai conta că a reușit să fixeze draperia, nu se mai bucura de victorie, căci de dincolo de draperie, prin crăpăturile acesteia, îl zărea pe domn’ Deșteptu cum fuma cu nesaț de pe terasă, și asta fără să se protejeze. Parcă îi simțea mirosul fumului de țigară de la mai bine de 30 de metri (ce purta odată cu el mai mult ca sigur cantități uriașe de viruși). Îl apucară subit nebuniile. Îi și striga din spatele scutului de după care se adăpostise:
-Bă, nu mai fuma, bă, fără mască, deșteptu’ naibii, că ne bagi pe toți în spitale!
A înlăturat apoi puțintel colțul draperiei și îl observa cu ură. Precis că îl auzise. Deșteptu zâmbea cinic, fuma, își sorbea mai departe cafeaua, și citea o carte groasă.
„Omu’ ăsta nu-i normal la cap! gândea Târtănel, și tare i-ar mai fi sărit la beregată, dar îl ținea în loc depărtarea, și mai ales îl speria că dom’ Deșteptu câștiga proces după proces împotriva lui, după ce îl tot avertizase de nenumărate ori să nu își mai bată fiica și nevasta, că se auzeau până la el în casă. Prostu, ia uite la el ce carte citește. Și-ascultă în tăcere muzică de nebuni, din aia la pian și vioară. Crede că nu-l aud dacă a dat-o mai încet? Și la o adică, de ce trebuie să citești o carte groasă?! Ce, nu-i de-ajuns să afli tot din titlul unui ziar? Că eu așa fac. Pe Facebook îmi dau seama că-i groasă treaba numai din titluri, nu mai trebuie să intru în toată postarea, să-mi bat capul cu tot felul de prostii. Așa că la o adică, Deșteptu ăsta ce vrea să demonstreze?
Clipe de coșmar în acea noapte pentru Târtănel. Avea insomnii pe lună plină, iar de închis televizorul, nici nu voia să audă. Așa se obișnuise să doarmă, cu sonorul dat în surdină. De mai bine de trei ore se tot gândea la înțepăturile din gât ce nu-i dădeau pace și îi produceau o tuse seacă. Parcă se înnăbușea din acea cauză. Între-căscă ochii și și-i rătăci pe ecran. Un cetățean, culmea, cam de aceeași vârstă ca și el, se chinuia să respire printr-un furtun pe care îl avea înfipt adânc în gât, iar niște doctori îmbrăcați cu totul în niște celofane albe îl întorceau de pe o parte pe alta. În josul ecranului scria „România aproape că nu mai are paturi”. Pe Târtănel l-au prins toate frisoanele. Își ștergea sleit straturile de sudoare de pe frunte. Își simțea gâtul iritat. Se sufoca. Avea senzația că aerul pe care îl trăgea nu îi iriga cum trebuia plămânii. Simțea că avea febră. S-a ridicat din pat și s-a îndreptat către dulăpiorul de medicamente, montat pe peretele de la baie. Cotrobăia înăuntru și își lua la rost încă actuala nevastă, că numai ea știa pe unde vâra lucrurile acolo. A găsit până la urmă termometrul. Ședea sleit cu el sub braț pe muchia patului și își plângea de milă. Avea toate simptomele firești de Covid. Și-atât de mult s-a protejat. Dar așa se întâmplă mereu, iei boala de la nesimțiții care se cred buricii pământului și care îi sfidează pe cei ce se protejează, așa cum era idiotul de Deșteptu, de fuma pe terasă fără mască, trimițându-i fumul infectat direct la el pe balcon. Termometrul îl anunța că avea 36 cu șase. Nu îl credea pe cuvânt. Atunci de ce i se cufunda fruntea în transpirație??? Cu ce chinezărie își măsura temperatura?
Nu a înțeles nimic din ce i-au explicat cei de la 112. Cică avea atac de panică, să stea liniștit, că nu-i nimic. Da’ cum naiba să nu fie panicos, când îl mânca cerul gurii de ziceai că avea pureci, tușea ca un fumător înrăit deși nu fuma, și avea temperatură, că de aia tot transpira.
Cu greu i-a trecut și noaptea, rămasă pe trei sferturi nedormită. Dacă ar spune că a închis ochii două ore, ar fi mult. Își descețoșa privirea cu o angoasă teribilă. Pe ecranul televizorului se anunța triplarea cazurilor, iar președintele țării cu accent de ungur anunța că situația era ca-ta-stro-fa-lă.
Târtănel nu și-a mai băut cafeaua. Călca de zor. În cufăr și-a pus câteva măști de rezervă, două săpunuri, biscuiți, dulciuri și câteva ziare de sport (chiar și din cele vechi), ca să aibă ce citi. Și-a luat pe el costumul de nuntă. Măcar la spital să se mai prezinte la patru ace, nu numai la înfățișarea de divorț. În felul acela poate că cei din comisie l-or pune singur în vreun pat, nu cu încă cineva. I-ar fi fost ghinionul de pe lume să stea în pat cu încă doi sau chiar trei pacienți, că România era plină de astfel de surprize. Dar măcar avea mari șanse să se întoarcă tratat, viu și nevătămat de acolo, că așa îl calmau știrile: numărul vindecărilor era mai mare decât cel al morților.
Cu cât străbătea mai mult caldarâmul ce-l ducea spre spital, cu atât se calma mai mult. Chiar zâmbea. Își și imagina în jurul lui fetele tinerele, vesele și drăguțe ce aveau să îl primească, că doar așa le vedea la știrile de pe Facebook. Din ascunzișul combinezoanelor albe se iveau ele, cu mesajele lor nevinovate: „tu stai acasă pentru noi, noi stăm la spital pentru tine”! Mirosul covrigilor proaspăt scoși din cuptor l-au făcut să se oprească în dreptul covrigăriei „La Țățica”. Era înnebunit după ei. I-a cumpărat pe toți. Zâmbea cu seninătate la gândul că avea să le servească pe tinerele asistente.
Afară începea să se încălzească. Din spate soarele era aproape dogoritor. Îl frigeau și covrigii. Târtănel și-a adus aminte de boală. I-a dispărut zâmbetul. A început subit să tușească. Se înnăbușea. Îi venea să își smulgă masca de pe figură, dar din respect pentru el cât și pentru alții și-o purta cu stoicism pe figură. Cei din jur îl enervau. „Ia uite la ei, de-abia dacă unu din zece poartă mască. Tâmpiții naibii, m-au îmbolnovit cu nepăsarea lor”.
Mai avea ceva de mers până la spital. Nu îndrăznea să ia taxiul, ca nu cumva să îl infecteze și pe șofer. S-a așezat pe o bancă să își mai dreagă sufletul. Îi era foame. S-a slujit de un covrig, chiar dacă era pentru doctori. La o adică... ce ți-era dacă le ducea 19 covrigi în loc de 20? Tot aia era. Nici măcar nu știa câte asistente aveau să îl întâmpine...
...Duduia grăsană de la primiri urgențe se rățoia la Târtănel ca să plece acasă, că era groasă treaba, n-aveau timp de prostii. I-a luat pulsul, iar temperatura i-a măsurat-o doar cu palma.
-Se pare că dumneata n-ai înțeles încă ce înseamnă termenul „urgențe”! îl certa, pe când îl invita să părăsească spitalul.
Domnul Târtănel se înnăbușea pe dogoarea drumului de întoarcere. Îl omora și gândul la kilometrii pe care îi avea din nou de parcurs. Bombănea pe drum, dându-le în sfârșit dreptate și conspiraționiștilor de pe Facebook, precum că pe unii doctorii îi triau și pe alții îi lăsau să moară. Adică ce dacă avea 56 de ani și era grăsun? Ce, grăsana de la urgențe, cam tot de aceeași vărstă, era mai slabă??? I-a mai și pocit numele, nesimțita, cică: „Domnu Tâtrtănache, lăsați pălăvrăgeala și ieșiți urgent afară... ” Ahaaa, acum înțelegea el, ea era la loc sigur, se putea trata de Covid la orice oră, că era de-a casei, pe când el, plătitor silitor de CAS, trebuia lăasat să moară...
Ca un cazan care gâfâia, Târtănel și-a descărcat neajunsurile pe tinerii ce stăteau pe scările barului „Făr de griji”. Brațele lui când vâjâiau pe lângă capetele celor împricinați, când li le lovea din plin.
-Plecați naibii acasă, nu mai căscați gura pe străzi, că o să crăpăm cu toții!
În fete nu a dat, doar într-una, care râdea ca o capră, iritându-l și mai tare. Când a prins-o cu brațele și a smotocit-o de păr, găliganei i-a dispărut subit râsul. S-a întors apoi din drum ca să își recupereze șlapul de culoare roz cu care aruncase după ei. Măcar a reușit să îi împrăștie, și să le salveze viețile.
Transpirat sloi, așa a năvălit domnul Târtănel în casă. Din mers a dat drumul la televizor, a deschis apoi și aparatul de radio din bucătărie. Și-a tras urgent pijamalele pe el și și-a pus hainele pe care le-a purtat pe raftul cu haine infectate. Le-a pulverizat rapid cu un spray de omorât gândacii.
Era frânt. Se apropia ușor și înserarea. Dacă nu ar fi fost atât de bolnav ar fi avut o mare bucurie ca să își trăiască viața, mai ales că se apropia momentul prielnic al cinei. Aproape că a uitat de morții de la televizor și scopul cu care l-a deschis de acea dată. Și-a pus în ambele încăperi câteo foaie și-un pix. Voia să afle numărul de telefon al celor de la televiziune și să îi raporteze pe cei de la spital acolo, să îi râdă o țară întreagă pentru că nu i-au tratat Covid-ul. Sincer vorbind, era bucuros că fiică-sa și încă actuala lui nevastă nu erau acasă, că le-ar fi putut infecta și pe ele, deși recunoștea în cel mai întunecat ungher al sufletului că îi era dor rău de căscăunde.
N-a putut să facă rost de numărul de telefon al vreunui post de televiziune sau de radio, și asta spre norocul celor de la spital, că se mai calmase. În schimb și-a notat un număr de telefon prin care putea să îi denunțe pe cei care nu respectau distanțarea socială. Să fie...
Își lua masa în acompaniamentul televizorului. Anunțau că în țară era prăpăd și că pacienții erau puși pe jos deoarece nu mai erau paturi. Târtănel își aducea aminte că n-a zărit niciun rănit și nici vreo oarecare agitație în interiorul și-n curtea spitalului, ziceai că era bântuit de pustietate. Mai bine, că se speriau naibii pacienții și o luau la fugă. Era ferm convins că muribunzii erau depozitați departe de ochii lumii, jos, la subsol, introduși printr-o intrare secretă, și-i credea pe cuvânt pe doctori.
Din motive întemeiate de siguranță și-a dublat porția de țuică. La fel a procedat și cu usturoiul. Dacă medicii nu voiau să îl ajute și decideau care erau cei ce aveau sau nu dreptul să trăiască, măcar să recurgă la sfatul bătrânilor, că de aia erau bătrâni, că știau ei ce știau, cum să se apere de tot felul de inamici invizibili.
Masa a făcut minuni. Îi era mult mai bine. Ca să își mențină starea s-a dus direct la dulăpiorul cu medicamente. Mai avea doar două tablete de Paracetamol. Le-a înghițit pe amândouă, cu o dușcă zdravănă de țuică. De când cu Covidul... șase cutii întregi consumase. Ce să facă? Era acum dependent de medicamentul care făcea minuni. Slavă Domnului că banii de șomaj îi ajungeau cât să-și ia mâncare, medicamente, plata facturilor și benzină. Haine noi nu îi mai trebuiau, și de vacanțe, Doamne ferește, nici nu mai voia să audă. Și-ar fi făcut obligatoriu și un test Covid, ca să le demonstreze iresponsabililor care l-au refuzat că chiar îl avea, dar nu îi mai ajungeau deloc banii. Voia doar să trăiască, pentru că avea numai 56 de ani.
Chiar se detensionase total, și zâmbea atunci când a intrat pe balcon ca să își pună hainele dezinfectate pe sârmă, să prindă în ele puțin aer de noapte. Normal, și-a pus obligatoriu masca pe față. Din păcate zâmbetul i-a dispărut rapid. Dom’ Deșteptu se bărbierea pe terasă, fără să poarte mască. Și culmea, asculta muzică din aia de-a lui, de descreierați, la viori și flauturi.
Târtănel și-a abandonat hainele dezinfectate cât colo. Le-a lăsat să-i cadă la întâmplare. A dat buzna înapoi în cameră și s-a baricadat acolo. Și-a închis la maxim termopanul și draperia.
-Stai că te-nvăț eu minte, mama mă-tii de derbedeu!
S-a repezit direct la notes, s-a uitat peste numărul de telefon, și a format numărul de la denunțuri nepurtat mască. Chiar și la a zecea încercare i-a răspuns același robot (cu voce plăcută de domnișoară), precum că momentan numărul format este nealocat, rugat fiind să încerce chiar și pentru a o suta oară.
-Tu-ți țara Paștelor mă-tii!...
Târtănel vedea roșu în fața ochilor. Nici pomeneală să se mai uite la un serial comic cu polițiști români, și nici pomeneală să mai guste din cei 19 covrigi pe care și-i pusese deoparte pentru un serial așa de bun. Din contră, i-a izbit de dușumea cu sete, cu tot cu pungă, strivindu-i apoi în picioare, asta ca răzbunare și împotriva doctorilor care nu l-au primit la vindecare.
-Na, luați covrigi cât încape, măsluiților!
Văzându-l de pe terasa de vizavi, conturat prin draperia pe care tocmai și-o montase, sociologului Deșteptu i se părea că vecinul lui isteric făcea exerciții spasmodice de aerobic, și îl mira lucrul ăsta, pentru că de atâția ani îl vedea pe Târtănel preocupându-se doar cu un singur sport: dusul paharului cu băutură la gură. Nu avea de unde să știe că acesta se ocupa cu fărâmițarea în picioare a celor 19 covrigi.
Inima lui Târtănel îi bătea în piept de să-l omoare. L-a apucat o tuse seacă, gâtuitoare, iar aerul din încăpere îi hrănea plămânii cu porția. Acum stătea amorf în fotoliu și părea că se uita în gol la televizor. Vorbea purtătorul de cuvânt al sănătății. Îl simpatiza și îl asculta mereu cu mare atenție, chiar dacă grăia româna cu un accent puternic în arabă. În momentul de față, printre sutele de sfaturi pe care le-a tot dat până atunci românilor, le mai dădea un ultim sfat, să își poarte masca până și în somn. Și sfatul chiar că îi pria lui Târtănel, pentru că îi era somn de tot și de toate. S-a vârât în pat și pentru prima dată și-a potrivit masca pe față și acolo. Adormea zâmbind, cu pătura trasă până peste nas. Uitase să constate că nu îl mai scărpina gâtul, iar aerul îi invada parcă mai ușor plămânii. Se așeza și somnul peste el. Visa. Se făcea că i s-a răspuns urgent la telefon. Oamenii îmbrăcați în combinezoane albe au venit rapid și l-au băgat pe prostul ăla al lui de vecin, pe dom’ Deșteptu, în izoletă, ducându-l cu ei spre un lagăr cu destinație necunoscută, în acest fel lumea putând fi salvată pe vecie de astfel de inconștienți de genul...

Vizualizări: 30

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Adrian Scriminț pe Octombrie 5, 2020 la 8:02pm

Vă mulțumesc pentru popas, stimate cititor Paul Rotaru. Aceasta este o variantă necenzurată a textului, text ce a ieșit în premieră pe blogul Liter Nautica (variantă cenzurată de editori, dar a dat foarte bine și acolo)!


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Octombrie 5, 2020 la 12:53pm
Târtănel, victimă a propriilor spaime, se distinge drept un arhetip. Realismul savuros al textului mă înfioară, totodată.

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->