Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

Jovan Bilici (nuvelă, ultima parte - mențiune la concursul de literatură ținut sub egida USR Spania 2020)

Se puse și buldozerul în mișcare, însoțit doar de o utilitară de teren militară, ultima ce se mai găsea pe acolo. De pe deal, din depărtări, se zărea și excavatorul flancat de cele două mașini care îi ieșiseră lui Bilici cu jumătate de oră în cale. Se îndrepta spre o altă misiune. Armata sârbă pierduse aproape zece mii de luptători numai prin intermediul raidurilor avioanelor și elicopterelor NATO, străduindu-se să țină cu fragilitate contrabalastul pe spatele armatei UCK, armata de eliberare kosovară...

...Îmbrățișările pe care i le dădeau balerinele lui Jovan Bilici erau doar cu jumătate de măsură, contopite în uimire, reținere și milă. Li se păreau deosebit de ciudat cât de mult putuse să încărunțească în șase luni de când nu îl mai văzură. După îmbrățișările formale, și oarecum temătoare, domnișoarele se îndepărtară de colegul care le părea acum cu douăzeci de ani mai în vârstă, lăsându-l să le admire grațioasele dansuri. Și Jovan chiar că le admira la început, și bărbăția îi prindea frisoane. Însă proaspetele amintiri nu îi dădeau deloc pace, duduindu-i în creier împreună cu contopirea dansului lor suav... Orașul era bombardat din temelii. Nicio fereastră nu îi mai rămase întreagă, și nici urmă de vreo pasăre pe ceruri. Gerul se străduia din răsputeri să pună stăpânire pe el, și antidotul lui era să își schimbe cât mai des poziția. Anunță prin radiotelefon că localitatea era pustie cu totul, cu atribuția de a transmite peste câteva ore orice deranj surprins al blocurilor cufundate în somnolență. Înglodat în singurătate, Jovan vorbea de unul singur cu bulevardul îmbrăcat în moloz pe de-a-ntregul, amărât că în luneta sniperului observa forma unor ziduri ce purtau încă tencuiala frumoasă.
-Ce te-au mai bubuit ai mei, bre, bulevardule! Și când te gândești că mai ieri curgea apa prin țevile astea întortocheate. Dacă aș da timpul puțintel înapoi, în locul dărâmăturilor ăstora cocoțate pe patru etaje ar fi fost apartamente, iluminate, călduroase. Pe alocuri, de la ferestre, ar fi pâlpâit și ecranele albăstrui ale televizoarelor.
Nu fusese niciodată pe timp de pace în orașul Istog. Încerca să contureze bulevardul, să îi dea frumusețe cu ajutorul propriei lui imaginații. Înălța stâlpii de iluminare stradală de pe orizontală, pe cei rămași în picioare îi reaprinse. Acoperea pe urmă gropile formate de obuzuri cu pavaj, repara apoi băncile transformate în așchii și-n țepușe grosolane. Se plictisea...
Radiotelefonul îi hurui îngrozit, trezindu-l din vizualizare: „Vizuina către Ochiul Șoimului! S-au depistat mișcări masive de grupuri armate. Se îndreaptă direct către tine. Nu mai ai timp să îți schimbi poziția, și nici nu ar mai fi indicat să o faci. Ascunde-te, fă-te una cu pământul! S-ar putea ca unii dintre luptătorii noștri să fi fost surprinși în timpul patrulării. Astupă-ți în pământ pușca cu lunetă, inventează-ți altă armă! Timp de o zi întrerupem definitiv comunicarea. De-acum... ești pe cont propriu. Dumnezeu să te aibă-n pază”!
Huruitul fu ștrangulat brusc, și amuțise în acea noapte pe vecie. Imediat, din capătul bulevardului obscur, răsunară pocnetele grenadelor aruncate printre dărâmături. Răpăiau pe alocuri și arme semiautomate, ori focuri de pistoale. Într-un târziu, ca niște năluci, se conturau din depărtarea întunericului și primele siluete.
Îi părea groaznic de rău că nu își schimbase poziția în care se vârâse, într-o gaură de beci. Aceea îi era singura intrare și ieșire, deoarece dărâmăturile îi înfundaseră toate orificiile. Dreptunghiul acela hidos, în pantă, mai mic de cinci metri în lungime, îi era singura cochilie. Ar fi putut cu ceva timp în urmă să escaladeze niscaiva ziduri prăbușite și să iasă din perimetrul pustiu al bulevardului, însă acum era mult prea târziu. Albanezii se apropiau. De la mai puțin de 50 de metri îl asurzi prima grenadă. Apoi un sfert din încărcătorul unui kalashnikov se descărcă într-un ascunziș anume. La început le distinse vocile. De-abia pe urmă pașii. Păreau destul de siguri pe ei, fiind atât de gălăgioși. Pesemne că de o bucată bună de drum nu întâlniseră nimic în cale, deoarece grenadele pe care le aruncau din când în când și focurile de armă ce le tot trăgeau prin posibilele ascunzișuri erau de control. Începeau să treacă prin dreptul văgăunii lui. Când îi văzu, Jovan Bilici se cutremură și mai abitir, și degeaba o făcea, pentru că indiferent din cine ar fi fost alcătuită patrula, dacă puneau mâna pe el rezultatul i-ar fi fost același. Niciun prizonier sârb al bravelor berete roșii nu scăpase cu bine de la albanezi, iar lunetiștii doar prin cele mai abominabile chinuri. Se cutremură și mai tare pentru că văzu pe viu cum arătau mujahedinii, cei mai temuți luptători profesioniști pe care-i au armatele bosniace și îi aveau cele kosovare, de isprăvile oribile ale cărora auzise de mai multe ori din povestirile veteranilor ce avuseră ghinionul să îi întâlnească în cale. Vorbeau într-un dialect oriental. Erau încotoșmănați cu kilograme întregi de cartușiere, cuțite militare, pistoale și arme automate. Grupul pestriț era interminabil, alcătuit din profesioniști unul și unul. Vorbeau atât în albaneză, cât și în macedoniană. În fața lui, de cealaltă parte a bulevardului, un soldat își descărca tot încărcătorul în cele trei ferestre ale beciului unei clădiri de vizavi. Un alt luptător îl certa să mai înceteze naibii cu consumatul incontrolabil al muniției.
Continuau să treacă prin dreptul ferestrei lui. Erau atât de mulți, că parcă nu se mai terminau. Cu un efort minim, Jovan Bilici le-ar fi putut apuca picioarele. Și cizmele interminabile tot tropăiau pe lângă beciul lui, sfărmând omătul de gheață. Se ghemuia și își pleca ochii și capul, în deșarta speranță că dacă se făcea mai mic cei din lăbărțata patrulă nu aveau să îl observe. Când își ridică ochii zări că unii dintre luptători îmbrânceau un prizonier, un compatriot de-al lui, cu mâinile legate la spate cu sfoară de plastic, din aceea ce ținea capacele roților de la mașini ca să nu se piardă-n carosabil. Legătura îi era atât de strânsă de îi dăduse sângele. Picioarele goale îi deveniseră vineții din cauza gerului care i se înfrupta din ele. Nu putea zări figura captivului, ci doar uniforma acestuia, care îl asigura că îi era unul din aceeași echipă.
Jovan Bilici se surprinse plângând de unul singur, fără lacrimi, a isterie adâncă, și îi venea să se contopească de-a dreptul cu zidul de care se lipise. Prin unele unghere zărea pâlpâitul scurt, dar puternic, al diferitelor lanterne ce scotoceau fugitiv prin ferestrele beciurilor. Unii din membrii patrulei se cocoțau chiar pe unele ferestre de la parter, aruncând jeturi din lanterne în interiorul camerelor surpate.
Din capcana unei presiuni atât de puternice, Jovan Bilici cugeta cu încetinitorul. Își scruta îngrozit arma cu lunetă, lungă, inutilizabilă atât pentru sinuciderea lui, cât și ca să deschidă focul asupra celor care aveau mai mult ca sigur să îl descopere. Își pipăi mânerul rece al cuțitului. Acelea îi erau singurele arme. Nu îi rămânea decât să își taie gâtlejul și, nu ar fi făcut-o pentru nimic în lume, nu pentru că ținea la viață—deoarece în momentul de față își dorea mai mult ca niciodată moartea—însă nu avea curajul să și-o ia singur. Voia pur și simplu să se evapore de pe suprafața pământului, să se ducă într-o lume mai bună, fără balet clasic și fără războaie. Cât despre împlântatul cuțitului de unul singur în inimă... așa ceva se întâmpla numai în filme, și și acolo, actorii exprimau durerea și trecerea sufletului în neființă cu o falsitate demnă de Oscar.
O explozie infernală care aproape că îi crăpă urechile răsună cu o gaură de beci mai în urmă, umplându-i de praf adăpostul. Bubuitura culmină cu suduiturile celor din fruntea grupului.
-Destul cu exploziile, bă! V-o pălit revelionul?!? Luni întregi trăgeam în sârbi cu flinte haiducești, și-acum irosiți magazii întregi de muniție. Ei, la naiba...
Prin norii de pulbere și moloz aruncat în aer, își dădu seama că și cea mai iminentă primejdie trecuse razant pe lângă dânsul. Cei cinci soldați kosovari desemnați cu ultimele verificări i se îndepărtau în cea mai mare gălăgie. La două intrări de beci mai în față năvăliră neașteptat raze puternice de lanternă, ca după câțiva pași mai încolo să se descarce o rafală a unui kalashnikov pe unul dintre acoperișurile de peste drum. În condiții mai pașnice, Jovan Bilici s-ar fi minunat de traiectoria trasoarelor care sfârâiau frumos în aer.
Minute în șir stătu chircit pe vine. Deși le auzea glasurile, nu mai putea distinge cu exactitate ce sporovăiau între dânși. De-abia când se puseră pe răcnete le putu traduce cu claritate însemnătatea cuvintelor adresate în sârbă prizonierului:
-Stai culcat, bre, tu-ți mama mă-tii de bandit!!!
Se ridică cu cea mai mare precauție. Zărea un grup mai mic de zece luptători kosovari. Într-un zid din dreptul lor, bătea și lumina unui foc îmbietor. De-acolo răzbătea devărata veselie. Cu o precauție deosebită, cu niște mâini tremurânde, fără nicio șansă de a și le putea stăpâni, Bilici își duse luneta la ochi. De la mai bine de o sută de metri deslușea cu claritate prin sticla care îi oscila incontrolabil dintr-o parte în cealalată a irisului tălpile goale ale combatantului sârb, pe când cizma unui luptător albanez îi ținea omoplatul țintuit în pământ. Nu putea să citească cu claritate figura militarului albanez, însă jarul din capătul țigării acestuia parcă îi bocănea în lunetă. Le distingea clar râsetele, răstelile, însă nu putea să lege vreo coerență din ceea ce spuneau paznicii gherilei kosovare. Strigătele răstite se intensificau. Câțiva dintre ei îi întoarseră conaționalul cu burta în sus. Sârbul începu să urle ca nebunul, dărâmând pe unul dintre cei doi albanezi care îl înșfăcară de picioare. Luptătorii tăbărâră pe dânsul, atâți cât puteau să încapă în jurul lui. Doi dintre ei îi țineau umerii, unul îi strivea pieptul cu genunchii, și alți doi îi crăcănară forțat picioarele. Captivul continua să urle din toți rărunchii, un lucru benefic lui Jovan, căci cei trei albanezi ce fură desemnați cu patrularea se întoarseră din drum, grăbindu-se și ei să ajungă în dreptul celui care urla, puși fiind și ei serios pe șotii. De-abia când își înlătură de la ochi luneta, Jovan conștientiză uriașul pericol pe lângă care trecuse, pe când contururile clare ale celor trei luptători vânjoși, mascați de noaptea înfigurată, i se conturau în bătaia focului cu claritate. Își împreună genunchii la piept și își jură să nu mai scoată capul pe ferăstruica beciului.
Cu cele mai inumane urlete, prizonierul sârb își striga mama, implorând-o să nu îl lase. Tăios, se răsteau și kosovarii la dânsul, dojenindu-l parcă.
-Ce naiba, bre, fac sălbaticii ăia?!? se repezi urgent Bilici înapoi la fereastră, părându-i cumva cunoscut glasul încolțitului.
Își ridică cu huruituri frecate de zid pușca cu lunetă, și-o strânse cu tărie la umăr, și cerceta prin vizor cele întâmplate, ca în viitor să poată fi folosit poate și el ca martor, să nu mai dea toată lumea vina doar pe sârbi pentru faptele lor de cruzime. Învăluit cumva într-un șoc, prizonierul albanezilor tăcuse. Datorită marii curiozități a deznodământului, Jovan lua în vizor kosovar cu kosovar. Depistă până la urmă lama cuțitului, și brațul care îl flutura cu ostentație. Spre profunda ovație a celorlalți, în celălalt braț înălța toată bărbăția celui pe care îl scopise.
-Ce naiba??!... se îngrozea Bilici de propriul lui coșmar.
Rațiunea nu îi mai funcționa. Îi lua cu repeziciune în vizor pe cei zece militari. Dacă s-ar fi mișcat rapid, în condițiile calme de antrenament, iar fi luat cam șapte secunde să ochească, să tragă, să golească încărcătorul, să pună un nou glonț pe țeavă, să armeze, să ochească încă o dată, și să țintească. Cu siguranță că până s-ar fi dezmeticit doi dintre ei ar fi fost doborâți, mai mult ca sigur că ar fi doborât încă alți doi care s-ar fi pus dezorientați pe fugă. Însă ce s-ar fi făcut cu ceilalți șase? Ori cu ceilalți patruzeci, sau cincizeci, ce se încălzeau lângă focurile pe care bănuia că le aprinseră. Și să doboare trei, ori în cel mai fericit caz patru dintre ei, o putea face numai cu calmul de care dădea dovadă la manevrele militare, nicidecum într-un moment ca cel de față. La cât de spasmodic îi tremura corpul, ca să nu mai pomenească și de brațe, și-ar fi făcut cel mai mare rău al vieții. Mai mult ca sigur că nu ar fi doborât niciunul dintre ei, și-ar fi trădat poziția în care se ascundea, și toate aceste riscuri numai în numele unei viitoare jugăniri sigure.
Captivul proaspăt castrat își reveni din șoc, ori din leșin. Începu să scoată gemete urlate, lungi, interminabile. Cei din grupul celor care îl pedepsiră se răspândiră la căldură. Rămase singur. Doar patrulele ce mai defilau sporadic, fără să se îndepărteze însă prea mult de ceilalți.
Jovan își propti arma de zid, se chirci pe vine, și își astupă urechile. Plângea cu lacrimi, de o bucată bună de vreme, rugându-se la ceruri ca agonia celui castrat să înceteze până la urmă. Nu își putea da seama cât stătuse așa. Se trezi din așa zisul somn cu lacrimile înghețate pe obraji. Momentan își făcuse falsa impresie că peste noapte se lăsase liniștea. Sporadic era deranjată însă ori câteun urlet al celui lăsat să zacă în stadă, ori de câteo sudalmă a vreunui luptător ce nu putea să doarmă din cauza văicărelilor.
Echipamentul îl proteja binișor de îngheț. Simțea gerul doar pe nări, iar pe sub pelerină numai un frig plăcut dacă s-ar fi găsit în condiții mai bune. Adormi din nou. Visul pe care îl avu îl și trezi din somn. Se făcea că îi curmase nenorocosului suferința, luându-i în vizor inima cu sniperul.
Își reveni de-a binelea. Noaptea încă se unea cu amurgul, însă vizibilitatea îi era maximă. Își duse pe urmă luneta la ochi și studie locul execuției. Captivul sârb murise demult, și în jurul lui nu mai era nimeni. Scrută în lung și-n lat tot bulevardul. Era pustiu, presărat doar de gunoaiele ușoare, suflate-n aer de vântul ce bătea rece. Ceasul îi arăta aproape de opt. Mai așteptă cu o adâncă nerăbdare încă o oră. Nicio mișcare. Cei din impresionanta patrulă ar fi trebuit să fie treji de-atâta timp. Ori poate că plecaseră. Liniștea spectrală îl alarma de-a dreptul, însă îl și îndemna să acționeze. Își împinse încetișor rucsacul în afară. Nu se deschise niciun foc de armă asupra lui. Apoi, din maximă precauție, se retrase în spatele beciului și se lipi de dărâmăturile zidului, așteptând cu glonțul pe țeavă mai mult de un sfert de oră. Ieși cu jumătate de corp pe nișa beciului. Aria vizuală îi era acum mult mai largă. Scrută prin pușcă zările. Nicio mișcare. Ieși cu totul din gaura în care se ascunsese toată noaptea și o porni aplecat în genunchi în cercetare, pas cu pas, către corpul inert, cufundat în sângele înghețat...

Scările vechi de lemn bocăneau din când în când și, deși o făceau din cauza gerului, îi dădeau lui Jovan Bilici senzația că îi venea mereu cineva din urmă. Îi blestema tare mult pe cei de la centru că îl trimiseseră în misiune fără nicio grenadă la dânsul, căci, în caz de primejdie, le-ar fi aruncat de-a lungul acestora dacă ar fi avut vreo cineva necugetarea ca să ajungă sus la dânsul. De altfel, în nicio misiune din ultima vreme nu i se permisese să fie înarmat până în dinți. Cele două încărcătoare nu îi erau îndeajuns nici pentru atac, și nici pentru acoperirea cu foc a retragerii cuiva. Trebuia să le folosească cu cumpătare. Misiunile lui erau clare, să se ascundă până și-n gaură de șopârlă și să transmită printr-o frecvență codată dacă sesiza sau nu mișcări inamice. Din înalta turlă a geamiei dărăpănate, lui Jovan Bilici i se arătau cele mai clare orizonturi. Îl ajuta și soarele, care prindea contururi din spatele norilor timizi și a ceței fade. Ziua aproape senină parcă îi zâmbea în derâdere, făcându-i și mai abitir coșmarul în care era captiv să i se prelungească. Nicio pasăre în orașul bombardat din temelii, și în locul croncăniturilor de cioară îi croncăneau cojile copacilor care cedau în cele din urmă după atâtea zile de ger.

De pe toate cele patru ferestre ale turnului geamiei zărea orizontul ca-n palmă. Cerceta răscrucile drumurilor cu luneta, poate că ar fi surprins vreo blocadă a armatei kosovare. Îl interesa mai ales calea spre retragere, cufundată-n pustietate. Își activă radioreceptorul:
-Ochiul șoimului către vizuină, ochiul șoimului către vizuină! M-aude careva?! Alo...
După o huruitură răgușită, distinse cu claritate:
-Mă bucur să te aud, ochiul șoimului! Sincer... vizuina avea impresia că o să rămână goală.
-Las culcușul! Cum e cerul?
-Cerul e senin. Norul e la un tren depărtare!
-Desfac aripile!
Închise urgent receptorul și coborâ rapid scările întortocheate. Primul pucnt de întâlnire îi era la șapte kilometri. Alerga sprinten pe drumul de întoarcere, și pașii i se contopeau cu scrâșnetul zăpezii înghețate...

Deși Jovan Bilici avea privirea țintuită asupra lor, grațioasele balerine simțeau că acesta se uita prin ele. Indiferent că erau multe, că umpleau prin aliniament toată sala, că erau firi diferite, nu se putea ca măcar o dată, în vâltoarea dansului lor, să nu îi arunce lui Bilici câteo ocheadă, și să se mire, că într-un timp atât de scurt de când nu se mai văzuseră, acesta să încărunțească până-ntr-atât. Chiar și atunci când directoarea baletului se așeză lângă el pe bancă și îl îmbrățișa din toată inima, privirea lui Jovan se păstra inertă. Doar el știa pe unde și prin ce îl purta gândul...

...Înainte să se ocupe de nefericitul ce zăcea mort pe caldarâm, cu picioarele crăcănate, decorate de o găleată întreagă de sânge înghețat printre ele, Jovan Bilici își strecură cu cea mai mare atenție capul după muchia zidului. Focul se stinsese, însă un fum firav încă se mai ridica cu timiditate în aer. Luptătorii gherilei plecaseră cam cu două ore înainte ca el să se trezească. Se îndeptă pe urmă cu maximă vigilență către cel care zăcea în zăpada însângerată. Înlemni, și singurul care i-o lua la fugă îi era doar pământul de sub picioare. Din văgăuna dărăpănată din care îl auzise toată noaptea văicărindu-se, bănuise pe bună dreptate că vocea schingiuitului îi era cunoscută. Văzut din picioare, mortul nu se uita la el, ci în ceruri. Când îngenunche ca să îi verifice în zadar dacă mai avea cumva la gât numărul de identificare, fostul sergent Milutin Vukelici îl privea direct în ochi, implorându-l cu cea mai sfâșâitoare convingere ca să îl salveze cumva din împresurarea călăilor...

Vizualizări: 65

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Adrian Scriminț pe Februarie 10, 2021 la 10:48pm

Vă mulțumesc pentru popas și pentru cuvintele pertinente, stimate domn Mihai Katin. În momentul de față transform această dramă într-un roman. A făcut o impresie foarte bună în rândul blogger-ilor de literatură. De acolo mi-a venit sfatul. Am auzit sute de astfel de povestiri, de la sârbi, croați, bosniaci, macedonieni, muntenegreni. Niciodată nu îmi povesteau ce au făcut, întotdeauna povestirile lor începeau cu ce ne-au făcut. Tribunalul de la Haga lucrează, așa că povestirile sunt întotdeauna referitoare doar la „ce ne-au făcut”... Am primit aprecieri pentru neutralitatea mea de a vedea lucrurile. Practic nu țin cu nimeni în acest roman!


ACTIV
Comentariu publicat de Mihai Katin pe Februarie 10, 2021 la 9:40pm

aceasta scriere este dovada primului  mare eșec european  după al doilea război mondial,este o  mica părticică dintr-o drama îngrozitoare ,dintr-un genocid la care s-a asistat democratic  și  idiot în același  timp,de fapt  cine vrea sa aprofundeze   descoperă  ce a însemnat  de fapt acea  Iugoslavie  comunista în care s-a acumulat  o cantitate de   resentimente,de ura   practic  ,de fanatism  care la urma urmei  este cea mai  nenorocita  boala a umanității...ați  făcut  un  efort remarcabil de a rememora acele clipe,acei oameni    pe care doar  Dumnezeu   ii va ierta,poate,pentru faptele unora sau  altora.

cu multa prețuire!


ACTIV
Comentariu publicat de Adrian Scriminț pe Februarie 10, 2021 la 2:03pm

Vă mulțumesc pentru popas, stimate domn Ioan Muntean. Sute de astfel de povestiri am auzit pe decursul celor 12 ani cât am stat în fosta Yugoslavie. Am prins și bombardamentele NATO asupra lor, în 1999!


admin
Comentariu publicat de Ioan Muntean pe Februarie 10, 2021 la 1:25pm

Imagini pentru Jovan Bilici

Imagini pentru Jovan Bilici

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->