Zile de naştere

După moartea unui om, cei care rămân în viață au tendința de a se lansa într-un joc naiv de declarații ce vizează premoniții, semne și mesaje din lumi pe care nu le-au cunoscut niciodată. Teama de moarte a oamenilor când își văd apropiații puși în groapă dă vieții lor sensuri și rațiuni fataliste, ca un presentiment mai mult decât sigur. Totuși, ceasul incert al acestei labilități emoționale poate trece fără urme pe deasupra celor care se erijează în interesații cordiali ai defunctului și memoriilor acestuia. Căci ce caută aceia ce nutresc un sentiment de culpă la moartea omului dacă nu mesajul divin din premoniții care să le fi ușurat povara? Astfel curgând lucrurile, unica rațiune a morții devine menirea omenească și rolul său mărunt în existența temporară pe care și-o asumă cu amar în trecerea prin această lume sluțită de percepții și culturi.
Tot în proximitatea unor asemenea tragedii, oamenii au, temporar, percepția inerentă a unor lucruri care nu se petrec. Leanța intra în dormitor cu convingerea că trebuie să schimbe postul pentru emisiunea preferată a soțului ei și, o vreme, deschidea ochii dimineața întrebându-se de ce acesta plecase în grădină fără să o trezească. Diana credea că aude răsuflul de osteneală al tatălui ei după o zi întreagă de muncă. Darius a avut de câteva ori impresia că socrul lui stătea într-un colț al camerei, în picioare, chiar lângă fereastră, în dormitorul în care își dăduse sfârșitul ori că îi vedea călcâiul și cracul pijamalei în timp ce trecea pragul spre sufragerie, acolo unde fusese depus pentru priveghi. Uneori, când conducea mașina, Darius părea să îl vadă pe bancheta din spate, bucuros ca un copil scos la plimbare. Și, pentru că aceste lucruri aveau o oarecare regularitate, Leanța își propuse să le discute chiar cu părintele satului la parastasul celor patruzeci de zile.
Preotul, mulțumit de gustul bucatelor de la pomelnicele anterioare, lăsă slujba pentru Ițenco la urmă, ca pentru a sta la masă. Popa era flămând, iar Leanța își făcuse un mic renume din talentul ei culinar, deși puțini știau că, în acele împrejurări, treaba asta fu lăsată în grija unei consătene care cunoștea specificul regiunii în aceste tradiții. În plus, Leanța aflase că în sat s-a cam dus buhul paradei lui Arghilai din ziua funeraliilor, prin concursul fidel al celor două comentatoare din spatele cortegiului, iar asta îi sporea oarecum tensiunile.
Prin urmare, preotul fu așezat în capul mesei, după obicei, iar în stânga lui își rezervă loc tocmai Leanța. Nici bine nu începură lingurile să se plimbe în farfuriile cu primul fel, că Leanța se aplecă în mod conspirativ către popă și zise:
—Părinte, vă rog, când puteți, faceți o agheasmă în casă, căci, de când mi-a răposat omul, eu și copiii trăim cu senzația că el este acolo și asta îmi tulbură nopțile.
Preotul o privi cu prefăcută bunăvoință și spuse:
—Nu ați procedat creștinește că ați ars din lucrurile răposatului la nici trei zile de când l-ați pus în groapă.
—Dar eu nu am știut! se pregătea Leanța pentru o scenă cu plânset.
—Înainte de a lua drumul veșniciei, sfidă preotul tentativa Leanței, spiritele întârzie în casele lor din motive serioase.
—Păi da, că el nu a putut trece peste divorțul fetei mele.
—Nu cred că ăsta e lucrul cel mai grav și nici ultimul. Sufletul, desprins de limitările impuse în etapa carnală, traduce în manieră foarte lucidă un divorț. Dar el zăbovește aici pentru a face cunoscute lucruri extrem de grave cu care nu se poate împăca. Și nu o poate face altfel decât prin cei rămași în urmă, aceia cărora li se arată cel mai des.
Leanța trecu în revistă așa-zisele apariții invocate de Darius și Diana și fu cât pe ce să își însușească privilegiul revederii cu Ițenco. Dar preotul, parcă citindu-i gândurile, zise:
—Sigur știți cel mai bine ce regrete a trăit pomenitul în ultimele zile. Dacă nu știți, aflați! Altfel, neliniștea lui va fi chinul cumplit al celor care i-au provocat-o.
Zicând acestea, părintele abia se atinse de a doua farfurie și se ridică făcând urările de rigoare. Leanța îl conduse la poartă, vădit agitată și spuse:
—Nici eu nu am crezut că se va duce așa iute. Dar nu trebuia să mă iau după el când refuza să vă chem.
Preotul o privi fix în ochi și, văzând acolo licărul minciunii obstinate, spuse:
—Datoria mea ca preot nu este de a judeca morții pentru alegerile lor din viață. Eu trebuie să îi previn pe cei vii de alegerile lor greșite. Agheasma pe care am s-o fac nu va alunga spiritul neliniștit, fiți sigură! Ține de dumneavoastră să așezați treburile sau ele vor degenera.
—Daʼ ce faceți, părinte, mă certați?
—Vă îndrum să vă ușurați inima de poveri. Doamne ajută!
La nici o săptămână de la eveniment, Leanța se expunea văzului comunei. Poate se mai găsea un rătăcit să facă o libație lacrimogenă în cinstea unui șef de MAT! Socoteala era logică, dar indecentă. Acum, având libertate de decizie asupra gospodăriei, Leanța și-a intrat în atribuții cu verva și energia specifice unei văduve responsabile de lucruri care nu țin atât de cei morți cât de cei vii. Cu aceeași ocazie Costea s-a făcut o prezență necesară în curtea surorii sale fără a lăsa efecte benefice scurtelor sale vizite.
Nora vecinei de peste drum, revenind dintr-o călătorie de concediu, fu oarecum contrariată să vadă în Leanța nu o văduvă demolată de recenta tragedie, ci o gospodină plină de avânt, deși cernită, ca și cum soțul acesteia era plecat pentru câteva zile și urma să se întoarcă foarte curând. Iar mama lui Arghilai îi spuse:
—Doamnă, vă spun drept că nu îmi pot lămuri cum un om în toată puterea a decăzut atât de repede. Mai degrabă credeam că veți muri dumneavoastră înaintea lui, pentru că vă știam mai bolnăvicioasă.
Leanța avu convingerea că nebunia lui Arghilai era de natură congenitală. Dar, fiind deprinsă cu jocul de rol uneori nejustificat, simulă atacul de panică al văduvei și fugi acasă cu ochii înfundați în colțul eșarfei negre. Abia intră în curte, că telefonul fix începu să zbârnâie amenințător. Leanța era convinsă că o căutau aceleași cumnate care doreau să se asigure că fratele lor va beneficia de un monument funerar pe merit și de toate pomelnicele. Ridică nervoasă receptorul și se răsti:
—DA!
—Bună ziua, doamnă, se auzi o voce caldă de bărbat.
Leanța privi ecranul telefonului și văzu un număr cu prefix de București. Bâigui ceva imperceptibil, mimând surpriza, ca și cum nu vedea niciun rost ca Institutul de Oncologie din capitală să reia legătura cu ea după atâta vreme. Vocea din receptor îi făcu asigurări că anunțase demult intenția de a reveni cu acel apel, dar Leanța o ținu înainte cu amnezia.
—În sfârșit, apăsă ea cuvintele cu nerăbdare, despre ce este vorba?
—Doamnă, așa cum v-am informat la apelul anterior, mostra de țesut prelevată din ficatul soțului...
—DIN FICAT?! sări Leanța înfuriată. Păi și asta i-a grăbit moartea!
Și se porni pe un bocet sfâșietor, ceea ce, pentru omul de la celălalt capăt al firului, fu luat drept un alt șoc post-traumatic din care o soție iubitoare avea să nu își revină în veci.
—Încercați să vă liniștiți, spuse vocea, pentru a vă da toate lămuririle.
—Lăsați-mă să îmi plâng omul în liniște, că am rămas singură și cred că nu mai am mult până îmi iau zilele!
Apoi Leanța trânti receptorul în furcă, dar nu își putu desprinde mâna de pe el, atât era de încordată. Așteptă câteva minute și, văzând că apelul nu se reia, respiră a ușurare și, apoi, o sună pe Diana:
—Ce faceți, mamă, mai întârziați?
—În zece minute suntem acasă.
—Bine, mamă. Eu pun oala pe foc, ca să fie masa caldă când ajungeți.
Acestea fiind zise, Leanța mai înghiți o pastilă de liniștire și se puse pe treabă.

Într-un laborator din Institutul de Oncologie, doi medici analizau niște rezultate care duceau la o singură concluzie înfiorătoare. Unul dintre ei spuse:
—Am apelat inclusiv la un profesor doctor criminolog care mi-a oferit aceleași statistici ale diagramei chimice. A trecut pe aici și Ionescu, de la IML, iar el s-a aplecat serios asupra dosarului. Zicea că a mai întâlnit câteva cazuri similare și că, indubitabil, vorbim despre intoxicare acută cu hidroxid de sodiu.
—Mă tem că depunem eforturi pentru nimic. Prin natura meseriei, omul ăsta a avut de a face toată viața cu hidroxidul de sodiu. Aproape patruzeci de ani să speli butoaie, bazine de polistif și budane cu sodă caustică, asta trebuie să lase niște urme.
—Și, totuși, vorbim despre un om pensionat acum șaptesprezece ani. Recidiva intoxicației nu intră în discuție. Activitatea lui implica, desigur, inhalare de vapori toxici, ceea ce ar explica afectarea plămânilor și, în oarecare măsură, a întregului aparat digestiv. Ori aceste inflorescențe la nivelul țesutului hepatic exterior mă obligă să caut reminiscențe cristalizate în profunzimea organului.
—Dumnezeule! Asta înseamnă să exhumăm corpul!
—Legea ne obligă și ne permite.
—Hmm! Mă mai gândesc dacă ajungem acolo. Dă-mi argumente!
—Potrivit cazurilor anterioare, avem ulcerații inflorescente largi pe țesutul extern la administrarea accidentală de hidroxid de sodiu dispus în soluție lichidă. Mostra din fața noastră indică o intoxicare sistematică și continuă, mai ales recentă, cu doze controlate.
—Te rog, oprește-te! Inflorescențele tale și cristalele prezumtive se anulează reciproc! De unde ți-a ieșit inepția asta? Omul avea cancer, pricepi?!
—Doar presupun că predispoziția lui la depresii a favorizat proliferarea cancerului ereditar, însă... Reține! Însă! Asta nu se reflectă în ulcerații inflorescente...
—Gata! Gata, m-am lămurit! Concluzia ta este că avem de a face cu un caz clasic de intoxicare lentă cu hidroxid de sodiu?
—Una și aceeași!
—Semnezi lângă mine?
—DA!
—În regulă. Daʼ să nu dea dracuʼ să scoatem cadavre din pământ doar ca să le admirăm plăcuta conservare, că ne-am dus curului de suflet amândoi!
—Legea ne permite și ne obligă!
—ʼZda mă-sii de lege, că bani nu dă și nici în concediu nu mă lasă! În fine, merg să mai scormonesc în dosar. Iar tu? Ai face bine să nu ne bagi într-un rahat!
Zicând acestea, vârstnicul ieși. Celălalt se întoarse cu fața către un obiectiv de filmare dispus într-un colț de sus al laboratorului și, după ce își eliberă gura de masca sterilă, zise:
—Recunoști, fa, că ești o cotoroanță? Zi acum! Recunoști?
—Sunt o cotoroanță!
—Mai tare! Și zi drept!
—Sunt, într-adevăr, o cotoroanță!
—Eram precis că nu scapi!

—Mama. Mama! Ce ai?
Leanța se trezi zdruncinată de fiica ei.
—Nu am nimic. Vreau să dorm.
—Ba ai ceva! Delirezi și nu e bine.
—Adu-mi tensiometrul și un Egiloc.
Diana veni cu dispozitivul, potrivi membrana pe brațul mamei sale și, după ce îl puse în funcțiune, merse la bibliotecă să caute în cutia cu medicamente. Rămasă sub impresia coșmarului, Leanța întoarse ochii spre fereastră, căci auzi scârțâitul roților unei mașini care tocmai parca în poartă. Dar privirea îi fu atrasă de o umbră care se ridica în colțul de lângă noptieră, umbră care începea să semene cu soțul ei. Ițenco nu spunea nimic. Avea o privire rece, absentă, a unui necunoscut care nu știe cui îi vorbește și indica cu degetul în mod autoritar spre vraful de cărți bisericești de pe noptieră.
—Didi! Hai odată!
În spatele Dianei se vedea chipul abia perceptibil al lui Darius. Leanța se lăsă cu grijă în pernă și spuse:
—Oh! Ai venit. Cum a fost la muncă?
—Așa și-așa, zise el. Dar ce se întâmplă?
—Nu știu, mamă. Tot am impresia că taică-tu mă cheamă la el. Acuʼ am visat că îmi arăta drumul cu degetul.
—Tata știa cât prețuiți viața. În plus, când a insistat să ne mutăm aici, ne-a garantat că sunteți în putere. E firesc să aveți coșmaruri, dar încercați să vă liniștiți. Noi suntem aici și nu vă lăsăm singură.
—Bine, mamă!
Zicând acestea, Leanța se întoarse pe partea stângă, cu spatele la noptiera plină de cărți religioase, contrar obiceiului cunoscut. Diana constată că mama ei adormise ca prin farmec și aruncă pastila în grădină. Zăbovi cu Darius la o țigară, pentru a-i spune:
—Mama îmi face impresia că nu mai are mult și pleacă după tata.
—De ce crezi asta?
—Ai văzut și tu de câte ori se trezește în plâns, mai ales la amurg? Cred că presimte...
—E firesc să aibă temeri și halucinații macabre, dat fiind decesul recent al soțului ei.
—Nu crezi că are comportamentul specific vinovaților?
—Din cauza coșmarurilor? Posibil. Soțul ei era în spital, iar ea nu contenea să latre folclorul despre relația lor mizerabilă.
—Azi am auzit-o spunând ceva de sodă caustică. Ce ar putea fi?
—Orice ar fi, nu vei scoate nimic de la ea dacă încerci să o descoși. Poate doar dacă o surprinzi într-un moment de delir. Dacă îmi amintesc eu bine, parcă am văzut un pachet de sodă în bucătăria de vară, dar a fost folosit la spălarea butoaielor.
—Și ce legătură ar avea asta cu delirul?
—Cine știe? Poate că, la un abuz de rachiu, a văzut substanța și i-a trecut prin cap să îi găsească o utilitate neortodoxă.
—Adică, să se sinucidă? Niciodată! Treaba asta cu luatul zilelor e veche de când mă știu eu pe lume. În mama fierbe un ambâț înfiorător și, crede-mă, suicidul nu face parte din filozofia ei. Mai are multe zile să ne mănânce cu acest ambâț și, când va muri, o va face în picioare, îmbălsămată cu rachiu. Spun lucruri grele, dar nu mai puțin adevărate. Iar la azil nu o pot duce, nici la dezalcoolizare, cu toate că ar merita puțină detoxifiere de etilice. Încă nu a ajuns în stadiul în care să scape frâiele viciului și, când asta se va întâmpla, tare mă tem că vom găsi casa făcută scrum.
În aceeași clipă, un curent de aer mișcă ușa de la intrare. Diana intră în casă și văzu că mama ei tocmai se punea la loc în pat.
—Dar unde ai fost?
—Nu mai știam dacă am închis butelia și am fost să o verific.
—Dar nu eram noi aici? Puteai să ne spui nouă să verificăm.
—Eh, mamă, nu mi-am dat seama.
Apoi Leanța se repoziționă în postura bolnavului în ultima fază. Diana înțelese prea bine că mama ei mințea. Ieși din nou în curte și îi zise lui Darius:
—Cred că toate coșmarurile și vedeniile scorpiei au legătură cu moartea tatei. Adică, ea a făcut ceva care i-a grăbit sfârșitul.
—Presiunea psihică la care l-a supus și climatul haotic generat și susținut de Leanța pot să fi afectat dramatic un temperamental cum a fost tatăl tău.
—Și, dacă nu am luat-o razna, tind să cred că hoanghina a recurs la mijloace mai rapide decât tocarea psihică.
—Tu știi că, în calitate de fiică a decedatului, poți cere să ți se elibereze o copie după dosarul lui medical?
—Asta doar dacă nu a făcut-o deja hârca.
—Mă refer la dosarul din capitală.
Diana stătu câteva clipe pe gânduri, apoi negă de mai multe ori din mișcarea capului și, părând că a tras o concluzie, spuse:
—Trebuie să ajungem la București!

Vizualizări: 53

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Gabriela Mimi Boroianu pe Iulie 24, 2019 la 8:54pm

Captivantă poveste! Felicitări, Paul!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->