Zile de naştere

Astăzi nu este ziua de naştere a nimănui

- Dă-ți cu praf de pilă peste limbă, femeie, că tare aspru îți mai e glasul!
- Și ce vrei să spui, că ți s-a acrit de mine?!
- Acră ești tu din neam. Ah! Prost am fost... daʼ...
Până la partea cu acreala din neam, Leanța îndură afrontul cu suspine în care se întrezărea sentimentul victoriei prin resemnare. Însă, când Ițenco își deplânse prostia trecutului, pentru a doua oară într-un interval de o săptămână, atenția Leanței se canaliză către posibilitatea unei descoperiri și, din fire iscoditoare, se aprinse:
- Daʼ ce?! Vrei să spui că nu am fost femeie fidelă? Mai degrabă vezi-ți de păcatele tale!
- Bag de seamă că tare te preocupă imaginea ta morală. De unde ai moștenit-o?
Nu vom insista asupra acestui dialog intim din care reies numai artificii și eschive, ca un dans al soților în jurul stâlpului infamiei căutând fiecare să îl lege pe celălalt. Vom preciza doar că el avu loc cu doar câteva minute înainte de sosirea unor musafiri a căror vizită anunțată stârni accese de voioșie pensionarilor. Sora de la București, împreună cu fiica și ginerele, veneau să vadă cum s-au instalat rudele lor în noua curte. Prilej de spectacol în care scoarța bucureșteană abia dacă auzea ce au alții de spus că se și lansa în sfaturi și recomandări care îmbrăcau haina unei vechi înțelepciuni creștine. Fiica acesteia, care poza mai deșteaptă ca mă-sa în orice subiect și trata toate chestiunile din vârful limbii, așa cum fac aproape toți provincialii care și-au făcut un rost în capitală, efectua astfel de vizite ca pe o obligație de care se absolvea cu regularitate. Și mai era misteriosul inginer constructor, nepotul prin alianță în care Ițenco privea cu jind întruchiparea fiului său nenăscut, ginerele surorii sale.
La asemenea întâlniri, Leanța era un spectator inopinat, utilă doar să întindă și să strângă mese, fără dreptul de a asista la vreun dialog de familie căruia Ițenco și sora sa îi atribuiau semnificații oculte. Apoi, când chestiunile ardente erau epuizate, ea era chemată să șadă în inima alesei societăți de compania căreia i se spunea dojenitor că se privează prea mult în favoarea treburilor gospodărești. Cu alte cuvinte, i se permitea să intre în angrenajul de ridiculități care se puneau pe tapetul cronicii acestei familii ai cărei membri, mai puțin inginerul născut și crescut în București, își dădeau ostentative fumuri nobiliare. De altfel, el însuși fiu de fost ministru, cu o educație aleasă și o viclenie în afaceri pe măsură, era singurul om modest din acest anturaj de țărănoi parveniți care cred că un pantof lăcuit le poate schimba matca de bălegar într-una de cleștar. Membrii numeroasei familii de provinciali gravitau în jurul soacrei lui ca și cum ea s-ar fi substituit funcției cândva deținută de cuscrul ei, obicei care genera înalte orgolii scoarței fandosite și invidii ascunse din partea surorilor pricopsite cu condiții mult prea mărunte pe unde s-au împrăștiat ele în țară.

Iar vizita de acum nu era cu nimic diferită de celelalte, unde aceasta își dădea frecvente ocazii pentru a-și trilui superioritatea, secondată de fiica ei care îi taxa cu zâmbet malițios erorile de limbaj, precum agramatismele, încadrarea defectuoasă în context a termenilor pretențioși prin lipsa de proprietate a sensului, sau chiar dezacorduri care se infiltrau în discursurile ei pompoase din pricina frazelor kilometrice al căror început nu concorda aproape niciodată cu sfârșitul. Leanța, în schimb, care fusese învățătoare, sesiza cu mai mare acuratețe disfuncții de topică din corecturile nepoatei, datorate confuziilor strecurate în semantică și etimologiei denaturate prin modificarea infatuată a formei care îndepărta cuvintele de înțelesurile lor originale. Aceste descântece false pentru urechea unui necunoscător erau întâmpinate de Leanța cu un zâmbet echivoc, acel zâmbet de bunică pe care îl exersase în primii ei ani la catedră, dar care acum putea fi interpretat drept un semn al nețărmuitei încântări datorate valoroasei vizite. În fond, cele două actrițe de mâna a șaptea din fața ei își disimulau erudiția precară cu acel aer regal, acel surâs cordial care ascunde un suveran dispreț, putând la fel de bine să fie interpretat drept o călduroasă binecuvântare, precum și înjurătură.
Din perspectiva expresiei, Leanța se limita la enunțuri scurte tocmai pentru a evita derapaje în diletantism, totodată pentru a învălui bagajul aproape sfertodoct de cultură și lexic. Mai exact, pupilele i se dilatau abia sesizabil de mirare când cumnata ei abuza de termenul „obstinență“ fără ca ea însăși să cunoască sensul obstinației. Efect al unei atitudini ușor autosuficiente, ea s-a remarcat în exercitarea actului educativ prin mimetism și clișeu, suplinind deseori neputința pedagogică cu metoda vătraiului. Prin urmare, liniaritatea viziunii, a ideilor și reacțiilor s-a făcut resimțită cu efecte profunde în relația cu lumea și, mai ales, cu familia. Tot ca o consecință a mediului și structurii psihologice propuse de sistemul didactic al comunismului timpuriu, se făcuse adepta tiparului, a matriței și formelor tipizate, nesuportând diversitatea și deseori chiar abătându-se de la ea cu o cronică îndărătnicie. Sensurile abstracte lipseau cu desăvârșire din estetica ei, putând memora dintr-o singură lectură un poem proletcultist și inflamându-se excesiv la o poezie de Stănescu fără să îi pătrundă câtuși de puțin conținutul și fără să nutrească o minimă emoție la limbajul poetic. De aceea nu a putut reține astfel de creații literare și nici nu a priceput vreodată aluziile cu caracter metaforic din conversațiile cu oameni culți.
Plină de solicitudine în impresia pe care o lăsa celor din jur, era îndeajuns să etaleze acel surâs echivoc, dar nu se lansa niciodată în profunzimi critice, lipsită în totalitate de limbajul specific. Și credea că zâmbetul ei de bunică grăia suficient pentru competența polivalentă pe care un om elevat nu-și permitea indecența să o semnaleze în forma ei precară.
Cu toate astea, Leanța era cu o treaptă mai sus față de cumnata ei desprinsă din satirele lui Alecsandri, pe care o ura în tăcere făcând-o responsabilă de izbucnirile furibunde și inexplicabile ale soțului. Și bănuia că regretul lui Ițenco față de căsnicia lor eșuată își avea originea în gura acestei scoarțe pe care se vedea nevoită să o trateze cu nemărginită eleganță. Dar, de câte ori îi punea farfuria în față, Leanța îi zâmbea radios cumnatei cu acea satisfacție cu care i-ar zice: „Sta-ți-ar în gât!“ La despărțire, ea își epuiza întregul folclor de mulțumiri pentru minunata vizită, la care cumnata, cu aceeaşi ipocrizie, își arăta recunoștința pentru primire și tratament, ca apoi să își jure reciproc o revedere curândă. Apoi Ițenco se culca pe telefon, sunând întreaga suită de surori pentru a împărtăși impresii în legătură cu vizita care tocmai se consumase, amintind toate felurile de mâncare și deserturile, dar fără să pomenească nimic din discuțiile avute în particular.
În acest timp, Leanța termina cu hrănirea animalelor, apoi își căuta treburi prin curte parcă spre a evita clasicul scandal care se producea după asemenea revederi. Își făcea zadarnice iluzii că zâmbetul placid al soțului va rămâne acelaşi după plecarea alesei companii. Scoarța nu a ezitat niciodată să-și arate antipatia față de cumnata ei și dezacordul față de căsnicia în care Ițenco se înscrisese. Așadar, Leanța recurse la întăritorul din dotare pentru a suporta mai ușor eventualii dupaci care aveau să i se reverse pe bulevardul spinării. Însă mai recurse la un artificiu pentru a-și asigura o scurtă perioadă de liniște. Iubitor de animale mai mult decât de oameni, Ițenco suferea cumplit la pierderea unui cățel preferat, ba chiar și la tăierea porcului în scopul căreia îl crescuse. Femeia luă un fulg din pachetul de sodă caustică, îl dizolvă într-o mână de lături și, după ce întreaga chimie fu gata, merse cu rezultatul pentru a-l pune la dispoziția lui Lăbuș. Patrupedul, bucuros de suplimentul neașteptat, dădu luciu blidului din câteva mișcări. Leanța știa că doza de otravă era insignifiantă pentru a răpune chiar și un câine de talie mică precum Lăbuș, dar, în timp, repetând tratamentul, animalului aveau să i se aprindă intestinele, moartea lui survenind pur și simplu prin neputința de a mai mânca. Soda caustică și antigelul exterminau orice animal pripășit fără semne vizibile precum spuma la gură, ci prin lipsa apetenței a cărei cauză puteau fi chiar și căpușele din iarbă.
Leanța se întoarse în casă, unde, spre marea ei surpriză, își găsi soțul privind liniștit la televizor, ceea ce era suspect dată fiind tradiționala revedere cu sora lui. Neputând rezista curiozității, îl privi cu pretinsă îngrijorare și remarcă în ochii acestuia semnul că plânsese.
—Dar ce ai pățit, Coco?
Această dovadă a grijii ar fi fost o adevărată consolare dacă Leanța nu ar fi manifestat incurabila stridență din glas, specifică în orice situație. De data asta, însă, Ițenco nu mai fu iritat de violența din tonul femeii, ci se ridică în fund pe marginea patului și, cu fața ascunsă în palme, izbucni într-un plâns convulsiv, de-a dreptul disperat. Din nou se ivi ocazia ca ea să intre în rolul asistentei medicale în garda de noapte, însă bocetul soțului ei se vădi cu adevărat îngrijorător. Deși nu asistase la discuția dintre el și bucureșteni, intui că acesta primise o veste neplăcută privind cancerul la prostată de care suferea bărbatul și se trezi instantaneu din beție. Îi lăsă un răgaz de câteva minute ca să își reverse oful, așa cum știa că trebuie să procedeze cu el în situații similare, timp în care ea suspină la gândul că nu de puține ori și-a dorit moartea nedreptului și agresivului soț, doar că acum problema o luase pe nepregătite și o cam înspăimântase.
—Vezi și tu că m-am îngrășat până la deformare din cauza pastilelor, îngăimă Ițenco printre hohote de plâns.
Leanța fu cât pe ce să se felicite pentru faptul că nu se înșelate în privința cauzei acestei depresii, dar oftă în semn de compasiune pentru starea deplorabilă în care ajung bărbații din cauza excesului de etilice.
—Dar ce se poate face? Știu că nici dieta nu mai face față tendinței de obezitate, dar măcar ești pe picioarele tale.
Ca prin hipnoză, Ițenco se opri din plâns și se întinse pe spate, cu ochii pierduți în tainice gânduri, având tendința să-și împreuneze mâinile pe piept. Aceasta era atitudinea lui când ipohondria atingea limita ascendenței, când atacurile de panică culminau cu sentimentul de moarte iminentă. Tot atunci, Leanța îi remarca neputința fizică prin contrast cu amarele amintiri care îi invadau căsnicia vitregită.
—Vrei să îți fac un ceai?
În loc de răspuns, Ițenco întoarse fața într-o parte, vizibil iritat de acutele din tonul femeii care îi făcea impresia că nu distinge gravitatea situației. Leanța repetă obsesiv întrebarea, până când el aproape se răsti că NU. Totuși, ea rămase trează toată noaptea, cu un ochi veghind somnul bărbatului și cu celălalt urmărind telenovela preferată.
În dimineața următoare, Ițenco ieși în curte și, văzând proasta dispoziție a lui Lăbuș, fu traversat de un presentiment sumbru. Atunci, dădu fuga înapoi în casă și, sunându-și sora, spuse:
—Transmite-i lui Maurice decizia mea. Accept suma propusă de el și renta viageră, dar să mă rezolve cu doctorul Calonfir.
—Foarte bine, dragul meu. Dar nu uita că situația nu e deloc ușoară, așa că ai face bine să te împaci cu copilul tău.
Deși încă un fior de neagră energie îi răci șira spinării, Ițenco se supuse acestei recomandări ca și cum ea ar fi fost garanția unei vieți prelungite cu încă cinci decenii. Când reveni în curte, își văzu nevasta tratându-l pe Lăbuș cu lapte proaspăt de capră. Peste un ceas, când cățelul își reveni, Ițenco vru să dea soției sale un semn de drăgăstoasă recunoștință, dar se rușină numai la gândul că vârsta l-ar pune în termeni răi cu cel de sus. Totuși, se gândi că un ton afectuos ar fi dovada stării sale de bine și întrebă:
—Dar ce a avut câinele?
Intonația aproape cântată a soțului aprinse în ochii Leanței lumina unei revelații soră cu extazul, ca și cum clipa declanșării eternei armonii conjugale sosi în sfârșit.
—Zău că nu știu! spuse ea.
Leanța era sinceră: chiar nu știa ce îi făcuse cățelului în seara precedentă, căci universul bahic rămase între zidurile lui impenetrabile, total diferit de cel în care etilicele lipseau.

Vizualizări: 45

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->