Zile de naştere

Ițenco îngrijea de noul cățel cu mai multă dedicare decât în cazul tuturor câinilor avuți până atunci. Puiul de husky avea genă de ciobănesc german, ceea ce indica viitoarea lui talie mare. Din acest motiv, stăpânul cel ipohondru construia o relație de supunere cu Nero pentru a se asigura că patrupedul se va arăta docil și ascultător la un singur gest. Totodată, îi spuse Leanței că el și numai el va hrăni câinele, prilej cu care femeia se lansă în tacite ironii la deciziile pe care soțul ei le-a luat de-a lungul vieții fără să le respecte în totalitate. Dar era și un lucru bun în asta: cu cât Ițenco se ocupa mai mult de confortul animalului, cu atât ea putea trece mai des pe la raftul cu licori.

Nero, fiind încă pui și obișnuit cu atenția omului, nu îndura orele de singurătate, deși fu stabilit într-o cameră călduroasă și dispunea de alimente la discreție. Leanța, deja ciupită la urechi după câteva șnapsuri trase pe furiș, se arăta iritată de scheunăturile cățelului, dar făcea asta cu o pretinsă preocupare numai ca să tragă încă o rașpilcă. Abia băgă de seamă că s-a lăsat întuneric afară când se împleticea prin curte cu o strachină de hrană pentru câine, dând mai mult pe jos decât animalului.

—Am zis că numai eu îl hrănesc! se auzi vocea lui Ițenco din pragul ușii. Mergi și te culcă, femeie, că mai ai puțin și iar te piși pe tine.

Când bea pe fugă, direct din sticlă, Leanța devenea obediența întruchipată, căci gura ei amorțită de alcool știa să stea cuminte uneori. Cu asemenea ocazii, Ițenco își oferea telefonul nevestei pentru a conversa cu vreuna dintre cumnate, prilej ca, de la celălalt capăt al firului, să se audă un râs abia stăpânit la adresa balbismului etilic al Leanței. Lăsată singură în casă pentru a discuta – chipurile! – chestii de-ale femeilor, Leanța își recăpăta fluența pe măsură ce avansa în evocarea unor tragedii închipuite. În acest timp, Ițenco vizita patrupedul pentru a se asigura că nu primise alte alimente decât cele dispuse de el. Guvernat de o bănuială ascunsă, îl cercetă pe Nero cu mare grijă și, bucuros să îi remarce vitalitatea, se întoarse în casă radiind de mulțumire.

—Ascultă la mine, femeie. Nu ai văzut în viața ta un câine mai deștept și credincios ca ăsta pe care ni l-a dat giner-tu.

Leanța făcu ochii mari, luată prin surprindere de noul apelativ adus lui Darius, care anula definitiv toate atributele ce îi fuseseră aruncate în cârcă tânărului de-a lungul mai multor ani. Femeia răsuflă ușurată, eclatând de încântare și speranța că, măcar acum, în al doisprezecelea ceas, își vor trăi frumos bătrânețile. Și tare se felicită pentru că rezistase tentației de a otrăvi cățelul; de fapt, poate că ar fi recurs la vechiul obicei dacă nu s-ar fi epuizat rezerva de sodă. Oricum, luase decizia să nu mai facă rău niciunui cățel pripășit la ei în bătătură – iar, când făcea promisiuni sau jurăminte la beție, Leanța le respecta cu mai multă hotărâre decât pe cele stabilite în stare de luciditate. Straniu comportament, știm, dar să nu uităm că o personalitate ca Leanța este, cu toată aura ei comună, un paradox și, poate doar din acest motiv, ne propunem să o înfățișăm lumii pe cale literară.

Pe la începutul lunii decembrie, Leanța își întrebă fiica dacă are ceva organizat cu ocazia sărbătorilor, la care Diana răspunse:

—De obicei, planurile noastre sunt închegate în perioada asta. Uite că, acum, nici mie, nici lui Darius nu ne-a trecut prin cap să stabilim ceva.

—Ar fi prea mult din partea noastră dacă v-am ruga să nu vă faceți planuri?

Era prima dată când Leanța vorbea la plural, dând de înțeles că Ițenco apelase la tactul ei pentru a deschide calea către o regenerare a legăturilor de familie. Deși dorea ca propunerea să vină exclusiv din gura tatălui ei, Diana se gândi că ar forța nota cu vreo postură rigidă, severitate care ar fi dăunat tuturor.

—În plus, continuă Leanța, tata știe că v-ați atașat de Nero și că v-a fost greu să vă despărțiți de el.

—Mama, l-am ținut doar trei zile la noi. E drept că nu ne-a fost bine, fără el, o scurtă perioadă, dar eu și Darius suntem conștienți de faptul că un câine de talia lui Nero nu poate sta în apartament. Vi l-am dăruit cu dragă inimă și știm că aici va avea tot ce îi trebuie.

—De aceea și tata vrea să vedeți cât de bine o duce cățelul la noi.

Al doilea plural emanat de gura mamei sale fu o confirmare definitivă pentru Diana, de aceea își părăsi părinții mai domolă decât alteori. Știa că, prin acel sentimentalism de moment, risca să se expună a infinita oară unor decepții, căci spiritul autocrat al părinților ei cunoștea una și aceeași finalitate: după ce se vor fi asigurat de termenii pașnici ai copiilor, ei se vor insinua cumva în principiile lor pentru a-și strecura oarecare nemulțumiri și, când vor considera oportun, vor emite acuze care să le pună gravitatea propriilor fapte în plan secundar, dacă nu chiar lipsit de importanță. Prăpăstioasă și de o prudență excesivă uneori, Diana își inflama problematici care, cu toată validitatea lor, au fost demult abandonate de niște oameni expuși propriilor oglinzi. Abia când ajunse în fața blocului, se scutură de toate ideile și se bucură că avea să îi dea iubitului ei o veste minunată.

—Ai mei ne așteaptă de Crăciun!

—Uaau! Să caut papion sau să fiu casual?!

—Fii tu însuți. Mama nu are gusturi vestimentare, iar tata detestă cravatele.

—Arhaici. OK. Poate o bluză peste cămașă?

—Iubire, mergi la țară! Tata pregătește un grătar, o să bea cu tine o țuiculiță și o să stea la povești. Crezi tu că îi arde de atmosfere oficiale?

Darius, totuși, avea mari emoții. Cravata și costumul erau atributele lui Costea, adică accesorii care, în optica lui Ițenco, impuneau reticențe, suspiciuni și generau atitudini ostile în consecință. Nu ținuta era problema primordială pentru Darius, ci întâlnirea cu omul care, în urmă cu doisprezece ani, l-a strâns de gât pentru a-i lăsa fata în pace.

Acel sfârșit de decembrie mocnise în negura uitării autoimpuse până acum, când Darius fu proiectat în situația de a lega prezentul hipnotic de un trecut agasant și lipsit de propriile concluzii. În zadar încerca să pară calm și bucuros de vizita pe care avea să o facă unor socri care l-au blamat și astăzi îl așteptau cu brațe deschise în fața porții. Noaptea aceea revenise cu îndârjire în memoria lui ca și cum ar fi fost ieri-alaltăieri. Parcă nu era cazul de această revedere... dar era imposibil să reziste tentației de a pactiza cu cei doi oameni care i-au întristat iubita.

Diana era fericită, beată de iubire și predispusă la pierdere de sine pentru răstimpul pe care providența i-l îngăduise alături de Darius. Părea că marea de vise și iluzii o ademenea în matca pierzaniei, ea însăși o străină cu lumea și dedată absolut aurei pe care Darius o propaga în mod captiv. Atât de străină dintr-o dată, Diana era pierdută față de părinți pentru că se îndrăgostise. Firește, îi venea să își strige dragostea pe ulițe și poduri la fel cum ar face orice eroină din romanele clasice, dar nu! Nu era cazul ca părinții ei cu inimi de sare să știe ce anume îi vitaliza deodată existența fără ca ei să aibă vreun control în chestiune. Și, atunci, în virtutea unor concluzii odioase, Ițenco se decise a pune la punct puțoiul care i-a sedus comoara de fată.

Mult după lăsatul întunericului, Darius și Diana își aplicau pupici și respirări ca la o despărțire fatală, el nerezistând un minus de clipe și ea ducând la infinit același minus.

—E frig și nu mai rezist! implora ea despărțirea.

—Doar o guriță și gata... Promit că plec!

Promisiunile mințite cu alte sărutări reveneau doar pentru a-și dovedi dorința de inocentă amăgire, spre oroarea martorului ascuns în celălalt întuneric. Diana și Darius își făceau inaudibile jurăminte, mai patetice și naive, pe care le acopereau cu sărutări pătimașe. Când Diana puse piciorul pe prima treaptă, Darius îi spuse aproape strigat:

—Ești rădăcina visurilor mele și sufletul a tot ce mă inspiră!

Diana privi în ochii lui ușor speriată, zicând:

—Te rog, chiar nu vrei să pleci? Simt că ceva nu este bine.

Darius cerșea mâna iubitei ca să o sărute, apoi gura, apoi ochii și iar gura, în vreme ce Diana îi încuraja iubitului mângâieri pe care tatăl ei, camuflat în același întuneric, i le-ar fi reprobat cu o pretinsă vomă. În sfârșit, Diana urcă două etaje. Darius o privea printre balustrade, șuierând ostentativ ca pentru a-și legitima victoria asupra comorii de nuri cu care Diana îl amețise. Până la etajul al patrulea, mai rămânea un ultim miraj; chiloțeii Dianei, văzuți în strânsoarea pulpelor, ar fi beneficiat de un strigăt laudativ care putea să surpe blocul.

Ițenco se repezi către Darius cu determinarea unui jandarm, dar îmbrăcat în negru, cu haină și basc din piele, întocmai precum sifonarii ieftini ai lui Dej. Dacă Darius ar fi trăit spaimele anilor 1950, ar fi rămas țeapăn și fără suflare. În 2001, totuși, mai era o șansă! Ițenco făcu abstracție de prezența Dianei, care urca spre apartament, și își sudă brațele de mâna lui Darius, căruia îi pregătise o lecție interesantă.

—Hai, puișorule, să stăm de vorbă!

Darius se vedea luat pe sus ca un tâlhar, lucru pe care Ițenco îl proclama prin smucituri și tonul antepus. Diana, speriată, fugi spre etajul patru.

Când au ieșit din scara blocului, Ițenco smuci brațul lui Darius către dreapta, zicând:

—Cristoșii mă-tii de golan!

Darius, prins la strânsoare în mâna ursului, se smuci cu disperare. În aceeași clipă, mâna lui Ițenco se propti în gulerul băiatului.

—COSTEL! striga Ițenco. COSTEL!!!

Darius se zbătu să scape până când Ițenco, speriat de gâfâiala băiatului, se temu că va comite imprudențe și îi dădu drumul. Darius o luă aiurea la fugă, speriat de atitudinea lui Ițenco. Trecu prin mai multe scări de bloc, spre a-și pierde urmele și asigurându-se că gulerul gecii nu îl strânge.

Acum, Darius trebuia să treacă peste cele petrecute în urmă cu 12 ani ca și cum nu au fost, așa cum îi cerea Diana, dar asta era singura amintire care îl însoți pe tot drumul, chiar și la întâlnirea cu socrul lui.

Era ora 6 seara, în ajunul Crăciunului, când cei doi bătrâni fură văzuți la poartă în așteptarea unor musafiri prețioși. Nelu dădu câteva gene pe sub draperii și se consideră abilitat să observe înaintea soției:

—Trebuie să fie cineva important, de vreme ce vecinii noștri îndură frigul de jumaʼ de ceas la stradă.

Pe Diana o recunoscură imediat, însă tânărul de lângă ea le stârni curiozitatea. Ițenco și Ileana îl primiră pe acesta cu mai multă căldură decât i-au arătat fiicei lor, iar Nelu conchise că tânărul era vreo rudă venită de prin țări străine. Soția lui spuse:

—Pare un băiat manierat.

În acest timp, musafirii și gazdele se flatau în schimburi de amabilități. Darius îi oferi femeii un buchet de flori:

—Așa, de la poartă! zise Leanța în timp ce întindea mâna spre a-i fi sărutată.

Bătrânii își fixară zâmbete placide pe fețe fără a dovedi eforturi de a le susține până a doua zi. La despărțire, Diana spuse:

—Dacă tata a insistat să petrecem revelionul cu ei, asta înseamnă că te-a plăcut. Cât despre mama, ea te privea ca și cum ar fi gata să rivalizeze cu mine.

Darius nu era întru totul de acord cu spusele iubitei sale, dar păstră considerațiile pentru sine, spre a nu-i tulbura acesteia oaza de visare pe care o zărise. El văzu la soacra lui un zâmbet disimulat, mereu același în toate situațiile, pe care îl recunoscu ușor din amintiri îndepărtate. Era zâmbetul care ascunde o acreală indisolubilă, care încearcă să mascheze preconcepții de neabandonat și în spatele căruia Leanța își dezvolta vechiul folclor al autorității suficiente de sine. Ițenco, în schimb, dovedi că poate fi extrem de șarmant atunci când nu se lăsa invadat de capricii și când optica nu îi era pervertită de considerațiile agresive cu care îl asalta soția lui în instanțe neprevăzute. În străfundul ființei lui, bătrânul își acuza soția că i-a retezat deseori elanul de a-și atrage fiica înapoi, lucru de care Diana își învinuia mama cu toată tăria. Din acest motiv, oaza ei de vise nu era chiar limpede, iar nuferii de pe suprafața apei păreau înspinați și respingători. Dar se scutură de aceste temeri cu speranța celor care dau Crăciunului, încă o dată, șansa de a-și revărsa farmecul.

Vizualizări: 69

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Ianuarie 30, 2019 la 8:55pm

Lecturat cu mare drag!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->