Nu ajungea că, apreciind în mod ipocrit capitolul în care se preta la înălțimea limbajului utilizat în arătarea unor resturi de protipendadă bucureșteană, Arsinia doar își dovedea, din nou, snobismul. Dar să fie ea însăși divulgată drept o meschină întrecea orice prag al așteptării, tot așa cum omul josnic se indignează când i se spune că este josnic. Și iată că, numai din atâta lucru, ea dădea bir cu fugiții, găsind în aceste înscrisuri justificarea pentru lipsa de perspicacitate în a privi natura lucrurilor, dar și ocazia de a se declara neinteresată de orice cale de a-și înțelege mama. Firește, se aștepta să vadă că Diana se frământa din pricina culpei pe care Arsinia, în naivitatea ei, i-o imputa cu aplomb de instanță, fără a realiza faptul că își atrăgea sarcasmul pe măsura propriei prostii. Fata își acuza mama că este o aeriană, o amețită și că nu ar merge cu ea prin marile magazine pentru a nu se expune situației ridicole de a fi uitată între raioane. Pe bune, Arsinia? Te-a uitat maică-ta în vreun magazin?! Cam care ar fi acela: cumva unul de țoale second-hand?

Mințind-o pe Leanța că s-a angajat după absolvirea facultății, mica impostoare refuza să îi trimită mamei sale adeverința de înscriere la studiile de masterat, urmărind, poate, sustragerea Dianei de la obligația ce îi revenea până când infatuata naivă va fi împlinit vârsta prevăzută de lege. În schimb, aceasta îl delegă pe iubitul ei să livreze prin internet o copie electronică după actul respectiv. Când Diana a insistat asupra necesității actului original, i s-a recomandat să învețe a beneficia de ceea ce i se oferă și să nu mai deranjeze lumea. Alt deștept care, înainte de a se uita la stroboscop, nu se asigura de valabilitatea pastilelor prescrise de neuropsihiatru! Mai bine spus, alt specimen care oglindea puterea de decizie a Arsiniei: un epileptic care, după un iubit extremist ce amenința cu aruncarea de pe bloc și altul care bea ca spartul și se deda la violență, o făcu pe Leanța să se întrebe: Cum îi alege, Doamne?!

Acum ar fi fost momentul ca Leanța să priceapă că, atâta vreme cât Darius și Diana îi erau în preajmă, Arsinia va evita să o viziteze și, prin urmare, bătrâna ar fi comis eroarea de a pune în cumpănă fiica și nepoata. Ori asta ar fi însemnat ca Leanța să-și recunoască propriile greșeli în gura mare și faptul că a exercitat o mare influență în ruperea Arsiniei de Diana prin ocultarea adevărului și jumătatea de măsură, fapte ce au dus la mistificare și, implicit, la rezidarea obstinată a naivei fătuci în propria autosuficiență. Firește că, în situații de divorț, copiii sunt îndreptați să dea credit părintelui cu care rămân, de aceea unii dintre ei își reprimă amintirile frumoase cu celălalt și nu manifestă curiozitatea de a înțelege ce s-a întâmplat, de fapt. Clișeul și prefabricatele se fac forța motrice în maturizarea lor, acea Lex Guvernatris care îi amăgește că pot merge mai departe chiar și în virtutea unor idei cărora tot ei nu le permit să evolueze.

De unde să știe Arsinia că Leanța însăși, în plin proces de divorț, făcea presiuni asupra Dianei să nu își mai viziteze fiica pe motiv că acest lucru o expune inutil pe biata copilă unui stres cu grave consecințe? Și cum să înțeleagă Leanța absurditatea propriei poziții în acea chestiune, de vreme ce hoașca visa cu ochii deschiși la o Epocă de Aur în care nepoata va rămâne la bunici și nu la tată sau la mamă? Cum de nu își amintea Arsinia că, tot la vremea procesului, Bulă o lua de la bunici în repetate rânduri pentru a se dovedi un tată capabil, dar solicita sprijinul Dianei pe motiv că nu se descurca și că fata își prefera mama? Ei bine, toate astea au fost lăsate cu bună știință să cadă în negura uitării, întrucât Leanța și Bulă erau convinși de inevitabila clacare a Dianei. Și iată că trecerea timpului avea să arate o altă față a lucrurilor, una pe care doar spiritul lucid și cu adevărat matur se înclina să o vadă. Câtă vreme Leanța își vâra coada și denatura istoricul pentru a se exclude din marea de orori, Arsinia se hrănea cu ideile otrăvite pe care hârca i le îndesa pe gât cu o veritabilă manifestare a iubirii.

Dacă tragismul vieții lui Ițenco a constat în repetate treziri din mirajele cărora se dedase luat de stranii vâltori, Leanța persista în propria nefericire din pricina lipsei de tact și a erorilor de abordare. Pentru a se exonera de culpă, Leanța i-a creat Arsiniei un tablou al Dianei în tușe lipsite de responsabilitate, dând astfel curs unui folclor ce viza o mamă care s-a compromis iremediabil prin imaturitate și absență totală de la natura firească a vieții. Păi, când ai tăria de a declara că fiica ta consumă stupefiante, că ea va permite ca nepoata infantă să îți fie violată de Darius, când insiști asupra conservării unei căsnicii în ciuda lipsei unor căi de a remedia ceva în ea, cine dă dovadă de imaturitate? Cum nu vezi că transferi propriile tare asupra celei despre care știi că nu îți va face niciodată la fel? În plus, ai sădit aceeași tendință de mistificare în nepoata pe care pretinzi că o iubești, iar acum, neavând curajul de a-i îndepărta de pe ochi vălul pus de mâna ta, aluneci într-o așteptare pasivă, dar mai mult declarativă, a morții. Nu este de mirare că Arsinia ține cu dinții de prejudecăți ce i s-au dictat începând cu perioada divorțului, că își alege iubiții în funcție de cât sunt ei de acord cu optica sa eronată și de cât îi încurajează ura prostească față de Diana. Cu toate acestea, Diana se detașa de toți acești viermi cu aparență umană, lăsându-i să fermenteze în dejecțiile propriilor gânduri, căci morbul fără leac al prejudecății își făcea singur treaba în destinele lor.

Vorbind despre soarta relației cu Arsinia, Diana a declarat:

—Degeaba ne ascundem după deget. Arsinia crede că vreau să o răpesc de lângă Lili ca să mă reabilitez înaintea ei. Știu că, față de Lili, ea a dezvoltat numeroase afecte, lucru pe care îl înțeleg, dat fiind timpul scurs până azi. Se înșală amarnic în privința mea, pentru că nu mă cunoaște, nici nu dorește asta și nici pe mine nu mă mai preocupă viziunile ei. Dacă, o dată cu ea, i s-ar fi dezvoltat și puterea de pricepere, aș fi avut unele așteptări. Însă, de vreme ce ideile ei s-au oprit din evoluție într-un punct anume al vieții, ea nu poate mai mult.

—Dar ce faci, dezgropi morții?

—Sigur, în sfera ta și a ei așa se văd toate: când faceți apel la trecut, vă motivați decizii și atitudini; când eu vă combat cu argumente tot din trecut, dezgrop morții! Voi ați rămas blocate în trecut, captive în prejudecăți și optici deformate, amândouă fugind de voi înșivă!

—Astea nu sunt vorbele tale, ci ale ăluia de afară!

—Serios? Și care sunt vorbele mele? Hai, să văd cât de bine mă cunoști!

—Lasă, că știu eu. Tu nu erai așa...

—Dar cum eram? Proasta cu vălul pus de tine pe ochi? Naiva cu sindrom Stockholm care perpetua mitul mamei absolute desprins din poemele voastre proletcultiste? Hai să îți arăt cum sunt, ce gândesc și care îmi sunt vorbele!

Dar, pentru că spiritul fluid și liliputan al Leanței își revendica, periodic, fantezistele drepturi, Diana i-a spus cu o înfiorătoare inimă de gheață:

—Să nu crezi că am uitat ce ai făcut în 1991!

Leanța încercă un rânjet disprețuitor, în speranța că asta va descumpăni ascendentul pe care Diana și-l luase asupra ei. Întâlnind, totuși, privirea hotărâtă a fiicei sale, hoanghina simți un junghi în ceafă. Diana i-a redat cu lux de amănunte acel episod din trecut, pe care, doar din rațiuni de discreție, vom evita să îl arătăm aici, deocamdată.

—Nu pot să cred cât semeni cu taică-tu! zise Leanța ducând mâna la gură.

—Și ce, e de rău augur asemănarea? Ai văzut că, de fapt, sunt aceeași dintotdeauna? Tu ai vrut să fiu altfel și, în mania ta, ai căutat să te convingi pe tine, dar și pe alții, că nu sunt cea care sunt! Tu, care ți-ai mistificat propria viață și ți-ai denaturat-o până la pierderea identității morale, ai avut ambiția să adaptezi lumea la micul tău univers iluzoriu!

—Să mă ferească Dumnezeu!

—El te ferește, dar firea te pălește! Cum ai putut, în toți anii ăștia, să te pretinzi la acele înălțimi morale după tot ce ai făcut în 1991? Ba mai mult, ai răcnit mai tare decât toți nebunii despre moralitatea mea îndoielnică. Mi-ai dat viața peste cap crezând că, astfel, îți voi uita păcatele. Și încă mai ai puterea, în dereglarea ta mintală, să mă privești în ochi? Crezi tu că Darius, dacă ar fi știut de episodul 1991, te-ar mai fi privit în ochi și ar mai fi insistat să iau legătura cu tine? Haide, privește de sus către neștiința bieților muritori, așa cum o făceai până acum nici zece minute!

—Mamă, dacă vreți să plecați, plecați. Nu vă uitați în urmă, căci îmi merit singurătatea.

—Te pierzi în alte ipocrizii. Eu nu mai pun preț pe cuvintele impulsive pe care le vei regreta, cu siguranță. Degeaba te ascunzi în spatele bătrâneții, căci ești la fel de vicleană ca o cotoroanță din povești!

—Eh, eu știu că spui astea ca să mă doară, căci îți cunosc sufletul.

—Serios? Ia spune-mi, dacă știi, de câți ani durează relația mea cu Darius.

—Daʼ e așa de important?

—Pentru mine, este! Pentru tine, e încă o dovadă că nu mă cunoști.

Leanța se aștepta ca și aceste cuvinte, la fel ca altele, să se piardă în liniștea uitării odată ce au fost rostite, ca într-o eliberare de angoase. Dar spiritul ei tenebros și generator de conflicte atrăgea ecourile obsedante ale tuturor ce s-au spus de-a lungul anilor. Tendința de a-și impune autoritatea ca într-o clasă de școală primară avea menirea de a o pune în spatele cortinei protectoare a ocultării, sigură pe nepriceperea puerilă a Dianei. De aici și uimirea disimulată față de detașarea Dianei de tot ce reprezentau Leanța, Arsinia și conexiunea lor ascunsă. Căci lucrul cel mai penibil pe care îl comiteau Arsinia și Leanța era teama de adevărul ce ar zdruncina imaginea oamenilor despre care credeau că le iubesc, iar, pentru asta, sacrificau pe eșafodul preconcepției omul pretins cel mai detestabil de pe pământ: Diana.

Pe la începutul lui decembrie, într-o după-amiază de sâmbătă, la ora la care Leanța își ținea obișnuita siestă în compania unei telenovele turcești interminabile, telefonul lui Darius afișa un mesaj care anunța vizita unui vechi amic. Mergând spre poartă, Darius fu țintit de la distanță cu dojeni pe care, însă, nu le lua drept acide, căci auzea glasul neschimbat, vioi ca în adolescență, al lui Radu, cel care în scrisori se autointitula Diavolul.

—Oh, Darius al lui Istaspe! Dar ce urzeli de calibru mondial te-au răpit în nodurile lor, încât am ajuns a-ți implora augustele atenții cu care ai încetat a mă ferici de la o vreme? Strecurat-am, oare, ceva ofensator în epistole și, pentru atâta lucru, aspru mă pedepsești cu ignorarea? Dacă așa stau lucrurile, rogu-te, mărite zeu al fadei mele existențe, primește umila mea scuză și îngăduie-mi o lămurire.

Darius se distra copios pe seama stângăciei actoricești a prietenului său, zicând:

—Cu talentul tău, nu te-aș distribui nici măcar într-un vodevil de mâna a șaptea!

—Nu?! Ia ține-o pe-asta. Cucoana îi spune amorezului: E de prisos, domnule! Inima mea nu este liberă. Libidinosul insistent zice: Dar, duduie, pretențiile mele nu urcă atât de sus! Ei, ce zici de poanta asta?

—Pe lângă faptul că mi-e greu să decid care rol ți-a ieșit mai prost, înțeleg că pregătești vreo trăsnaie postmodernă.

—Aiurea! Dacă te referi la pornografie, află că ea s-a gustat dintotdeauna mai cu nesaț decât mărețele opere artistice. Dar vai! Departe de mine un proiect așa ambițios! Sigur, dacă nu mi-ai ignorat scrisorile, știi ce vreau să spun.

—Nu ți le-am ignorat, ci doar mi-au parvenit târziu și în condiții comice. Hai să te tratez cu ceva și, printre altele, să-ți povestesc lucruri noi. Poate pui de încă o carte!

Radu luă o mină de copil pus în fața unui miracol și spuse:

—Poate pun de încă o carte?! Dar sunt emoționat până la lacrimi! Tot ce povestești tu este deja o carte scrisă pentru mine! Auzi la el! Sau vrei să închei un pact cu Diavolul?

—Stai jos, Radule și nu te mai împăuna. Alb sau roșu?

Pentru a amenda scăparea amicului său, musafirul cită dintr-un poem propriu:

M-aș reînvia din propria uitare, golindu-mi orizontul de rutină,

Ducând acasă spirite rebele blocate-n pragul dintre două lumi.

Aș face-n rai puțină gălăgie și-n iad aș pune mai multă lumină,

Zdrobind hotarul care amăgește ideea despre răi și despre buni.

Bineînțeles că alb! Roșu e pentru poeți. No offense! Apoi, când Darius ieși cu carafa, Radu urmă: Și iată-mă din nou în paradis. Mulțumesc, șamanule! Dar, ia zi și mie! Ce poveste? Ce carte?

—Fii gentil și tacă-ți fleanca!

—Oh! Interesantă sugestie de titlu. 

Darius avea un har, uneori, de a ordona acțiunile oamenilor cu care intra în contact, dar numai atunci când punea un preț pe valoarea lor reală – și asta aducea oarecare presiune pe Radu, care ridica proza mai presus de orice manifestare artistică. Dar a oricăreia! Între cei doi prieteni se iscă un dialog pe seama stilului abordat în cartea ce urma să se publice. Nimic nu îi procura lui Radu o mai mare plăcere ca atunci când proiectele sale literare erau puse pe masa de tranșat de către Darius, care, dotat cu un spirit filosofic din fire, mai era și un fin psiholog câteodată. Radu nu aștepta laudele polivalentului său amic, ci critica severă, aceea care deposedează textul literar de orice nuanță și subtilitate amăgitoare pentru un cititor obiectiv. Firește, Diavolul nu era atât de naiv încât să dea producției sale o dimensiune artistică la stadiul în care se afla aceasta, căci prietenia cu Darius și Diana îl făcea, oarecum, dator să lucreze serios asupra textului.

—Nu sper într-un răsunet galactic al cărții, spunea el, căci ea se adresează unora dintre cei care i-au inspirat subiectul. Dar ce părere are distinsa doamnă despre ea?

Diana spuse:

—Un tablou imaginar pictat cu acuarele de bună calitate și pus pe șevaletul unui straniu, dar pur adevăr. Nu am citit decât primul capitol, căci nu am răbdare să aștept apariții periodice, dar vreau să devorez produsul finit. Când va fi gata, vreau prioritate la expediere!

Revenind la Darius, Radu întrebă:

—Acum ce propune filosoful? Rămânem la stadiul de simplă observație sau trecem peste materialismul dialectic pentru o abordare ambivalentă a subiectului?

—Tu ești scriitorul, decizia îți aparține. Am apreciat abilitatea ta de a da ficțiunii valoarea adevărului incontestabil. Te-ai deservit de acest instrument ca să accentuezi caracterul abscons al personajului central. Rămâne de văzut dacă Leanța, la o eventuală confruntare a cărții, va face caz de ficțiune sau îi va distinge tendința de augmentare a faptului real.

—Dacă nu s-a modelat considerabil de când mi-ai prezentat-o inițial, află că axiologia ficțiunii rămâne o subtilitate în afara puterii de pricepere a Leanței. Dar ce speranțe îți faci în privința celeilalte, a Leanței în devenire?

—Niciuna! Arsinia se complace în postura de replică miniaturală a bunicii ei. Iar obiectul acestui somn în propria bulă hedonistă e Diana.

Radu stătu pe gânduri câteva clipe, părând a căuta încă o breșă în fortificația mentală a Arsiniei și, pentru că cele deja găsite stârneau și așa destulă oroare, spuse mai mult ca pentru el:

—Am întâlnit de curând un elev de liceu care declara că tot ce a fost de scris s-a scris și că nu vede ce ar mai putea fi adăugat la bagajul de literatură deja construit.

—Astea sunt poziții vechi, zise Darius. Așa ceva declară numai cei care nu citesc sau care epatează în lauda de a fi citit opere de renume doar așa, pentru intimidarea necunoscătorilor.

—O recunosc în aprecierea asta pe Arsinia.

—Nu numai! Când ai scris despre generația de monștri, ai trecut în registrul suficienței de sine oameni de toate vârstele. Eu ți-am dat dreptate, dar nu știu câți o vor face. Pare că unii oameni suferă de crunta boală a disimulării psihologiei vieții.

Leanța, ieșind în curte, salută necunoscutul și se asocie conversației cu pretins interes. Radu îi remarcă falsa inflamare și, cât dură discursul amicului său, o fotografie cu telefonul mobil în diferite ipostaze.

—Acești oameni bolnavi, continuă Darius, contrag universul de idei și viziuni în limitele orizontului lor restrâns, ba chiar se complac în aglomerarea de lumi minuscule care le compun propria viață. Neputând desființa barierele de concepții, dacă le au, lâncezesc în indiferența diafană care îi amăgește cu tinerețea eternă, iar ei ajung simpli copii îmbătrâniți. Faptul și mai grotesc rezidă în însăși incapacitatea lor de a-și face introspecții scrupuloase, ceea ce arată, încă o dată, că naivitatea și autosuficiența merg de mână de la apariția lui Homo Sapiens.

Leanța recunoscu vorbele și se simți vizată, drept pentru care spuse:

—Asta-i viața!

—Este, totuși, o concluzie pesimistă din partea unei vârstnice, încercă Radu o abordare diplomatică.

—Sau una plină de frustrare datorată eșecului, reveni Darius în aceeași notă incisivă.

Vizibil plictisit de prezența soacrei sale, Darius orientă discuția spre platitudini, semn că și amicul său trebuia să plece. Vrând să se arate fascinată de onoranta vizită, Leanța ieși odată cu ei la poartă.

După plecarea taxiului, femeia îl întrebă pe Darius:

—Dar cine este domnul?

—Amicul meu, Diavolul, făcu el senin, ca și cum ar fi emis o banalitate.

Leanța privi înciudată în urma mașinii, dar își înfrână ieșirea și întrebă:

—Până la urmă, chiar aveți de gând să publicați cartea?

—Bineînțeles că da! Deja o edităm.

—Și nu ar fi vreo șansă să reveniți la o parte din subiect?

—Care parte: cea pe care nu ați citit-o sau cea pe care Arsinia v-a expus-o trunchiat?

—Eu tot nu înțeleg ce vină are ea.

—Ba da, înțelegeți chiar mai mult decât lăsați să se vadă. În definitiv, de vreme ce cartea a demonstrat că puteți face diferența dintre adevăr și ficțiune, de ce în viață ar fi altfel? Dar preferați ficțiunea din viață în detrimentul adevărului și, pentru asta, la fel ca Arsinia, vă dedați la caraghioase simulări. Sunteți mândră de educația pe care i-ați oferit-o?

Leanța îi întoarse spatele într-un gest obraznic și merse în bucătăria de vară, unde se asigură că pachetul de sodă caustică era la locul lui din dulap. Era pe același raft, dar, de data asta, expus în măreția sa lângă cana termosensibilă. O poftă irezistibilă de rachiu îi năvălea esofagul și, în același timp, capul i se învârtea la fel ca cel al baziliscului din coșmar. Un straniu mecanism subconștient tindea să îi influențeze dorințe ascunse pentru a da curs unor decizii pe care le-ar fi luat cu mult în urmă. Era forța gigantică a răului înnăscut care, acum, în prag de senectute, valida paradoxul conform căruia ficțiunea este ficțiune până atunci când este probată de faptul concret. În consecință, așa cum senectutea tinde a da impudorii frâu liber, dezinteresată de cum este percepută după un punct oarecare, tot astfel, unele dintre cele mai ascunse obsesii și fantezii se concretizează în gesturile mărunte la capătul cărora automatismul devine complicele infidel al lucidității pierdute.

Revenirea Leanței la vechiul obicei al otrăvirii putea fi înțeleasă drept reacție la suspiciuni neconcretizate medico-legal. Dacă taina ei fusese multă vreme apărată de logistica precară a Institutului, pașii lenți, dar siguri ai psihicului în degradare aveau să genereze acei judecători imaginari asupra cărora Leanța fusese deseori avertizată. Până atunci, însă, pornirile incontrolabile ieșeau din intenții mascate, ca și cum o voce interioară îi genera impulsul capital. Și totuși, degradarea conștiinței mai avea câteva etape de parcurs până la marele declic, ca o zbatere în agonie a ultimelor resurse de moralitate la care Leanța se pretase de-a lungul mincinoasei sale vieți.

Oamenii, în faza de senectute primară, creează preocupări sau revin la altele mai vechi pentru a-și motiva energia vitală în prezența morții iminente. Leanța nu doar că nu făcea față detașării cu care Ițenco își grăbise moartea, dar nici nu concepea finalul care o aștepta la capătul propriilor idei.

Cum își făcea ea felurite socoteli asupra condiției de trai de până atunci, o mână îi trecu peste umăr și apucă pachetul din raft. Era Darius, care desfăcu ambalajul și merse către privata din curte ca să verse conținutul în closet. La întoarcere, întrebă:

—Chiar aveați de gând să otrăviți pisicile?

Leanța, ușor abțiguită după gura de rachiu trasă în viteză direct din sticlă, bâigui:

—Îmi trebuia să curăț niște rufe mai vechi. Dar asta e! Tu crezi ce vrei.

Darius o privi sceptic și, cu o ultimă revărsare de cinism, zise:

—Nu v-ați respectat promisiunea de a renunța la băutură. Credeți că a doua șansă mai există?

Leanța ridică umerii într-o disimulată nepăsare, apoi spuse:

—Oricum ați vrut să scăpați de mine cât mai repede. Trebuia să mă lași să înghit soda.

—Mare atenție! La Psihiatrie, nu are cine să vă strecoare alcool. Dar de asta vă veți convinge după sărbători.

—Și de ce nu mai repede, mă rog?

—Pentru că așteptați vizita Arsiniei cât timp noi vom fi plecați la munte. Încercați să nu mai beți nimic și, poate, veți înțelege dacă Arsinia vine pentru bănișorii dumneavoastră ori ca să își reverse prefăcutele iubiri.

—Bine, mamă. Cum zici tu...

În urma lui, Leanța făcu un gest de lehamite în aceeaşi manieră cu care privea de sus către bieții muritori, discreditându-i pentru neștiința lor. Nu presimțea că acela avea să fie printre ultimele gesturi de aroganță pe care și le mai permitea. Căutând în alt loc de taină, scoase un plic improvizat din fila unui ziar și merse să îl depună sub Biblia de pe noptieră. După ea, sticla fără dop, în care fusese rachiu, zăcea pe jos, lăsată cu neglijență.

SFÂRȘIT

Vizualizări: 69

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


moderator
Comentariu publicat de CIOBOTARIU MARIA pe Decembrie 22, 2019 la 2:21pm

Cu deosebită admirație!


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Decembrie 20, 2019 la 10:02pm

Lecturat cu mare drag! 

Mi-a plăcut mult...Felicitări!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->