Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Moş Constantin se sculă de dimineaţă, trase briciul pe bucata de piele de toval, întinsă pe un suport din lemn, se săpuni bine cu pămătuful şi începu să-şi dea jos barba crescută peste săptămână. Lampa cu petrol nu făcea lumină suficientă, aşa că ieşise în bătătură şi agăţase ciobul de oglindă de un cui bătut direct în trunchiul salcâmului crescut falnic în faţa casei. De el se sprijinea şi plita oarbă, zidită din spărturi de olană, lipite cu pământ galben amestecat cu balegă de cal. Acolo găteau de cum se topea ultima zăpadă la începutul primăverii şi până cădea alta la sfârşit de toamnă târzie. Foloseau drept combustibil ogrinji[1] de porumb, ori tizic[2] sau crengile uscate de viţă de vie.  

În fiecare duminică mergea la liturghie la biserica din comună. Preotul Plutaşu dacă nu l-ar fi văzut în biserică, a doua zi precis l-ar fi certat. Era un participant important în corul bisericii.  

După ce termină cu bărbieritul, intră în camera "curată de la stradă" cum îi spuneau, deoarece acolo nu dormea nimeni, doar îşi ţineau lucrurile mai bune. Deschise lada de zestre a Floarei, soţia sa, pe care o primise de la părinţi la măritiş ca dotă şi îşi alese costumul negru din dimie[3] ţesută de ea la război. Lâna pentru stofă, o luau de la oile proprii. Cumpărau doar aţa din bumbac pentru urzeală.  

Moş Constantin venise în Dobrogea de prin zona Sibiului, odată cu transhumanţa. Aici soseau nu numai mărgineni sau ţuţuieni cum li se mai spuneau mocanilor din zona Sibiului, ci şi mocani de prin partea Braşovului, din zona Săcele. Cum terminau de tuns oile, pe la sfârşitul lunii august, începeau să coboare cu turmele de pe păşunile montane, spre Lunca Dunării sau spre Dobrogea, pentru iernat, trecând Dunărea pe la Vadul Oii, la Brăila – Ghecet, sau Gura Ialomiţei pe la Piua Petrii. Aici găseau întinderi de câmpii mănoase , o climă mai blândă şi taxe mai mici decât în Transilvania.  

Odată cu înscăunarea pe tronul României a regelui Carol I şi decretarea un an mai târziu a legii agrare din 1882, o parte dintre mocanii veniţi în transhumanţă nu s-au mai întors cu oile la munte, stabilindu-se definitiv în Dobrogea. Printre ei s-a numărat şi Constantin cu tânăra sa soţie Floarea, pe atunci un tânăr ţuţuian, venit cu turma sa de oi la iernat. Acum avea acareturile sale, o gospodărie înfloritoare în mijlocul comunei şi cinci copii, patru băieţi şi o fată: Dragu, Dumitru, Păun, Neaga şi Stoica.  

Palmele bătrânului se bătătorise ca pământul uliţei ce-i trecea prin faţa casei, de cât a strâns de coarnele plugului, sau de coada sapei, la prăşitul culturilor agricole. Când a hotărât să rămână definitiv pe pământ dobrogean, a primit douăzeci şi cinci hectare de pământ ca posesie din partea statului. Singura obligaţie era să-l cultive. Trebuia să se dezvolte agricultura în această parte a ţării, să nu mai fie ca pe timpul domniei otomane, un teren bun pentru păscut oile mocanilor veniţi în transhumanţă.  

Astăzi era sărbătoare şi dorea să meargă la biserică să asculte liturghia preotului Plutaşu, un preot bătrân, cu o barbă albă ca şi părul ce-i răsărea pe sub potcap sau culion cum se mai numeşte acoperământul de pe capul preoţilor. Moş Constantin trăia cu frica lui Dumnezeu, fiind o fire evlavioasă de felul său, stare de spirit moştenită din moşi-strămoşi.  

Îmbrăcat cu cele mai bune haine ale sale şi încălţat în nişte botine luate de la un negustor grec ce hălăduia din localitate în localitate făcând trocul cu ţăranii, dându-le cele necesare traiului ce nu se găseau în magazinul sătesc, contra produse agricole, rupse câteva tufănele şi plecă voios spre biserică, la întâlnirea sa sufletească cu Dumnezeu. Locaşul sfânt nu era aşa departe de casa lui.  

Biserica era plină. Slujba începuse. Era sărbătoare mare, Sfântul Dumitru, praznicul când ciobanii returnau proprietarilor oile avute în grijă din primăvară, şi îşi primeau restul de simbrie. După ieşirea de la liturghie, fiecare proprietar merge în prund să-şi aleagă oile proprii, care purtau un semn distinct al stăpânului, ori prin încrustarea unei urechi, ori prin vopsirea pe spinare cu o anumită culoare după cum avea fiecare.  

Moşul toată săptămâna s-a preocupat de repararea porţilor de la saivan şi pregătirea spaţiului pentru iernatul mioarelor. Paiele erau stivuite şi aşteptau să fie puse în iesle, cele de ovăz şi de orz pentru hrană, cele de grâu pentru aşternut. De asemeni şi tulpinile de porumb după recoltarea ştiuleţilor erau în căpiţe. Sare cumpărase de la magazin. Acum putea să vină iarna, avea cu ce-şi hrăni cele treizeci de oi. Cu atât mai rămăsese. Restul le-a vândut să-şi ridice casa şi să-şi cumpere o vacă pentru lapte la copii şi cai pentru munca câmpului şi pentru deplasare. Multe lucruri sunt necesare în gospodăria unui ţăran când îşi schimbă profesia de oier în cea de agricultor. Pentru toate trebuiau bani. Dorea să fie independent din acest punct de vedere. Nu trebuia decât pentru lucruri mai mari să meargă să se împrumute la vecini sau la cei mai avuţi şi cu mai multă experienţă în agricultură.  

Moş Constantin avea o mustaţă stufoasă pe care îi plăcea să şi-o răsucească de parcă dorea să străpungă cerul cu vârfurile sale. Era un bărbat înalt, cu o faţă roşcovană. Şi la cei şaizeci şi cinci de ani trecuţi ai săi, tot se mai simţea în trupul său vigoarea mocanului falnic. Era mândru că-i mocan, om al muntelui, rătăcit de nevoie în câmpia dobrogeană. Se vedea hărnicia ţuţuianului prin casa ridicată cu mâinile sale, învăţate mai mult să strângă ugerul oii între degete, să ţâşnească laptele în spumă, decât coarnele plugului, dar ce nu face omul pentru familie în viaţa lui? Le învaţă pe toate de nevoie.  

Ajuns lângă strana sa, se alătură corului bărbătesc al bisericii. Avea o voce frumoasă moşul, de aceea nu-i plăcea bătrânului preot ca el să lipsească de la slujbă. De partea cealaltă erau femeile care cântau în cor. Era o muzică divină în biserică în timpul slujbelor. Nişte simpli ţărani dădea măreţie prin glasul lor celor sfinte. Era o încântare să-i asculţi. Preotul Plutaşu se mândrea nevoie mare cu un asemenea cor. Se dusese vestea chiar şi la mai marii bisericii ortodoxe din Constanţa şi de aceea la acest praznic al Sfântului Dumitru sosise un înalt prelat, să se convingă de un asemenea cor şi să dea prin prezenţa sa o mai înaltă preţuire slujbei.  

La sfârşitul liturghiei, moş Constantin s-a dus direct acasă să se schimbe de ţinuta de sărbătoare, şi-a încălţat din nou opincile din piele argăsită de bou, hainele de lucru şi porni spre prundul vacilor, unde se împărţeau oile. Nu dorea să-şi murdărească costumul de mers la biserică. Cu banii necesari în buzunar şi cu o sticlă cu vin la el, să-l cinstească pe cioban, se alătură celorlalţi săteni ce se îndreptau spre prund.  

Lume multă ca şi mioarele grase şi frumoase. Fiecare sătean aştepta la rând să-şi aleagă oile din cârd. Venindu-i rândul şi lui moş Constantin, acesta constată că-i lipseşte o mioară. Luându-l la întrebări pe cioban despre oaia lipsă, acesta dădea din colţ în colţ că trebuie să fie, însă oaia nu era nicăieri. La urmă recunoscu că la un moment dat când s-au întâlnit două turme, s-ar fi putut să se amestece mioara în turma celuilalt cioban. Moş Constantin era hotărât să-şi recapete mioara, aşa că nu-i mai dădu ciobanului simbria necesară până nu-i aduce oaia. Ciobanului nu prea i-a plăcut acest lucru, dar nu avu ce să facă, promise că va căuta să-i aducă acasă oaia rătăcită. Propunerea lui de a i se opri valoarea ei din simbrie, nu fu pe placul moşului. El îşi iubea mioarele şi nu dorea să se despartă de niciuna, mai ales că aştepta ca în primăvară să-i aducă şi mieluţi frumoşi care să-i sporească turma.  

Ajuns acasă cu mioarele, le închise în saivan unde aveau umplută ieslea cu fânul cosit de pe loturile sale, sau de prin zonele necultivate, unde creştea într-o floră spontană sălbatică. Oile zbierau în ţarc, neobişnuite să fie închise într-un spaţiu aşa de mic.

Moş Constantin dorea ca odată aduse oile acasă, să dea o petrecere, mai ales că avea şi un băiet cu numele de Dumitru, aşa că îl invită şi pe preotul Plutaşu să-l onoreze cu prezenţa familiei sale la această aniversare.  

Aşeză sub salcâmul falnic din faţa casei o masă din blăni de brad, peste care aşternu o faţă de masă ţesută la război de soţia sa şi ataşă două canapele făcute din dulapi din lemn de salcâm. Tuşa Floarea aduse o pâine cât roata carului, coaptă pe vatră în cuptorul de alături, farfurii din lut ars smălţuit pline cu caş şi brânză, ceapă şi ce era mai important, o oală mare din argilă arsă frumos colorată cu motive florale, plină cu zamă de cocoş. Era o ciorbă fierbinte, deasupra căruia pluteau steluţe de grăsime ce-i dădea o aroma şi un gust deosebit. Restul de carne o făcuse friptură la care adăugase nişte cartofi pregătiţi în acelaşi cuptor, odată cu pâinea. Gătea bine tuşa Floarea. Ştia ea reţetele folosite de muntence, dar învăţase şi altele de la localnice, cu un gust oriental.  

Moş Constantin coborî în beciul construit lângă casă şi aduse o sticlă cu ţuică de tescovină de anul trecut şi o oală cu tulburel rozaliu de anul acesta. Făcea vin bun moş Constantin.

Începu să-i sosească oaspeţii care din politeţe mai întâi treceau să-i vadă mioarele. Doar era răvăşitul oilor cum se numea această zi prin părţile lui de baştină.  

- Bună ziua Floareo şi Constantine, spuse părintele Plutaşu când intră pe poartă.  

- Sărut mâna părinte. Bine aţi venit la noi. Poftiţi, luaţi loc la masa de sub salcâm.  

- Lasă Floareo că de stat am să tot stau. Stai să vină şi coana preoteasă. I-am trimis vorbă să vină şi ea.  - Foarte bine părinte. Chiar, nu am mai stat de vorbă de ceva vreme cu coana preoteasă.  

Părintele ca şi ceilalţi invitaţi trecu pe la ţarcul oilor şi binecuvântă animalele, să fie sănătoase, să facă miei frumoşi şi să dea mult lapte. Le stropi cu busuiocul înmuiat în aghiazma adusă de tuşa Floarea şi apoi după ce binecuvântă întreaga gospodărie, ca şi pe cei prezenţi, se aşeză la masă obosit de atâta stat în picioare în timpul slujbei din biserică.  

Sosise între timp şi coana preoteasă, aşa că se putea începe petrecerea. Cel sărbătorit alături de oile din ţarc, era cel de al doilea copil al lui Moş Constantin. Era înclinat mai mult spre meserie. Îi plăcea fierăria, de aceea l-au dat ca ucenic la un localnic, să înveţe meseria de fierar. Era mult de lucru într-o comună aşa mare ca Pecineaga. Coana preoteasă era învăţătoare. Toţi copii lui moş Constantin şi a tuşei Floarea i-au fost elevi. Ce-i mai urechea când veneau cu lecţiile neînvăţate! Câte înjurături de bisaltir sau de ceara mă-si mai primeau ei când venea coana preoteasă şi se plângea că iar au venit nepregătiţi la şcoală. De multe ori nu erau copiii vinovaţi, ci moş Constantin care îi lua cu el la munca câmpului, ori să ţină caii la arat sau la prăşitoare de dârlogi, ori cine mai ştie ce alte treburi puteau să facă şi un copil mai răsărit ca vârstă, însă necopt pentru muncile mai serioase ale câmpului.  

Seara de sfârşit de octombrie se lăsă peste satul dobrogean, aşa că şi mesenii lui moş Constantin şi tuşa Floarea începură să părăsească bătătura, îndreptându-se spre căşile lor, ca tot omul. A doua zi nu mai era sărbătoare şi la ţară timpul nu te lasă să leneveşti în pat. Zilnic găseşti câte ceva de făcut.  

Tuşa Floarea strânse totul de pe masă, moş Constantin o duse împreună cu canapelele în chiler[4] şi se adunară cu toţii în odăi, sub lumina chioară a lămpilor care mai mereu afumau sticla. Se duseră la culcare, că a doua zi trebuia să o ia de la capăt. Unii cu munca prin gospodărie, sau cu aratul pământului şi pregătirea ogorului pentru semănat, alţi cu şcoala. Trebuia semănat grâul de toamnă. Şi aşa i se părea moşului că a cam întârziat cu aceasta. Intrară cu toţii obosiţi sub ţoalele de pe paturi şi adormiră fiecare cu gândul la alte preocupări ce le avea de îndeplinit a doua zi. Se dăruiră cu plăcere somnului dulce şi odihnitor.  

Mangalia 14 oct. 2012  

  



[1] Tulpină de porumb uscat fără de frunze. Reg. NA  

[2] Material combustibil obţinut prin fermentarea gunoiului de grajd presat şi uscat la soare, pentru evaporarea lichidelor din el. Reg. NA  

[3] stofă ţesută la război folosind lână de oaie şi urzeală din aţă de bumbac. Aceasta se prelucrează prin impregnarea într-o soluţie chimica şi    

    prin vopsire de către persoane specializate. Reg. NA  

 

[4] Magazie de obicei lipita de corpul principalal casei, unde sunt ţinute produsele agricole şi unele articole agricole. NA  

 

 

Vizualizări: 75

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


INACTIV
Comentariu publicat de victoria preotesescu pe Noiembrie 12, 2012 la 10:27pm

CE FRUMOS..SA READUCI  IN POVESTE..CHIPUL BUNICULUI.!.EI..SI CE BUNIC... !

FELICITARI....!

SANATATE SI SUCCES MAI DEPARTE..!


INACTIV
Comentariu publicat de Virgil Stan pe Noiembrie 9, 2012 la 2:13pm

Multumesc Viki. Am fost nevoit s-o scurtez ca sa se incadreze intr-o anumita lungime, pentru a fi publicata de reviste. Erau mai multe de spus despre bunicul paternal.


INACTIV
Comentariu publicat de victoria preotesescu pe Noiembrie 8, 2012 la 8:04pm

BUN GASIT!..FRUMOASA POVESTEA...

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->