Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Era vară, cald, zilele treceau monotone. Ieșea dimineața după ora zece în parc și stătea pe o bancă pierzându-se în visare. Se vedea la mare, la munte, în orașe străine, ciudate, pe care le știa de la televizor. Copiii de seama ei erau plecați în vacanță. Ea nu avea unde să meargă, bunicii s-au dus, bani de plecat undeva n-aveau. Era pedepsită de soartă să stea acasă, după amiaza se pregătea pentru admitere, doar diminețile erau libere. Și visa...

Prin fața ei trecu o bicicletă condusă de-un băiat. După un timp trecu iar. Se uită la el, era frumușel! Când trecu a treia oară i-a zâmbit, el s-a uitat în urmă după ea și... Buf! A căzut zdrelindu-și genunchii și coatele. Speriată și un pic vinovată, s-a repezit să-l ajute. Dar nu mișca de loc! Era lovit și la cap! Sângera... Un trecător a văzut scena și a chemat salvarea.

-Așa sunteți voi fetele: distrageți tinerii de la ale lor de... uite cum ajung!

Mâinile erau lipicioase de la sânge, tremura, ar fi vrut să fugă dar erau deja înconjurați de trecători curioși.

A venit salvarea. Avea puls, era totuși inconștient.

- Ești cu el?

- Da, dar...

- Hai, atunci, sus în salvare!

Au plecat. Sunetele pătrunzătoare ale sirenei o făcură să plângă, să tremure de emoție! N-a vrut să se întâmple așa ceva. Se simte tare vinovată.

Rămâne pe hol. În cameră roiesc halate albe, injecții, perfuzii. Băiatul începe să-și revină. Privește speriat în jur. Trece cu privirea și peste ea ca peste o mobilă și întreabă ceva. Asistenta arată spre ea. Ea simte că moare de rușine, nici nu știe cum îl cheamă. După un timp vine asistenta și-i spune:

- Băiatul are amnezie, nu-și amintește nici numele. Cum îl cheamă?

- Nnnnu știu!

- Atunci ce cauți aici? Cine ești tu? Ai acte?

- Da... Sunt Mirela Pop. N-am nici un act la mine, eram în parc la aer. Stau lângă parc.

- Dar îl cunoști? Știi unde stă?

- Nnnu... Eram pe bancă, el a trecut cu bicicleta și i-am zâmbit... S-a uitat în urmă și... a căzut, din cauza mea! Și izbucni în plâns cu sughițuri.

- Copiii ăștia! Ei, gata, nu mai plânge, nu ești tu de vină că s-a lovit la cap! Du-te și încearcă să afli cine este sau, mai bine lasă, du-te acasă, o să facă asta poliția!

Mergea plângând pe stradă, prin soarele de amiază, capul o durea îngrozitor, până acasă era ceva drum. Auzi ceva scrâșnete de frână, o durere ascuțită în șold și apoi liniște. Multă liniște și întuneric.

Simți deodată dureri în tot corpul, deschise ochii și... nu-i venea să creadă, era în spital! Alături, cu privirea obosită și plânsă era mama...

- Își revine! Puiul mamii, ce-ai căutat așa departe de casă? Ai avut un accident dar acum ești bine...

- Am fost cu salvarea cu un băiat accidentat din cauza mea! Își amintit totul și iar o podiliră lacrimile. Unde o fi băiatul acela? O fi scăpat?

O văzu pe asistenta care o cercetase mai devreme și o întrebă.

Află că băiatul nu-și amintește cine este, că stă de trei zile în spital și că poliția îi caută familia.

- Cum de trei zile, eu sunt aici de trei zile?

Simțea durere parcă în toate oasele, mâna dreaptă era în ghips, iar picioarele, nu le simțea deloc! Deloc! Încercă să se uite la ele dar durerile ascuțite o făcură să renunțe.

- Mamă, mai am picioare? întrebă cutremurată de acest gând!

- Da, mamă, le ai, sunt întregi... Numai că ești lovită și la coloană și trebuie să stai liniștită să-și revină! Ai doar o fisură, sunt șanse mari să...

N-o mai ascultă, disperarea puse stăpânire pe sufletul ei. Oloagă! Să rămână toată viața oloagă? Și leșină.

Își reveni. În jurul ei erau acum o pereche de străini și asistenta.

- ... Știți, ea l-a însoțit, a plecat plângând și după o oră s-a întors cu salvarea, nu se știe dacă va mai putea să meargă! Ce blestem pe acești copii, ce ghinion!

Cei doi se întoarseră spre ea, au observat că era din nou conștientă. Aveau priviri blânde, calde.

- Vă rog să mă iertați, băiatul dumneavoastră suferă din cauza mea... M-am uitat frumos la el, s-a întors să se uite la mine și... a căzut! Spuse fata plângând de i se zguduiau umerii.

- Ba nu e vina ta, fetiță, așa a fost să fie! Să vă ajute Dumnezeu la amândoi să vă reveniți!

A trecut timpul, fata mișca deja degetele, genunchii. Erau pași rapizi spre vindecare. O scoteau la aer, cu scaunul cu roți pentru infirmi, în parcul din curtea spitalului, plin de copaci și cu umbră plăcută.

Tot cu căruțul era adus și băiatul, vorbeau, și se simțeau bine împreună. Și-au povestit multe, erau deja prieteni, dar el nu-și amintea multe de dinainte de accident.

Într-o zi ea a ajuns mai devreme în curte și privea cu simpatie, zâmbind, cum este adus băiatul.

El i-a prins privirea, a tresărit de parcă ar fi fost curentat și spuse:

- Îmi amintesc! Mă plimbam cu bicicleta și m-ai privit așa, ca acum!

Emoția i se citea pe față. Rămase pe gânduri rememorând cine știe ce-și amintea și zâmbea fericit.

- Ce privire poți să ai! Cu ea m-ai făcut să intru în spital și tot cu ea m-ai vindecat!

După ceva timp au fost externați în stare aproape bună. El își recăpătase complet memoria, ea mai schiopăta puțin. El a plecat cu părinții în vacanță, ea a revenit la vechile ei tabieturi.

Aceleași meditații, aceleași dimineți în parc, doar cu ceva dor în suflet: ochii aceia albaștri, minunați și sufletul așa frumos...

A sosit toamna, examenul de admitere la facultate. Emoții noi, cât cuprinde! Aștepta să se afișeze rezultatele la avizierul facultății, retrasă mai deoparte de grupurile gălăgioase de tineri, când auzi o voce cunoscută în cel mai apropiat grup. Inima i-a luat-o la galop, se întoarse cu fața și privi atent. Era el! I-a alunecat privirea peste toți cei din jur și atunci a observat-o și el. A rămas, o clipă surprins și cu bucurie evidentă în priviri a venit și-a îmbrățișat-o cu drag! A ridicat-o pe sus, a învârtit-o și fericit i-a strigat:

- Nu te mai pierd, decât dacă mor! Ce fericit sunt că ne-am reîntâlnit! Nu știi ce dor mi-a fost toată vara de tine, de ochii tăi, de visările tale, de felul tău de-a vorbi, liniștit și înțelept!

Erau la aceeași facultate, aceeași secție, așa cum discutaseră în lungile zile de spitalizare.

Au terminat cu școala, au ajuns la o companie multinațională, s-au căsătorit și aveau deja un copil mare, un băiat în care Domnul a semănat tot ce aveau ei mai frumos în suflete.

Stăteau tremurând de emoție și grijă în spital și erau cutremurați de repetarea situației din copilăria lor. Băiatul căzuse cu skateboard-ul, se lovise la cap și nu-și mai amintea nimic! Dar alături  nu mai era o ea... Ba da! A venit la spital să-l vadă, plângând, un bobocel de fată, să stea cu el... N-au lăsat-o să plece singură, să nu se repete partea tristă a evenimentului din trecut! Și șchiopătând ușor, mama și fetița, au plecat vorbind:

- Eu sunt Mirela, draga mea, pe tine cum te cheamă?

Cu ochii mari înlăcrimați i-a răspuns:

- Tot Mirela...

Vizualizări: 60

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Viorel Croitoru pe Noiembrie 19, 2015 la 1:09pm

Mulțumesc Gabi, mă bucur că ți-a plăcut!


ACTIV
Comentariu publicat de Gabriela-mimi Boroianu pe Noiembrie 19, 2015 la 11:55am
Felicitări sincere!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->