Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

 Lucia 

Puiu, un puşti de 5 ani, mângâie în braţe un pisoi negru şi priveşte prin ochiul spart al unei fereastre zăbrelite către grajdurile de peste drum. Trei cai se hrănesc dintr-o grămadă de fân împrăştiată pe jos în timp ce trei bărbaţi se pregătesc să le pună hamurile.

O femeie slăbuţă, uscată de griji, se apropie de gard şi strigă spre cei din curte.

- Nea Vasile, ştiu că şi matale mergi la lucru, aşa că te rog să-i spui lu’ Tanti ...

- Uite-o colo! Du-te şi-i spune tu, că noi am cam întârziat şi iar ne freacă şeful.

- Da’ mai are ce vă da de lucru, că pădurea nu-i fără sfârşit?

- Mai sunt câteva râpe, sus de tot, unde tractorul nu poate intra, de-aia ne grăbim. Abia dacă ajungem până-n seară şi-avem de stat acolo toată săptămâna.

- Greu şi la matale, nea Vasile, greu! Atunci te las, mai zice femeia îndreptându-se către grădina în care o femeie mai în vărstă stă ghem deasupra unor straturi cu ceapă şi pătrunjei.

- Ce-i Lucico, iar ţi-a venit rândul? întreabă Tanti, îndreptându-şi spinarea.

- Rândul îmi vine în fiecare zi, numai că acuma trebuie să fac şi tura unei colege care s-a îmbolnăvit. De-aia te rog pe matale să mai arunce un ochi către băiatul meu, că a rămas singur închis în casă.

- Da mâncare are?

- I-am lăsat acolo câte ceva.

Tanti începe a o căina.

- Of, măi Lucica! Cât o să te mai chinui aşa? Nu vrei să-ţi caut pe cineva?

- Nu Tanti! Trebuie să vină al meu.

- Când? De patru ani îl aştepţi.

- La iarnă sunt cinci, Tanti, adică jumătate din pedeapsă. Trebuie să-i dea drumul.

- Să dea Domnul, fată, că ţi-o fi şi ţie! Ai ajuns cât o scândură, mă şi mir că te mai ţii pe picioare!

- O să fie şi bine, Tanti!

- Cum zici tu! Mergi unde ai treabă.

Tânăra femeie se îatoarce la puştiul din geam şi-l pupă prin ochiul spart.

- Să fii cuminte, puiule! Da?

- Da, mama! Când am să mă fac mare, mă duc eu la lucru şi stai tu acasă!

- Bine, mamă! oftează femeia îndepărtându-se.

*

Umbra Albă mormăie ca de obicei:

- Mda! Nu-mi place! Mă deprimă poveştile astea. Grea sarcină mi-ai dat Doamne. Treaba mea era alta

Apoi răstit către însoţitori:

- Mâţelor, mi-aţi umplut arhiva numai cu jale. Vreau altceva

Mâţele dispar în ecran.

*

Tata 

Decembrie. Zăpadă din belşug.

Fereastra cu zăbrele este reparată.

Puiu, singur, priveşte prin ea ca în fiecare zi.

Pe drum se plimbă, când în sus când în jos, un bărbat îmbrăcat sumar şi cu capul gol cu tot frigul de afară. Aruncă mereu priviri spre puştiul cu nasul turtit în fereastră. Ar vrea şi n-ar vrea să se apropie de el.

Puiu îl urmăreşte curios. Parcă l-ar cunoaşte de undeva şi parcă seamănă cu el, dar el nu ştie decât oamenii din vecini.

După ce bărbatul făce cărare în zăpadă prin dreptul casei, dispare.

Puiu e numulţumit şi singur.

Se face seară şi el e tot în geam.

Nici mama nu vine.

Ieşită după un braţ de lemne, Tanti de peste drum îl zăreşte, ia câteva lemne şi vine spre el. Îi face semn să descuie. Băiatul dă din cap şi deschide uşa, fericit să afle pe cineva alături.

- Hai să facem foc, flăcăule. Se pare că mama întârzie.

Micuţa cameră se încălzeşte repede. Tanti îşi plimbă ochii prn jur.

- Ţi-e foame? Ai mâncat? Ce-ai mâncat?

- Pâine cu salam, dar n-am putut mânca tot.

- Bine. Mai stăm puţin aici şi dacă nu vine mama, mergi cu mine.

Şi mama nu vine.

- Băiete, hai! Ai să dormi la mine.

Obişnuit să-şi poarte singur de grijă, Puiu se îmbracă şi se opreşte în dreptul uşii.

- Gata, Tanti!

Noaptea trece. Tanti începe să-şi pună întrebări, dar pe cine să întrebe? Până în oraş este o jumătate de oră de mers şi ea e singură cu băiatul, bărbaţii vin abia pe sâmbătă. Nu poate face nimic, trebuie doar să aştepte.

Pe la prânz, bărbatul ce făcuse ieri cărare prin faţa puştiului din fereastră îşi face iar apariţia. De data asta merge direct la uşa casei şi bate hotărât in ea. Cum nu simte nici o mişcare, îşi aruncă ochii prin fereastră, se întoarce cu faţa spre drum, chibzuieşte o clipă şi porneşte direct spre Tanti, ieşită în curte imediat ce l-a zărit.

- Nu e nimeni acolo, îi explică Tanti în timp ce-l cântăreşte cu ochii ei de femeie trecută prin viaţă. Are în faţă un tânăr până în 30 de ani, înalt şi bine proporţionat. Ar putea fi soţul Lucicăi, tatăl puştiului cu care chiar că seamănă, dar nu poate fi sigură. Nu-l cunoaşte şi nici nu are cum. Lucica locuieşte aici doar de doi ani, iar bărbatul din faţa ei, dacă e cine bănuieşte ea, are deja cinci ani de puşcărie.  

- Am băgat de seamă, îi întrerupe noul venit analiza. Ieri era un copil şi ar trebui să fie şi azi.

- Nu ar trebui să-mi spui mai întâi cine eşti şi-apoi să pui întrebări?

- Ba da. Îmi cer iertare! Sunt soţul Luciei şi tatăl băiatului. Nu cred că mai e nevoie să spun de unde vin. Uitaţi buletinul.

Tanti examinează documentul:

- Cristea. Da, îţi cunosc povestea. Spunea ea că e timpul să te întorci. Din păcate, acum nu-i acasă, de ieri nu s-a întors de la serviciu.

- Ştiu. Am întrebat o mulţime de oameni până să aflu unde munceşte. Azi dimineaţă am fost la brutărie şi...

Bărbatul se opreşte.

- Şi? se îngrijorează Tanti.

- E la spital. A făcut o criză de inimă.

Tanti îl priveşte cu reproş:

- Din cauza ta?

- Nu. Încă nu ştia de mine. Doctorii spun că de epuizare.

- Nu-i de mirare. Săraca!

- Am fost pe la ea. Mi-a spus doar să am grijă de Puiu.

*

Mama nu s-a mai întors acasă şi Puiu nu înţelege de ce. ştie doar că bărbatul care i-a luat locul e tatăl lui. Acum merge la şcoală în clasa întâi. Locuiesc amândoi într-o cameră mare, mult prea mare şi plină de şoareci, moştenire a fostei cantine dezafectate din care face parte locuinţa lor şi a vecinilor din celelalte spaţii, tot nişte amărâţi veniţi de pe cine ştie unde în căutarea unui loc de muncă, pe care l-au şi găsit tocmai aici. Toţi vor petrece ani buni împreună până când lucrurile se vor schimba.  

*

Puiu

O singură masă din sala de lectură a căminului studenţesc este ocupată. Neonul din tavan face să strălucească mulţimea de cărţi împrăştiate pe ea.

La altă masă, lângă priza din perete, Cristea junior păzeşte un ibric.

În uşa sălii apare colegul de cameră:

- Omule, e două noaptea! Îţi ajunge, te strici de cap!

- Lasă-mă în pace!

- Măcar deschide o fereastră, e un fum de nu poţi respira.

Puiu îşi priveşte scrumiera pierdută între cărţi şi caiete, dă pe dinafară.

Zice:

- Da. Sunt ultimele ţigări. Gata şi cu ele.

- Cu ele şi cu mai ce? întreabă intrusul.

- Cu toate excesele.

- Nu eşti normal la cap! Hai la culcare!

- Nu! Mai am ceva de lămurit.

- Cum vrei tu! se resemnează colegul părăsind încăperea.

Dimineaţa, acelaşi coleg deschide ăşa sălii de lectură. Pare goală. Intră. Pe o masă din spatele uşii, Cristea doarme cu mâinile sub cap.

*

Singur, în acelaşi fotoliu rebegit, Cristea priveşte pendula şi se scarpină în cap.

- Gata! îşi zice. 

Iese din casă şi pleacă spre clinică. În cabinet, asisteta se chinuie să introducă în calculator ultimele observaţii asupra pacienţilor.

- Ceva nou? întreabă el.

- Nu ştiu.

- Lasă-mă să văd.

Se aşează la calculator şi după un timp declară:

- M-am hotărât! Anunţă echipa să facă pregătirile pentru Marta.

*

Umbra albă:

- Doamne, omul ăsta nu ţine seama de nimic!

- Şi ce ai vrea? se aude din înalturi. Nu-ţi ajunge că mai toată lumea se teme de tine ca de dracu? E timpul să te schimbi.

- Dar deja m-am schimbat, nu mai sunt negru şi urăt.

- Aşa crezi?

- Doamne, vreau să fiu schimbat din funcţie. Mă declar incopetent!

- Ar fi prea simplu. Du-te, cugetă şi lasă oamenii să-şi vadă de-ale lor. Prea des iei hotărâri fără cunoaştere şi de multe ori te pripeşti. Stai, observă şi învaţă.

*

După un timp, în curtea spitalului:

- Cum te simţi, Marta?

- Bine, Puiule?

- De ce-mi spui puiule?

- Aşa ştiu că vă cheamă. Greşesc?

- De ce nu-mi spui Cristea?

- Pentru că-mi place mai mult Puiu.

- Numai mama îmi spunea aşa!

- Poate că mama ta nu vrea s-o uiţi!

- Cum pot s-o uit? A fost singura femeie din viaţa mea.

- Şi eu ce sunt?

- Marta?

- Domnule doctor Cristea?

*

După despărţirea de Marta, Cristea constată că stă iarăşi singur în fotoliul lustrit de vreme şi priveşte ca hopnotizat pendula de pe perete.

- Ce-o fi având pendula asta de mă tot holbez la ea? îşi zice şi întinde mâna după telefonul ce sună ca apucat:

- Alo!

- Domnul Cristea?

- Numai el.

- Îmi pare rău că tocmai eu trebuie să vă dau veşti proaste. Ce să mai... tatăl dumneavoastră s-a stins.

- Cine sunteţi?

- Un vecin.

Cristea pune receptorul în furcă şi formează imediat numărul asistentei sale.

- Da, domnule doctor!

- Caută pe cineva să mă înlocuiască mâine, am un caz în famile.

- Grav?

- De nereparat. Mulţumesc!

Închide şi se apucă de împachetat câteva lucruri într-un mic rucsac. Porneşte spre maşină, dar se răzgândeşte. Rabla lui nu va rezista atâta drum. Se întoarce şi cere prin telefon informaţii despre trenuri. Are noroc. Va merge toată noaptea şi va trebui să şi schimbe un tren.

*

Vizualizări: 113

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Mihail Toma pe Februarie 19, 2016 la 11:49am


admin
Comentariu publicat de Gabriela Mimi Boroianu pe Februarie 17, 2016 la 10:50pm

Taifas5


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Februarie 17, 2016 la 9:46pm
Cu drag am lecturat!

INACTIV
Comentariu publicat de IONITA GABRIELA pe Februarie 11, 2016 la 3:39pm

of, Doamne! am citit cu sufletul la gură

Admiraţie pt felul în care aţi pus în pagină povestea. 

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->