Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite mâine

Obiecţii împotriva Providenţei .Introducere asupra principalelor obiecţii. Intelectualizarea providenţei faţă cu Providenţa Întrupării Partea I

 

              Obiecţii filosofice speculative şi erezii împotriva Providenţei.

După cum se poate observa în  materialul parcurs  deşi există o polemică atât a scolasticilor,   cât şi a teologilor moderni cu filosofia în legătură cu unele sau altele din cele 3 aspecte principale ale Providenţei, există o tendinţă accentuată de a o intelectualiza.

              Teologia de influenţă apuseană a devenit"exclusiv academică, scolastică,  într-un limbaj super tehnicizat, exclusivist, cvasi maniheist, faţă de nevoile practice ale Bisericii, limbaj al reducerii teologiei la un simplu şi inocent joc de puncte de vedere interesante şi  note ştiinţifice impecabile la subsol ",aşa spunea Alexander Schmemann în lucrarea sa " Biserică, lume, misiune."

               Faţă de teologii scolastici clasici sau moderni,el ne îndeamnă"să ne întoarcem privirile către cei pe care întotdeauna îi considerăm exemple respectiv către Sfinţii Părinţi ai Bisericii." Pe de altă parte, peste tot, nu numai în Apus există un asalt al culturii seculariste, tehnologice şi antagoniste.

                În aceste condiţii  de asalt, aşa cum arată pr. prof .George Remete /1 /:"în ultimă instanţă numai Întruparea este adevărul despre Dumnezeu pentru că numai ea înfăţişează şi împărtăşeşte cu adevărat iubirea lui Dumnezeu...Dacă Întruparea este "unica dovadă şi probă "a iubirii lui Dumnezeu, credinţa creştină trebuie să afirme şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu permanentă, chiar în afara Întrupării.Afirmarea Providenţei este esenţială şi obligatorie  şi este totuna cu afirmarea existenţei lui Dumnezeu."

              Fundamentală  este diferenţa dintre Providenţa în general,pe care o afirmă toate religiile şi "Providenţa Întrupării" pe care o afirmă numai creştinismul.  Dacă Providenţa generală este o purtare de grijă"în mare", în mod global, dinafară, din exterior, de la distanţă,  Întruparea este Providenţa dinăuntru, intimă omului, mai intim decât sinele, sau altfel spus este  forţa, simţirea şi viaţa lui Dumnezeu devenite puterea, conştiinţa  şi voinţa omului.

               Întruparea este îmbrăţişarea Iubirilor,subliniind tocmai anularea distanţei şi delimitării. Întruparea este culmea Providenţei, şi poate fi numită unica dovadă şi probă a iubirii lui Dumnezeu,  în sensul că iubirea autentică nu este de la distanţă, nu este exterioară ci totală,interioară şi esenţial -intimă.

               Teologia nu poate face separaţie între crearea lumii şi Providenţă; acestea sunt înţelese ca un act unic şi unitar al nesfârşitelor energii divine revărsate iubitor în actul creator.

 

               Filosofii şi Dumnezeu."Providenţa filosofică"-concept actual   promovat de filosofi în încercarea de reabilitare a filosofiei faţă de religie.

              În ultimul timp şi pe plan filosofic se încearcă un demers de reabilitare a filosofiei în faţa teologiei prin abordarea unui nou tip de providenţialism: "providenţialismul filosofic", faţă de situaţia anterioară, în care filosofia nega complet Providenţa.

              Filosofii şi Dumnezeu, prin "Providenţa filosofică"este un concept promovat de filosofi, în încercarea de reabilitare a filosofiei faţă de religie.

              Acesta este şi titlul lucrării elaborate de către Simon Alexandru Zavadil ,doctor în filosofie, profesor la universitatea Paris VIII.  Deschidere a omului spre inobiectivabil şi spre imprevizibil, providenţa filosofică  este în opinia autorului un alt nume dat "utopiei."

               A reabilita în acest mod filosofia, evitând pozitivismul epistemologic şi negativismul deconstrucţiei  înseamnă practic a îi  încredinţa  filosofiei  sarcina de a descifra semnele singulare ale viitorului. Această încercare care ne scoate din nihilism spune Zavadil  ne retrimite la  Dumnezeul iubirii.

              A.Moduri de definire a "providenţei filosofice."

Potrivit autorului, providenţa este definită cel mai adesea în două moduri care sunt de fapt complementare:a .Mai întâi ca un principiu de unitate cosmic,  care conferă fiecărui lucru locul său în funcţie de acordarea unei esenţe înţelese ca natură primară.b. În al doilea rând ca un principiu de orientare a devenirii istorice,plecând de la desemnarea unui scop al providenţei, sinonim cu bunătatea.

             În viziunea lui Zavadil, Providenţa, semn al unei armonii pe care nimic nu ar putea să o distrugă, asigură acordul între origine şi sfârşit, în orizontul plin de sens al  lumii  în care locuim.

             Providenţa  concentrează  în ea însăşi toate  formele de destinaţie ale omului,  prin care acesta încearcă, conform autorului,  să dea sens propriei sale existenţe, ea deschizând o poartă între natură şi spirit, între corp şi suflet.

Nu există o altă modalitate pentru om, în a îşi sesiza apartenenţa sa la lume,  decât  aceea de a se situa în perspectiva  creaţiei.

             Tot Providenţa constituie experienţa, de la care pleacă filosofia pentru a îşi găsi sensurile. De la presocratici la Platon, de la Aristotel la Thomas de Aquino,trecând prin gândirea  stoicilor  şi neoplatonicienilor  este vorba de aceeaşi  gândire asupra  destinului omului:

            "Există o singură lume, acordată în totalitate  cu  realitatea sa proprie, ca un loc de unde nu se poate evada, o lume  întorcând totul asupra ei însăşi în mişcarea care o duce spre  unirea  cu restul creaţiei". Este vorba în viziunea lui Zavadil fie de"pronoia antica", fie de"providentia medievala", sau, de asemenea  de "Arkhé" al unui logos circulând în toate lucrurile, sau  un Theos Creator al lumii.

              Observăm, conform autorului, că experienţa Providenţei fiind indisociabilă de un providenţialism ontologic, foloseşte totdeauna ca punct de sprijin în dezvoltarea unui "providenţialism filosofic."

               A vorbi de Providenţă,  altfel decât istoric,  ar însemna să te găseşti  potrivit autorului,  închis în următoarea alternativă:fie să te alături modernităţii şi să rămâi într-o poziţie de ruptură cu trecutul fie, din  grija conservării,  să te aventurezi  să treci peste distanţa care te  separă de lumea antică.

              Altfel, ajungem să studiem, spune autorul, fie posibilitatea unui providenţialism post-modern,  fie  cea a unui providenţialism post-metafizic.

              Dacă filosofia face din Providenţă o  credinţă situată la baza oricărei cunoaşteri şi a oricărei acţiuni, până la  forma unui"providenţialism filosofic",în opinia aceluiaşi autor ,concluzia care se impune ar fi că numai astfel se poate explica plasarea  în univers a omului.

               Importanţa providenţei filosofice după Zavadil vine din două întrebări puse de către providenţialismul filosofic.

Filosofia are sarcina  să îi deschidă  omului dimensiunea utopică a speranţei, dând viaţă  promisiunii  unei altei lumi,   pe care trecutul  o poartă în mod tainic în el. Omul occidental se refugiază în căutarea iluzorie a unei prosperităţi fără limite. În  final el se mulţumeşte să înlocuiască o  aşa numită credinţă a sa prin altă credinţă  tot a sa.

              Există de fapt o legătură strânsă între naivitatea mascată de cinism a reprezentanţilor economiei de piaţă, şi creşterea  sau persistenţa integrismelor care apar pretutindeni.

              Filosofia, mai mult ca niciodată ar trebui să îşi pună permanent întrebări asupra semnificaţiei înrădăcinării omului în dimensiunea inobiectivabilă, mai precis în  speranţă.

              Cartea lui Zavadil nu are ca subiect  de fapt providenţa, ci  ea ne conduce la întrebarea: ce înseamnă pentru noi oamenii să ieşim din nihilism?

              Este oare posibil  să crezi, fără a recădea sub autoritatea tiranică a fundamentului metafizic?

Aceste două întrebări  privesc sensul umanului respectiv modul în care omul  este integrat  în adevăr.

Prin ideea unui providenţialism filosofic, omul încearcă să descopere  legătura utopică între gândire şi divin. Din cele 6 capitole ale cărţii amintite ar trebui să reiasă faptul că providenţialismul filosofic deschide  întrebări inseparabile care formează orizontul de gândire în care lucrarea se situează în mod spontan:

                 Prima  întrebare apărută este:-Nu este oare posibil să  se presupună  existenţa  unui  fond providenţialist  care să constituie terenul  din care gândirea să îşi tragă posibilitatea propriului său exerciţiu, şi care să facă trimitere la o credinţă fundamentală, absolut ireductibilă şi care  să deschidă (înainte de orice decizie) însuşi  spaţiul întâlnirii cu tot ceea ce  poate fi gândit ?

                A doua întrebare întrezărită de asemenea de autor în aceste condiţii este:

 Făcând să apară un anumit număr de trăsături care caracterizează  providenţialismul filosofic apărut din modernitate oare nu ne redăm nouă înşine,în acelaşi timp mijloacele de a ne întreba privitor la ce înseamnă pentru noi astăzi gândirea despre Providenţă?

               Sunt întrebări pe care le ridică în această carte, marcând o treaptă în planul gândirii actuale  filosofice a autorului, dar şi a altor autori-filosofi moderni ai providenţialismului filosofic  .

               Existenţialismul: "Dumnezeu a obosit "

               Fără a încerca de a da o definiţie, putem caracteriza faptul că existenţialismul este o doctrină filosofică ce constă în o accentuare a individualităţii, propagarea libertăţii individuale şi subiectivităţii.El îşi are originea în lucrările lui Kierkegaard este dezvoltat prin contribuţiile lui Husserl  şi Heidegger, devenind foarte cunoscut prin lucrările lui Jean Paul Sartre  şi ale autorilor grupaţi în Franţa,  în jurul revistei "Les Temps Modernes": Simone de Beauvoir, Albert Camus Maurice Merleau Ponty.

               Existenţialismul cuprinde deopotrivă un sistem ideatic, o morală dar şi o doctrină de acţiune. Sunt extrem de multe teme abordate de către existenţialism, cum ar fi:

               1.Contingenţa fiinţei umane. Fiinţa umană nu este o fiinţă necesară; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine să nu fie astfel. Omul există, pur şi simplu, este o fiinţă de prisos.

               2.Neputinţa raţiunii. Raţiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-şi lumina destinul.

               3.Devenirea fiinţei umane. Existenţialismul nu este o filosofie a liniştii; omul e invitat să-şi construiască viaţa prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale prezente.

               4.Fragilitatea fiinţei umane. Omul conform tezei existenţialiste este mereu expus propriului său sfârşit, distrugerii ca fiinţă umană, deoarece el nu există ca atare decât prin efortul său. De aici sentimentul de angoasă care însoţeşte existenţa acestuia.

               5.Alienarea  (înstrăinarea)  omului.

  Omul, în perspectiva sfârşitului este înstrăinat de el însuşi, nu mai are nici stăpânirea, nici posesiunea sinelui.

              6.Finitudinea şi urgenţa morţii. Filosofii existenţialişti reacţionează hotărât împotriva tendinţei de a ascunde acest adevăr fundamental, faptul că existenţa noastră e finită şi se îndreaptă către moarte.

              7.Singurătatea. Fiecare fiinţă umană se simte solitară şi  impenetrabilă celorlalţi.

              8.Neantul. Existenţialiştii atei subliniază ideea că omul este o fiinţă a neantului. Survine din neant şi se îndreaptă către el.

              9.Devenirea personală. Omul nu trebuie să-şi trăiască viaţa de pe o zi pe alta, în inconştienţă faţă de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viaţă cu adevărat personală şi conştientă.

             10 Angajarea

Omul înseamnă libertate;pentru a-şi construi viaţa, el trebuie să opteze, să aleagă în permanenţă, să se angajeze în raport cu destinul său şi cu al celorlalţi. Alegerea fiind o necesitate, faptul de a nu alege constituie de asemenea o alegere şi este preferabilă alegerea conştientă.

              11.Celălalt.

Omul constată că în realitate nu este singur. El este o fiinţă alături de cei cu care e nevoit să existe; fiinţa umană este fiinţa-împreună (Heidegger).

              12 Viaţa omului

             Omul trebuie să acţioneze, să îndrăznească, să-şi pună în joc viaţa, sub permanenta privire şi sub judecata inevitabilă a celorlalţi. O problemă importantă şi prin prisma teologică este libertatea omului dar şi  rolul suferinţei omului: "Existenţa omului impune o anumită oboseală, o  înstrăinare a acestuia de Dumnezeu. De fapt, nu  Dumnezeu a obosit, cum cred existenţialiştii, omul a obosit să mai ţină de Dumnezeu, şi de aceea nu îL mai simte pe Dumnezeu.

             În iubire, cel care oboseşte nu mai simte iubirea."Autonomizarea către care tinde mereu civilizaţia modernă şi post-modernă explică această ruptură şi toate sfârşirile din  viaţa socială, morală şi materială a omului contemporan .

"Oamenilor li se pare că,  dacă cineva îl contrazice pe Dumnezeu, sau  dacă iubirea le este refuzată, acesta este de fapt un eşec al iubirii.

            Adevărul este dimpotrivă altul. Iubirea care întâmpină un refuz nu este un eşec, prin faptul că ea îşi dezvăluie adevărata dimensiune, forţa totală, copleşitoare, nu când este acceptată ci atunci când este refuzată Este uşor să răpunzi iubirii cu iubire, dar este mai greu să răspunzi ne iubirii cu iubire.

             Faptul că ceva l-ar  contrazice pe Dumnezeu nu este dovada unei slăbiciuni,  sau a unui "eşec" în Dumnezeu ci, dimpotrivă este dovada suveranităţii şi măreţiei copleşitoare a lui Dumnezeu .

            Aşa este şi cu "riscul " care a intervenit prin crearea lumii de către Dumnezeu. Este imposibil ca într-o viaţă  întreagă omul să nu fi avut un eveniment semnificativ şi pozitiv care să nu îi fi impus realitatea existenţei sub semnul Binelui. Cunoaşterea existenţială este  cunoaşterea şi  simţirea purtării de grijă a lui Dumnezeu în cuprinsul vieţii fiecărui om , mai ales în momentele decisive ale vieţii.

            Providenţa, astfel, este raportul firesc şi necesar între  Dumnezeu ca Libertate absolută şi om ca libertate relativă care este pe de o parte reală şi pe de altă parte cuprinsă

în libertatea Divină. Oricât de puternică ar fi pronia, ea este discretă şi tăcută, pentru că nu poate încălca libertatea omului. Dincolo de orice înţelegere şi experiere providenţa rămâne un mister, vezi " Filosofia, teologia şi providenţa "George Remete

           Fiind cea mai tranşantă experienţă, suferinţa  se poate constitui în"criteriu al veracităţii "(măsură de adevăr), în cunoaşterea cea mai adevărată şi mai sigură.

           Vorbim de"frumuseţea sălbatică a suferinţei" spune   Simone Weil  in Cunoaşterea supranaturală.  Suferinţa asumată înseamnă în mod necesar o nouă calitate, o înnoire morală şi fiinţială a omului..Nu orice suferinţă mântuieşte însă. Numai suferinţa asumată prin alchimia iubirii se transfigurează şi transfigurează  la rândul ei. Iubirea, ca sacrificiu este descoperirea teologiei.  Sensul suferinţei este cunoaşterea existenţială.

           În situaţiile limită, omul se întâlneşte vrând ne vrând cu Iisus Hristos, se izbeşte de El. Este adevărat că prima impresie şi concluzie care apare în cunoaşterea existenţială este cea a injustiţiei şi a absurdului. Iubirea este totuşi o comunicare în tăcere. Tăcerea lui Dumnezeu faţă de suferinţa umană nu este absenţă ci iubire, compasiune. Suferinţa este cel mai pedagogic mijloc de formare şi împlinire a omului.

           Trebuie analizată starea de abulie, de amorţire a voinţei omului şi starea opusă de îndrăzneală a acestuia.

Condiţia umană nu este o stare, o împăcare şi o tihnă ci o tensiune şi o luptă pentru că este condiţie şi cunoaştere existenţială. Rămâne nelămurit raportul între smerenie şi îndrăzneală. Acest raport  este un paradox,  este  o centrare misterioasă a puterilor fiinţei umane. Îndrăzneala omului poate fi  împotriva lui Dumnezeu-îndrăzneala mândriei –negativă dar şi îndrăzneala întru Dumnezeu, îndrăzneala iubirii -pozitivă.

           In iubirea împlinită, străluceşte adorarea ca îndrăzneală. Umilinţa conştientă şi creatoare  este  puternică şi duce neapărat şi la îndrăzneală.

           Prin "lupta" omului cu Dumnezeu, înţelegem  în primul rând  faptul că menirea omului este să gândească, să simtă şi să lucreze cu măsurile Absolutului, cu măsurile lui Dumnezeu"

           A  lupta cu Dumnezeu înseamnă chiar a îl deranja pe Dumnezeu. Omul trebuie să îl solicite pe Dumnezeu, pentru că numai prin El trăieşte şi se împlineşte. Mai înseamnă a îl întreba pe Dumnezeu. Lupta omului cu Dumnezeu este raportul  între veşnica libertate umană şi veşnica Libertate Absolută.

           Perfecţionismul lui Dumnezeu în viziunea lui Aristotel.  Imposibilitatea  ca Dumnezeu să se coboare în lume."

           Filosoful antic Aristotel   susţinea că o Fiinţă perfectă  cum este  Dumnezeu nu se poate coborî până într-atât  încât să se ocupe de imperfecţiunile din lume.

             Această concepţie, care acceptă  un Creator şi un Ordonator al lumii este speculativă deoarece omul a avut întotdeauna conştiinţa demnităţii şi a  înrudirii sale cu divinul.Psalmistul David afirmă despre om: "L-ai micşorat cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai împodobit.  "

 

            Pe de altă parte,  Înţeleptul Solomon spunea: "Dumnezeu l-a făcut pe om spre nemurire şi l-a făcut după chipul  fiinţei Sale." În aceste condiţii este firesc, nu înjositor ca Dumnezeu să se ocupe de creatura Sa. Răspunsul este acela că există o multitudine de argumente  pentru demnitatea veşnică a fiecărui om care, argumente  nu pot fi evitate sau anulate./3/

           Bibliografie 

1.pr.prof.dr. George Remete, “Suferinţa omului şi iubirea lui Dumnezeu”, ed. Reântregirea, Alba Iulia, 2006, Capitolul 8 -experierea globală a iubirii divine, p.41

2. Dicţionar Biblic,Ed.Cartea Creştină, Societatea  Misionară Română, Oradea, 1995

3. Mircea Florin Caracas, Teza de licenta,  Providenta divina, 2008 

Vizualizări: 37

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Aurora Luchian pe Iunie 29, 2020 la 2:50am


ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iunie 28, 2020 la 1:42pm

Draga Doamna  Maria Ciobotaru  sunt impresionat de fiecare data de trecerile Dumneavoastra , ca si de lucrarile pline de sensibilitate ale Dumneavoastra postate pe acest site.


moderator
Comentariu publicat de CIOBOTARIU MARIA pe Iunie 28, 2020 la 7:52am

Cu admirație!


ACTIV
Comentariu publicat de CARACAS MIRCEA FLORIN pe Iunie 28, 2020 la 2:29am

Draga Domnule Redactor,

am luat nota cu atentie la  cele sugerate de Dumneavoastra si o perioada voi amana alte postari pentru a echilibra zilele in care am facut mai multe postari  in perioada trecuta .

Ma bucura faptul ca v-au impresionat   din postarile mele.M-as fi bucurat sa  comentam impreuna. Am citit azi, cateva  alte capitole ale romanului Dumneavoastra deosebit de interesant si de  bine tratat .

As dori  posibilitatea unor dialoguri pe baza fiecarui capitol .

Mai am pana sa le gasesc pe toate

. Deocamdata am parcurs patru capitole din cele noua.

Admiratie pentru ceea ce scrieti . Faptul ca doriti  sa psihologizati romanul, dandu-i in acelasi timp o fluenta si o dinamica interesanta este laudabil  .

Privitor la partea teologica mi-am permis unele sugestii  si astept cu mare bucurie capitolele Dumneavoastra  care vor urma .

Dupa cum veti observa am parcurs multe din lucrarile colegilor si mi-am exprimat bucuria sau/si  parerea , Mare parte dintre acestia  ii cunosc  de pe Reteaua LIterara a Domnului Gelu Vlasin sau  cea Negru pe Alb recent desfiintata . Cu mare bucurie astept dialogurii fructuoase pe acest site .


redactor
Comentariu publicat de Paul Rotaru pe Iunie 27, 2020 la 3:48pm
Domnule Caracas Mircea Florin, apreciez eforturile cu care vă scrieți textele. Unele mi-au ajuns la inimă, iar altele mi-au dat de gândit. Erudiția domniei voastre transcende, indubitabil, conținuturile pe care le afișați. Aș recomanda, totuși, să dispuneți un singur text pe zi. În felul acesta, vizibilitatea postărilor s-ar diversifica și, totodată, v-ar stârni interesul asupra textelor celorlalți membri Cronopedia.
Desigur, dumneavoastră decideți. Cu stimă,

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->