Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

Zile de naştere sărbătorite mâine

Imagine

Satul în care m-am născut își punea haine noi în perioada Paștelui. Casele se primeneau, varul alb sau galben strălucea pe pereți plin de prospețime, pe garduri stăteau la aerisit mândrele covoare bătute la furculiță cu motive naționale, perdelele erau apretate și călcate așteptând să fie agățate din nou la geamuri. Grădinile fuseseră și ele sub lupa harnicelor gospodine care scoseseră dintre straturi buruienile și semănaseră legumele. Ceapa și usturoiul, puse în strat încă din toamnă, își scoteau timid capetele din pământ ițindu-și frunzele lungi spre soare. Primăvara se înstăpânea peste dealuri și peste păduri ca o regină mult așteptată.

În grădina bunicilor mei copacii înfloriseră și ei iar florile lor albe și roz mă îmbiau să mă cațăr până hăt în vârf și să visez că acolo e casa mea, construită din flori parfumate, spre disperarea Bătrânului care scotea din când în când capul pe geam și striga cu glas tunător: ”dă-te jos, ghizuroaică, ai să-ți rupi picioarele”. Cum să mă dau jos când florile îmi făceau cu ochiul să stau printre ele și să le cânt! Glasul meu se auzea până la zece case depărtare spre disperarea vecinilor care îi spuneau mamii cu ironie că la cât lălăi ar trebui să mă fac cântăreață. Mă simțeam ca o mierlă într-un copac care anunță prin triluri primăvara.

Pentru mine, în copilăria atât de îndepărtată, Paștele însemna rochița nouă din catifea și pantofiorii de lac cu care mă făleam la biserică, în fața copiilor în noaptea de înviere, mersul la denii în fiecare seară în care mai mult ne hârjoneam decât cântam, de multe ori admonestați de părintele care nu știa cum să ne mai stăpânească hlizeala, însemna învârtitul pe lângă mama să văd cum colorează ouăle și înghițitul în sec când erau scoși cozonacii și pasca din cuptorul de lut, fără a avea voie să mă ating de ei înainte de a veni de la biserică, putând să-i gust numai după ce luam lumină și cântam ”Hristos a înviat”. Dar peste toate, Paștele însemna iujul cel mare, care poposea în sat ca un străin venit dintr-o poveste în vizită, să ne învețe bucuria zborului.

Mama frământa aluatul de cozonac într-o covată uriașă de lemn, pusă pe jos în bucătărie. Mâțele erau alungate din casă în ziua ”facerii” cozonacului căci aluatul era pretențios și nu era nevoie de vreun botic de pisică prin preajmă care să-și bage mustățile prin oala cu lapte sau în cea în care se băteau gălbenușurile puse de cu seară cu sare. Se scula la patru dimineață și pe când mijeam și eu ochii a trezire, vedeam cum aluatul era aruncat în sus, trântit tare în covată ca să se frăgezească. Și din nou frământat și din nou aruncat și trântit, ore întregi ca într-o rugăciune, căci mama stătea în genunchi în fața covatei. Când aveam impresia că se va prăbuși de oboseală, o zăream făcând deasupra aluatului semnul crucii și știam că ce a fost mai greu se terminase. Aluatul se punea la crescut, acoperit cu o pânză de casă, țesută din in care se întindea peste făcăleți lungi așezați de-a latul covatei pentru ca aluatul să nu întâlnească pânza. Peste pânză mama punea perne, să nu răcească minunea care avea să se transforme în cozonacii pufoși, plini de nucă și rahat. Apoi covata se punea pe patul din apropierea sobei în care ardea molcom focul.

Cocea mult mama căci stăteam în aceeași curte cu bunicii și cu fratele mai mic al tatii, holtei. Bunica se învârtea și ea în jurul mamii, o ajuta la spart nucile, îi dădea făina sau uleiul la mână dar cea care zdruncina covata și aluatul parcă cu dușmănie, era mama. Eu, pentru că eram doar un dop de fată încă la grădiniță, eram scutită de la muncile grele, mă mai trimitea mama în sală după rahat sau esențe dar în rest îmi vedeam de joaca mea prin curte, atunci când nu mă cățăram prin copaci. Bietele găini, era jale dacă intrau pe mâna mea, le fugăream de colo – colo, mă războiam cu rațele și gâștele și fugeam pe uliță, sărind de pe un picior pe altul, oprindu-mă la fiecare stâlp să număr câte berze au venit din țările calde.

Câteodată mama mă trimitea la singurul magazin din sat să cumpăr sifon, abia căram după mine sticla grea, mai ales la întoarcere. Dar eram fericită să mă duc la Sifonărie în zilele dinaintea Învierii căci în sat căscam ochii la asamblarea iujului cel mare, care avea să ne bucure în perioada sărbătorilor. Așezat în mijlocul satului pe un teren viran, iujul cel mare căpăta viață cu fiecare oră care mă apropia de Paște. Se asamblau piesele, se verifica rezistența șuruburilor, se așeza fiecare scaun și se puneau legăturile din lanțuri. Acolo, în iujul acela uriaș, cu scaunele lui din lemn vopsite în culori diferite dar sub care încă se vedea scorojeala, urma să zburăm pornind de la pământ și din ce în ce mai sus, până când eram deasupra satului, peste copaci și case, peste fluturi și albine. Roșii la față de plăcere, urcam alături de vântul care ne șfichiuia obrajii și în emoția zborului chiuiam a bucurie amestecată cu teamă când scaunele se învârteau din ce în ce mai repede și din ce în ce mai sus, până eram printre nori, aproape de cer. Rochițele fluturau și se dădeau peste cap dezgolind picioarele până sus, vântul îți răscolea părul amețindu-l în toate direcțiile. Iar băieții mai mari răsuceau scaunele fetelor în jurul lanțurilor și apoi le dezînvârteau încât urcatul în înaltul cerului se făcea în cercuri concentrice, în strigătele fetelor amețite de spaimă și în râsetele groase ale flăcăilor care se auzeau până departe. Iujul era a lui nea Costică, gospodarul care avea casa alături și care se ocupa de încasarea banilor și de tot ce presupunea ca măreața construcție să funcționeze fără greșeală. Așa credeam eu pe atunci, habar nu aveam că nea Costică nu avea cum să fie proprietarul iujului care poposea în satul dintre vii la fiecare Sărbătoare de Paște. Nu știu nici acum al cui o fi fost iujul copilăriei mele care stătea la noi în sat doar o săptămână pe an și apoi pleca pe alte meleaguri să bucure alți copii și tineri dornici să zboare.

În timp ce eu căscam ochii la cum se asamblează iujul cel mare, încurcându-mă printre picioarele oamenilor mari, acasă zecile de tăvi de cozonac se puneau la copt în vatra cuptorului de lut din curtea din spate, unde-și avea casa Bunica și Bătrânul. Cu o lopată mare de lemn, tăvile de cozonac și de pască se împingeau până în fundul cuptorului. Apoi după o oră mirosul lor ne înnebunea simțurile, salivând la vederea tăvilor cu prăjitura rumenă și aburindă. Salivam căci ne era interzis să mâncăm până după înviere. Eram disperată după o felie de cozonac atunci când erau scoși din cuptor dar mai disperată eram să zbor agățată și legată în scaunul care mă ducea sus, din ce în ce mai sus, până mă credeam o libelulă liberă să ajung la soare. Imaginați-vă că mașinăria la care mă uitam curioasă, abia așteptând să urc și să zbor nu avea motoare sau lumini multicolore, așa cum au astăzi. Probabil că tinerii s-ar uita cu dispreț la iujul copilăriei mele. Dar pentru mine, el reprezenta culmea bucuriei de Paște.

După ce veneam de la Înviere, mama punea masa și mă ghiftuiam cu de toate, înghițind pe nemestecate bunătățile pregătite de bunica și mama, oprindu-mă doar când simțeam că-mi pleznește burta. Apoi mă culcam, cu gândul ascuns ca a doua zi dimineață să fug să mă dau în iujul cel mare până când n-or să mă mai țină picioarele. Fiecare zbor era însă un bănuț iar tata nu ne dădea mai mult de unul pentru fiecare. Dar cum să te saturi dintr-un singur zbor? Cu siguranță nu numai eu eram dezamăgită de puținii bănuți care îmi zornăiau în buzunarul de la rochiță și care nu ar fi ajuns să-mi sting dorința nestăpânită de a urca spre cer. Probabil că nea Costică, stăpânul iujului, aflase de tristețea noastră căci nu știu cum făcuse, cum și cu cine aranjase, dar ne permitea o tură de zbor pe un ou roșu sau pe o felie de cozonac. Iuhuhu! Mai rămânea să o păcălesc pe mama și să-i cer ouă roșii și cozonac, chipurile să le ciocnesc și să le mănânc cu copiii de pe uliță. Apoi, strângând la piept ziarul în care aveam două trei felii de cozonac și unul sau două ouă roșii o luam la fugă spre centrul satului și mă prezentam victorioasă la nea Costică să-i cer mai multe zboruri.

Ce făcea oare nea Costică cu atâtea felii de cozonac și atât de multe ouă roșii? N-am aflat niciodată dar nu-mi păsa de întrebările astea pe atunci. Urcam plină de emoție în scaun, așteptam să fiu legată pentru siguranță, închideam ochii și zborul spre cer putea începe. Eram liberă, liberă ca o pasăre! Iar norii se apropiau de mine până când aproape că-i puteam atinge cu mâna. Îmi întindeam aripile spre cer și zburam renunțând bucuroasă la feliile de cozonac și la ouăle roșii după care jinduisem și salivasem până atunci.

Vizualizări: 140

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Martie 31, 2015 la 6:05pm
Lecturat cu mare drag!

INACTIV
Comentariu publicat de Lili Crăciun pe Martie 31, 2015 la 12:52pm

Acum? Am scis o altă poveste despre acum. Una în care mi se pare că ne moare satul, ne mor tradițiile


INACTIV
Comentariu publicat de Ion Rodica Nicoleta pe Martie 30, 2015 la 10:14pm

Adevărat... amintirea despre sărbători, aşa cum le vedeau părinţii şi bunicii noastre, e minunată, încărcată de puritate şi de mirific... Acum... ce mai este?! 

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->