Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

amintiri temporale din faptul serii

Zile de naştere

PENTRU VĂRU' SĂNDEL de la ETNO "UNA RASĂ, CU SPUMĂ DEASĂ"

UNA RASĂ, CU SPUMĂ DEASĂ

Mă vere, cum vă spusăi, o păţii pe-a bună. Păi n-avusei întâlnire de gradul cinci pe plaja mării cu surioarele de la Missa lu’ Bivolaru?...că Măria mea, toată noaptea plânsu-mi-s-a... cât mersărăm de la Costineşti la Bucureşti, că-mi simţii capu’ cât dovleacu’.
- Bine mă omule!... ce te apucă să mergi gol puscă printre lăţoăasele ălea? Săndele, Săndele... mă făcuşi de râs, că nu mai pot să ies în lume. Ce-o să mzică popa Cârlig când o audă, ai? Nu ştiu cum o să scoţi cămaşa... „Ia uită-te drăcia draculu, Doamne, iartă-mă, şi mă fereşte! Te pomeneşti că şi popa s-a damblagit şi ţine slujba enoriaşeilor în cămaşa de la botez”, îmi zic eu în gând. Nu zici nimic, desfrânatule?... Ce aş fi putut să-i spun!... Norc mare dădu peste mine, că nu mai era nimeni cu noi în compartiment s-o audă ce-mi zice când de post, când de dulce. Atunci să fi văzut: pe unde scoteam cămeşa? Mă Vere Săndele, avu dreptate măicuţa mea când îmi zise: - „Mărie, să nu-l scapi din mână pe Motănel!”. Aşa mă alintă bătrâna, ţucă-i mâna. „Ăsta...când ţi-e lumea mai dargă, dacă-i miroase lui ceva care-i place, s-a şi topit. Nu-l cunosc eu?... îi sar ochii. E după pierit”. Păi...mai bine piereai şi nu te mai găseam, şi trăiam şi eu ale zile, care mi-au mai rămas, fericită; nu să-mi sară inima din piept că omu’ meu se duce după draci verzi pe pereţi. „Ca să vedeţi şi dumneavoastră...ce grijulie e soacră-mea!...o-nvaţă să stea cu ochii pe mine ca pe ecranul de la OTV, când a lu’ Ciumete..., Ciomac, o caută prin cimitir pe Elodia.” Te-a luat somnu’..., sau te gândeşti la pupezele ălea? Şi n-a tăcut din meliţă până nu simţii, pe lângă durerea pe care o aveam în falcă de la palma primită în plin proces de purificare a păcatelor (doar Măria când dă...nu se joacă), că m-apucă ameţeala, de-mi vâjia căpăţâna ca elicea avionului când aterizează La Caracal. „Mă Văru’ Săndel, se-ngraoaşă gluma!...” că-n în urechi îmi bătea unul toaca să mă asurzească. Hă-hă, ăsta mă grăbea să nu-ntârzii de la slujba popii Cârlig, unde trebuia să mă spovedesc, ca să fiu iertat de păcatele ce le făcui cu ochii că... între atâtea minorosiţe, neavând experienţa artiştilor din filmele XXX, aoleo!... nu puteam să agresez oiţele gurulu, să mă dau în spectacol. Vai, vai!...că mă ruşinez şi-acuma de ce văzui: sărăcuţele de ele îşi pierduseră cămeşa prin mărăcinii pocăinţei... Le rămăsese un amărât de smoc de lână dărăcită şi tocită. Un flecuşteţ de bărbiţă ca la căpriţe, pe care-l păstrau pentru gurru. Parcă o văd pe-o frumoasa neprihănită de Magdalenă că vine la mine şi-mi şopteşte cu tandreţe, fiind prinsă de căldurile credinţei absolute: „Abia aştept să pun în furcă lâna fermecată... Ce zici vere?” Am privit-o cum bine zicea socrina, ca un motănel când pisicuţa miorlăie pe acoperiş, în dosul coşului de fum, chemând partenerul s-o să-i mângâie blăniţa; impoitete pentru care-mi cer scuze. Am salivat în sec, iar ea a continuat: „Mi-e aşa de dor.... să pun caieru-n furcă şi să-l torc pe fus, iar din firicelul tors şi răsucit o să-i împleteasc scufie de mărgăritar...multiflocăită, scuzaţi, multiflorală, ca s-o poarte măritul gurr Bivolaru, când stă în postura de meditaţie profundă. Noi o să fim aşezate în poziţia lotus deschis la vedere, că aşa, vere Săndele, măritul gurr ne cere ca să-i facem plăcere”. Numai Măria mea nu se mai oprea, gura nu-i tăcea, şi cu ură mă privea, şi ce pumni îmi promitea...vai de piecica mea. Doamne, ce mă bucurai când trenul oftă din greu şi se opri-n Gara de Nord, iar eu, ţinându-mă de cap, îi zic Mării că mă duc să caut un hap.
- Unde te grăbeşti Săndele! Se răsti la mine soţia. Du-mă-n sala de aşteptare, doar n-ai vrea să car eu toate bagajele?! Mă execut pe loc. Cursa noastră pentru Ardeal pleca pe la zece dimineaţa; aşa că Măria mea, poate dă Cel de Sus, să-i tacă meliţa şi să doarmă câteva ore, mă gândeam eu la gura ei care, cu siguranţă, că o durea.
- No, Mărie, mer’ să iau un hap. Cercurile capului săriseră şi mă aşteptam ca doagele să i se împrăştie, aşa de ameţit eram.
- Vezi să nu-ntârzii, Doamne,- fereşte!...să nu pierdem ţugu’.
- Nu-i bai!...o să luăm altul, zic eu, dar nu cred să mă fi auzit, când deja eram în dreptul uşii de la ieşire. Cum m-am văzut liber din lanţul stăpânei de scalavi, aerul de pe peron, de data asta, mi-a umplut plămânii. „Ei, Sădele, altă viaţă, ai scăpat de caţă” îmi zic eu şi, zâmbind bucuros, o iau spre peron. Imediat cum dau colţul, în dreapta mea, văd că-i deschis restaurantul. „Ia să iau o doftorie din berărie...” Intru hotărât şi, în timp ce mă aşezam la masă, îi fac semn ospătarului.
- Vere!... Adu-mi una rasă, cu spumă deasă!
- Vine!!!...
- O halbă la băiatu’!...(c-ajunsei descreieratu’ de cicăleala nevestii). Beau pe nerăsuflate jumătate din halbă şi o pun pe masă cu un ah!... prelungit de plăcere, când văd lângă scaunul meu că s-a oprit un domn înalt, cu o flaore de muşcată roşie la butoniera hanii, pălărie de fetru blomarin, trasă pe-o sprânceană; o faţă plăcută de comis voiajor pus şi el pe distracţie ca şi mine, care-mi zice.
- Maestre, pot să stau şi eu la masa dumneavoastră? „De unde ştie că sânt artist?”
- Cu dragă inimă, şefu’. Alo!!!...patru rase, strig eu la ospătarul care se îndrepta spre mine cu o tavă plină cu halbe.
- Soseşte băiatu’. Într-o clipită a fost la masa mea. Berea, boierule.
- Şi mie una, zice domnul care sta în faţa mea şi mă analiza foarte atent. „Te pomeneşti că Măria mă şatampilă!... Nu s-o fi-negrit falca?” şi pun mâna în dreptul loviturii. Ospătarul care lăsase comanda, a plecat fără să-l ia în seamă, lăsându-l cu ochii în soare.
- Omule, ia şi cinsteşte cu mine, şi-i împing o halbă în faţă.
- Vă mulţumesc!... Suntreţi un om tare bun. Voirba lui m-a uns pe suflet şi-i zic.
- Sănătate şi să-ţi dea Dumnezeu norocu’ meu!... (mă gândesc eul la fleaşca primoită). Încă mă mai durea locul unde mă pălise Măria.
- Să-ţi fie gura aurită, că mă frigeam de sete. Am chefuit cu nişte amici şi, cum e obiceiul la ardelemii mei, am ars-o tot cu pălincă. Bea văru’ pe nerăsuflate prima halbă şi, fără să-i dau voie, o ia şi pe-a doua şi...gâl-gâl pe pâlnia gâtului. Se opreşte cam când mai avea un sfert din ea. „Ce face ăsta, mă-ntrece pe mine la băut?!...” şi cât ai număra până la zece eram fruntaş, le gătasem înaintea lui. Şi cum mă ştiţi că sunt ambiţios, dublez comanda, iar ospătarul văzând că are de-aface cu oameni serioşi, a pus ochii pe noi şi, cum ridica unul două sau altul, un deget, două sau trei..., halbele veneau ca pe bandă rulantă. Săracul ospătar nu mai prididea să le ia pe cele goale, doar zicea ca să ne atenţioneze.
- Cu astea se făcură treisprezeci, şaptesprezece... Mai merge?
- Dă-i-nainte, ficior! Şi tot aşa, din noroc în noroc şi urări pe care i le făceam din inimă, bunului mei prietenar, ardelean din Zalău: „Să-ţi dea ţie, Dumnezeu, norocul care-l am eu!” nici nu am observat că ceasu’ care era agăţat în perete, cât o pâine coaptă-n ţest, arăta nouă jumătate, când o văd pe Măria că se plimaba ca un cal nărăvaş prin dreptul restaurantului. „Of-of-of!...Veru’ Săndel, ce-o să mai păţescă el?” şi-mi pun mâinile la cap. Mă cuprinsese spaima, câd amicu-mi zice:
- O vezi? Şi-mi arată pe Măria. Cum dracu’ să n-o văd, ba’ mi se părea că-i în triplu exemplar şi crescuse aşa de voinică, de-mi clănţăneau dinţii ca tacheţii de la Trabant, gândind ce-o să păţească spinarea mea...
- Toată noaptea mă distrai cu ea.
- Nu mai spune?!... „Mă, ăsta ori e nebun, sau nu vede bine!...”
- Eşti sigur?
- Adică...mă-ntrebi dacă sunt sigur!... Păi cu cine crezi că m-am dat în bărci? De-ai şti ce bună e la tăvăleală, scoate toţi dracii din tine.
- Nu mai spune!?...
- Mă, doar îs ardelean cinstit, nu te uiţi la mine? S-o vezi cum se mişcă, ce figuri ştie.., păi cine crezi că m-a-nvineţit? Şi-mi arată pe braţ o muşcătură de nişte dinţi zdraveni, vere.
- Ea?!... „L-a altoit şi pe-ăsta!... Când dracului o fi fost cu el? Mă vere, Măria mea n-o fi Samanta?” şi, ca să-mi treacă emoţia, mai dau pe gât câteva guri de bere, dar de data asta devenise foarte amară.
- Cine alta!?... Ştii de ce e nervoasă?
- Eu?! „Păi ăsta o cunoaşte mai bine ca mine?”
- Află că pe mine mă caută. Am lăsat-o cu gura căscată...şi-am întins-o. „Va să zică...şi dumnealui a lăsat-o?”
- Zău!...
- Domnule, sunt destul de în vârstă şi mă respect... Dacă-mi puneam mintea cu ea; n-o vezi ce ţapănă e?...asta mă storcea până la ziuă, că nici lămâia nu era mai galbenă ca mine. Când se porneşte..., ţi-ai găsit să se oprească? Măria mă văzuse, şi când amicul îi lăuda calităţile de cadână înfocată, s-a proptit în faţa mea şi a strigat.
- Aici erai? Şi, cum ea nu se poate abţine de cât mă iubeşte, ridică mâna protectoare să mă mângâie şi la cealaltă falcă.
- Păi nu mă vezi!?... zise colegu’ care se ridicase în picioare ca un hopa Mitică, şi fu măturat de palma Mărei ca un snop de păpuşoi, luând poziţia „la loc comanda” pe scaunul care era să se răstoarne, la care eu îi zic.
- Văzuşi că-ţi de-te Dimnezeu ce am şi eu?
- Şefu, şefu!...abia mai îngăima amicul, holbând ochii la Măpria: să...să mai luăm... u-u..na ra-să, cu..cu spu-mă dea, de-asă?
- Te salut! Văru Săndel te lasă la masă.
- Mişcă omule!...vrei să pierdem ţugu?

Marin Voican-Ghioroiu

Vizualizări: 61

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Septembrie 26, 2010 la 2:48pm

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->