Zile de naştere

Clipele mele s-au îndepărtat demult de-ale tale, pentru că nu şi-au mai găsit la un moment dat, sensul.
Inimoase şi încrezătoare, au încercat să ţină paşii drepţi şi călcau cât puteau de tare asfaltul, iarba, pământul, încercând să nu-l piardă din urmă pe Timpul indiferent şi acrobatic de pe cărările destinului.
Cel puţin, destinul meu a făcut mereu acrobaţii - la fel ca şi al tău, sunt convinsă.
Dar clipelor noastre nu le-a mai plăcut acelaşi drum, se-mpiedicau unele de altele, mai rău ca impiedicaţii cu nasul în vânt şi cu ochii îndreptaţi spre orizonturi neajunse de orice picior uman şi terestru.
Sau poate doar s-au ciocnit din greşeală, şi eu am crezut că mergeau, ţinându-se de mână?
Este posibil să fie şi aşa, pentru că s-au despărţit fără nici o explicaţie, ca şi acum.
Hm! Îmi vine să râd când îmi aduc aminte de acele clipe, când nici nu-mi trecea prin minte că nu te voi vedea şi nu te voi auzi mai mult de zece ani.
Am plâns, am suferit, apoi am uitat, totul rămăsese împiedicat în trecut.
Nu mai conta, devenisei o umbră care dădea să iasă de după colţul sufletului meu, dar o alungam c-o înjurătură sau o vorbă urâtă, şi repede dispărea.
S-au ciocnit iarăşi clipele noastre.
E adevărat, nu în realitate, ci în virtual, că aşa e la modă acum; cu promisiuni ciudate, vorbe frumoase, cu glume, bucurie, cu tot frumosul din sufletul a doi oameni, chiar dacă poate simţeau şi gândeau diferit.
Mi-ai spus acum că clipele noastre se vor despărţi iarăşi într-o zi, dar speranţa - acel firicel de aţă care reuşeşte să apuce de tivul sufletului şi începe să coase uşor şi sigur, pentru a nu se mai vedea şi a nu se mai simţi dorul şi nefericirea - că există în sufletul tău măcar o sută de grame de iubire faţă de mine.
Crede-mă că habar n-am de unde le-am cules în sufletul meu şi le-am strâns într-un mic şi cel mai frumos buchet de muguri şi le-am numit picături parfumate.
Picăturile mele parfumate erau de o sută de ori mai frumoase, decât toţii mugurii primăverii, pentru că erau fermecate.
Credeam că au răsărit din inima ta, dar răsăriseră numai dintr-a mea.
Şi poate că erau mai multe de o sută - nu mai ştiu - dar a venit vântul şi le-a dizolvat cum se dizolvă fumul de ţigară şi s-au risipit care încotro, pe unde le-a venit.
Nici măcar nu se mai vede nimic, şi nici ce se vedea înainte să revii.
Ştii ce e ciudat?
Că nici măcar nu îmi amintesc ce se vedea înainte, chiar dacă îţi vei aduce aminte şi vei fi ironic, spunându-mi sau chiar reprosându-mi cum nu voiam să povestesc prea multe cu tine, deoarece vedeam pe altcineva din cauza căruia credeam că am un alt viitor, spunându-ţi că am pe cineva şi că trecutul nostru... ce-a fost, a fost!, şi nu mai contează.
Mda, nu-mi dădeai prea multă atenţie când susţineam sus şi tare că ,,ce-a fost, a fost!, şi nu mai contează'', ai ştiut de la început că mă mint singură şi te amuzai, mai ţii minte?
Mă întreb, oare au existat sau există clipele noastre?
Ce ştiu sigur, este că exist numai eu şi clipele mele, în care gândul şi sufletul meu se tot plimbă pe o alee necunoscută, şi picăturile parfumate miros acum doar pentru mine, în timp ce ţie îţi miroase doar ce este în viaţa ta.

Mihaela Moşneanu  

Vizualizări: 18

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->