Poem nenumerotat ( Urâte-s anotimpurile fără tine)

În sobă o scânteie se tăvălea-n cenușă.
Te-ai strecurat în casă, dar n-ai deschis ca omul nici o ușă.
Încet pășești să nu ne tulburi somnul, nimeni să nu te vadă,
dar eu te simt, îmi treci prin vene și ca prin vis te-aud;
mă-ntrebi ce face tata, a pus la sapă coadă?!
Căci uite iarna-i gata, moare blestemata și-atâtea-s de făcut
când ies gândacii Domnului la soare...
Pe lângă mine tata șade trist, posomorât, îți spun.
Eu nu-ți pot ține locul. Și nici lui de urât nu-i țin,
darmite, cum ca tine, să-i fiu de ajutor?!
Și plouă, plouă mamă, plouă din ajun, răpăitor.
E plin ochi polobocul și-n spume dă pe-afară
parcă-ar veni potopul din zi de Sântilie.
Prin sat, de-o săptămână, o primăvară tristă, străvezie,
din casă-n casă umblă împleticită și întreabă
de știe careva pe cineva, pentru o vreme,
să-i dea ceva de-a gurii cât timp ea face treabă.
Alaltăseară tata, gândindu-se la tine, i-a deschis portița.
Mototolindu-și între degete rochița înflorată
pășea săltat în urma lui cum tu pășeai odată când, deodată,
ei bine, mamă, ce să vezi? Minune!
Mai știi, tu dragă, salcia căprească de la gard -
uitat-am cum îi spune - pân’ să ajungă copilița-n prag
tuleiele dintâi au și-nceput să-i crească verzi pe ram.
Gălbuii mâțișori cât unghia, de-un gram,
zburdau precum nătângii iezi. Până și eu ca ei mă zbenguiam.
Doar tu lipseai de lângă noi să-i vezi...să-mi spui
că multă minte n-am!
Să între-n tindă nici pomeneală n-a vrut copilița.
Pe prispă singură-a rămas să-și sfâșie rochița.
Smulgea din ea bucată cu bucată
cum tu făceai cordeaua, nici lungă, nici prea lată,
să legăm fluturași la vie, și toată noaptea a moșit grădina.
În zori fugi la tine-n cer; din raze curgea miere caldă ieri
și o lumină binefăcătoare dezmorți din somn albine pofticioase.
Buimace gâzele dădeau binețe vișinului care huzuruia
de-atâta bine în floare, ogrăzii rotocol făceau într-o mirare -
tot cum le știi, zumzăitoare - adulmecând rușcuțe* lipicioase
oprindu-se amețite pe firave picioare în stratul cu zambile.
O, Doamne, mai dă-mi zile, să poată mâinile-astea ostenite
să mânui hârlețul, sapa și lopata! cerea tata cu suspine
gândind cu drag la tine cum îi cântai odinioară
”Mărie și Mărioară, ia un par de mă omoară...”
în timp ce-mprăștia zâmbind gunoiul la tinere tulpini .
Dar, știi tu mamă, oricât ne-ar fi nouă de greu și ție bine
urâte-s anotimpurile fără tine!

Veronica Șerban

(foto: sursa internet, mâțișorii de la salcia căprească)

Să aveți parte de o primăvară frumoasă așa cum este sufletul dumneavoastră!

Vizualizări: 40

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică !

Alătură-te reţelei Cronopedia ~ club de scriere literar-artistică


ACTIV
Comentariu publicat de Veronica Șerban pe Martie 18, 2020 la 9:57pm

Mulțumesc frumos, dragii mei: CIOBOTARIU MARIA, Lenuș, Nicoleta, Mihai Arsene, d-le Nitu Constantin!


moderator
Comentariu publicat de Nicoleta Mija pe Martie 8, 2020 la 4:23pm

Gânduri 


moderator
Comentariu publicat de Nitu Constantin pe Martie 8, 2020 la 11:35am

FELICITĂRI!

Din motive de Corona

De 8 martie, dragii mei,

Un sărut trimit cu drona

Și bârfe despre femei...

http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/femeile


admin
Comentariu publicat de Lenuş Lungu pe Martie 8, 2020 la 8:40am

Lecturat cu mare drag!


moderator
Comentariu publicat de CIOBOTARIU MARIA pe Martie 7, 2020 la 1:32pm

Cu admirație!

© 2021   Created by Lenuş Lungu.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor

-->